PRACTICI ŞI CREDINŢE POPULARE – BĂTUTUL TOACEI
Practica magică prin care se obţine glasul
divinităţii fitomorfe, prin lovirea ritmică cu unul sau două ciocane din lemn a
unei scânduri de paltin, este cunoscută sub numele de Bătaia toacei sau Colindul
cu toaca. În nord-vestul Transilvaniei feciorii şi copiii chemau prin sunetele
toacei spiritele morţilor care îşi părăseau mormintele la Joimari pentru a
petrece cu cei vii sărbătorile echinocţiului de primăvară. În alte zone, cu
bătaia toacei se alungau norii aducători de grindină şi vijelie pe timpul
verii.
Toaca, al cărei nume exprimă sunetul
produs în timpul bătăii, apare în toponimia sacră a Carpaţilor (La Toacă, în
Munţii Ceahlău), în basmele şi expresiile populare. Cu glasul ei inconfundabil,
Biserica Creştină Orientală mângâie şi cheamă credincioşii la închinăciune,
anunţă începutul zilei rituale şi principalele momente liturgice. Asemănător
plăcilor percutante ale budiştilor şi şintoiştilor din Extremul Orient, bătaia
rituală a toacei de lemn este practicată astăzi de români, greci, armeni,
bulgari, ruşi, letoni, sârbo-croaţi şi estoni. Arealul creştin al bătăii toacei
se suprapune, în mare parte, peste arealul neolitic al vechii civilizaţii
europene.
Toaca de lemn are, dincolo de simbolismul
contemporan creştin-ortodox, o certă protoistorie precreştină. Ca practică
magică de invocare a divinităţii fitomorfe cu propriul ei glas, obiceiul bătăii
toacei este mult mai vechi ca bătaia rituală a tobelor şi clopotelor ale căror
începuturi trebuie căutate la populaţiile pastorale indo-europene din epocile
bronzului şi fierului. (Ion Ghinoiu)
OBICEIURI POPULARE – VERGELUL FETELOR
Anul deschis de Revelion este un timp
necunoscut, misterios. De aceea, oamenii încercau să afle prin diferite
mijloace cât mai multe lucruri despre el: dacă le va aduce sănătate sau boală,
bogăţie sau sărăcie, pace sau război. Un prilej favorabil era obiceiul Vergelul
Fetelor, act de divinaţie pentru aflarea ursitei în serile şi nopţile marilor
sărbători de peste an. Fetele se întâlneau la o casă, de obicei la gazda unde
îşi ţineau şezătorile, încuiau uşile, astupau ferestrele şi, la lumina
opaiţului ori a lumânării, în prezenţa oficiantei ceremoniei, numită prin
Moldova ursitoare, începeau obiceiul vergelului. După ce aşezau pe masă mai
multe obiecte cu valoare simbolică şi matrimonială (cuţit, sare, piper, inel,
piatră) şi un număr corespunzător de vase (blide, oale, farfurii), Ursitoarea,
femeia-gazdă care avea autoritate deplină asupra participantelor, invita o tânără
să părăsească încăperea. În lipsa acesteia erau puse sub vasele de lut
obiectele prorocitoare. Fata ridica unul dintre vase, iar femeia îi citea
ursita interpretând obiectul descoperit: cuţitul însemna bărbat aspru, cu limbă
ascuţită ca tăişul cuţitului, care răneşte sufletul nevestei; sarea însemna
bărbat plăcut, ca sarea în fiertură dacă nu întrece măsura; cărbunele de lemn
însemna bărbat brunet, înalt şi sănătos care nu trebuie aprins pentru că se
poate stinge numai cu lacrimile soţiei; pieptenele însemna bărbat dârz şi
hotărât, dar bun la inimă; inelul însemna bărbat tânăr, frumos, subţire, tras
printr-un inel; piatra însemna fata rămasă nemăritată în casă.
Ursita fetelor se mai putea afla cu
ajutorul plumbului şi al cerii de albine topite la foc şi aruncate în apă rece,
cu albuşul oului de găină scurs într-un pahar cu apă neîncepută, cu peri de
porc arşi pe vatră, cu lumânările aprinse reflectate în apa fântânilor, cu
turtiţe sărate date să le mănânce pisicile, prin numărarea pe întuneric a
parilor de la gard şi însemnarea unuia dintre ei ca să vadă la lumina zilei cum
îi va fi soţul, scularea vitelor care dorm prin lovirea lor cu piciorul,
ascultarea lătratului câinilor şi aflarea direcţiei de unde va veni ursitul.
(Ion Ghinoiu)
PRIER, TIMP PRIELNIC HOLDELOR. CĂLCATUL URSULUI
Aprilie
este luna a doua în calendarul vechi roman, cu începutul de an la 1 martie, şi
luna a patra în calendarele iulian şi gregorian, cu începutul de an la 1
ianuarie. Numele popular al lunii, Prier, înseamnă timp favorabil, prielnic
holdelor şi turmelor de vite. Prin nord-vestul Transilvaniei aprilie se numea
şi Luna Taurului. Local, prin Transilvania, în Bistriţa-Năsăud, se numea
Florar, Luna Florilor. Când vremea e înşelătoare, cu timp friguros şi secetos
pentru semănături, aprilie anunţă sărăcia şi se numeşte Traistă-n Băţ, iar
prima zi a lunii este dedicată păcălitului oamenilor, fiind numită de
maramureşeni Ziua Nebunilor.
În
luna aprilie se continuau arăturile şi semănăturile de primăvară, se închideau
ţarinele pentru păşunatul devălmaş, se formau turmele, se angajau ciobanii şi
văcarii, se tundeau oile înainte de a fi urcate la munte, se reparau sau se
construiau ţarcurile şi oboarele pentru vite.
Dintre
sărbătorile cu dată fixă şi cele cu dată mobilă se detaşează Paştele,
sărbătoarea centrală a calendarului festiv creştin, şi Sângiorzul, străvechi
început de an pastoral.
PRACTICI
POPULARE – CĂLCATUL URSULUI, TERAPIE EMPIRICĂ
Obiceiul
călcatului ursului a fost o practică chino- şi psihoterapeutică care consta în
masarea spatelui bărbaţilor la începutul anului pastoral, aprilie - mai, de un
urs dresat. Ursarii mergeau cu ursul legat în lanţ prin sate şi colindau din
casă în casă. După un joc al ursului în bătătura gospodăriei, executat în
ritmul tobei şi al strigăturilor: „Joacă bine Moş Martine/ Că-ţi dau pâine şi
măsline!“, bărbatul, capul familiei colindate, se culca pe burtă pentru a fi
călcat. La comenzile ursarului, ursul se lasă mai greu sau mai uşor, se aşeza,
în şezut, pe „pacient” etc.
Bărbaţii
călcaţi de urs aveau ferma convingere că deveneau mai puternici şi mai feriţi
de dureri de şale de-a lungul anului. Cu acest prilej, femeile smulgeau şi ele,
dacă puteau, fire de păr din blana ursului pentru afumarea copiilor bolnavi de sperietură
(Ion Ghinoiu).
CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – FLUIERUL, INSTRUMENT DIVIN DE COMUNICARE
Cel mai vechi şi mai cunoscut instrument
muzical al românilor a fost fluierul, un obiect cultic cu care sufletele
oamenilor de aici comunicau cu lumea spiritelor de dincolo. Materialul
etnografic, lingvistic şi arheologic confirmă ipoteza că, în vechime, fluierul
se confecţiona dintr-un os al strămoşului, de unde ar fi rămas expresia
populară fluierul piciorului, parte componentă a corpului uman. Ulterior, osul
de om a fost înlocuit cu osul unei păsări de baltă (cocorul) şi, aşa cum indică
versurile mioritice, cu lemnul arborilor sacri: „Fluieraş de os,/ Mult cântă
duios!/ Fluieraş de soc,/ Mult zice cu foc!/ Fluieraş de fag,/ Mult zice cu
drag!”
La început, fluierul se confecţiona din
os, apoi din coajă de tei şi din alte esenţe lemnoase. După legendă, primul
fluier ar fi fost făcut de Dumnezeu pe vremea când era cioban pe Pământ.
Punându-l sub lâna oii, a fost găsit de ciobani primăvara, în timpul tunsului.
În alte legende fluierul, ţinut la loc de
cinste de Dumnezeu în Rai, este dat lui Petrea (Păcală) ca răsplată pentru
fumul de tămâie ajuns de pe Pământ în Cer. Adevăratul cioban se îngroapă şi
astăzi cu fluierul în mână. De altfel, în mediile pastorale nimeni nu putea
ajunge cioban fără să ştie a cânta la fluier. Ca instrument apotropaic,
fluierul era folosit şi pentru alungarea Ielelor la Rusalii, ori pentru alungarea
vrăjitoarelor la Sângiorz. (Ion Ghinoiu)
CREDINŢE POPULARE – BRÂNDUŞA, SIMBOL AL PRIMĂVERII
Pentru a marca deschiderea şi închiderea
ciclului vegetal într-un an calendaristic prin înflorirea unei plante, românii
au asimilat sub aceeaşi denumire două specii: brânduşa de primăvară şi brânduşa de toamnă (sau ceapa ciorii).
Prima înfloreşte primăvara şi vesteşte sfârşitul iernii, a doua înfloreşte
toamna şi vesteşte începutul iernii. Singura asemănare dintre ele este culoarea
liliachie a florilor. Înflorirea brânduşei de primăvară chiar înainte de
topirea zăpezii este pusă pe seama răutăţii mamei vitrege a Pământului care o
scoate cu forţa afară să înflorească.
În Bucovina circulă zicala atribuită
mamelor cu copii vitregi: „Nu fi aşa de rea ca maştera (mamă vitregă)
Pământului”, care a dat brânduşa afară în luna lui martie. Numele brânduşei este purtat şi de unii colaci
antropomorfi preparaţi şi daţi de pomană prin Banat la Moşii de Mărţişor.
Poporul face distincţie între brânduşa de primăvară, floare a celor vii, şi
brânduşa de toamnă, floare a celor morţi. Se spune că „Toamna, când apar
brânduşele, acelea-s bucuria morţilor. Întocmai cum noi ne bucurăm de brânduşe
primăvara, când le vedem întâi, tot astfel se bucură morţii de ele toamna.
Brânduşa de toamnă e păcat s-o rupi.”
Spre deosebire brânduşa de primăvară, care închide anotimpul friguros şi
deschide anotimpul călduros, brânduşa de toamnă îl închide pe cel călduros şi
îl deschide pe cel friguros. Determinativele de primăvară şi de toamnă indică
sfârşitul şi începutul celor două anotimpuri de bază ale anului: vara şi iarna.
PRACTICI POPULARE – COCOŞUL, OROLOGIU PREISTORIC
Pentru a afla diferitele momente ale zilei
şi ale nopţii oamenii observau pe cer Soarele şi Luna, stelele şi planetele.
Din cauza timpului noros, aceşti aştri nu puteau fi observaţi întotdeauna, iar
aprecierea poziţiei lor pe bolta cerească cu ochiul liber este aproximativă. Ca să le indice orele pe timpul nopţii, oamenii aveau nevoie de un
orologiu terestru mai aproape şi mai uşor de observat. Înainte de a-şi bate
capul pentru
a crea maşinăria de măsurat timpul, ceasornicul, omul a căutat în natură
organisme vii care să-l informeze, la diferite interval, despre scurgerea
vremii. Din motive practice, acest orologiu natural era de dorit să fie cât mai
aproape de locuinţa şi gospodăria sa.
Cu mii de ani în urmă, popoare aflate în
diferite colţuri ale lumii au ales, surprinzător, acelaşi orologiu: cocoşul.
Pliniu credea că pe „veghetorii noştri nocturni i-a creat natura ca să-i
trezească pe muritori la muncă si să le întrerupă somnul. Se duc cu Soarele la
culcuş si la a patra veghe ne cheamă la griji şi la munca. Ei nu suferă ca
răsăritul Soarelui să ne afle nepregătiţi: ziua ce vine o vestesc prin cântare,
iar cântarea prin bătaia aripilor.” (Simion Florea Marian)
În Antichitate, dar şi în Evul Mediu,
armatele purtau cu ele câte un cocoş pentru
vesti schimbarea santinelelor pe timpul nopţii.
O funcţie asemănătoare îndeplinea şi
cocoşul urcat cu câteva găini-neveste la stânele carpatice de către păstorii
români. Având darul de a cânta în preajma miezului nopţii, moment de cumpănă, când
se credea că se confruntă spiritele bune cu cele rele, poporul a pus la hotarul
dintre ele un paznic de nădejde: cocoşul. După cântatul lui, spiritele necurate
îşi pierdeau puterea, se ascundeau pentru a intra din nou în acţiune în noaptea
următoare. El anunţa orele nopţii, dar şi curăţirea spaţiului nocturn de
forţele ostile omului.
Deşi ceasornicul a pătruns în casele ţăranilor
din cele mai izolate cătune, oamenii continuă se orienteze după cântatul
cocoşilor care le indica cel puţin trei momente principale nocturne: miezuI nopţii
- la primul cântat; trei ore înainte de ziuă - la al doilea cântat; şi crăpatul
de ziuă - cânta mai des (pe cer apunea
Găinuşa şi răsărea Luceafărul de dimineaţă). (Ion Ghinoiu)
CUCUL, OROLOGIU CALENDARISTIC
Dintre
toate păsările care înfruntă rigorile iernilor specifice
climatului temperat-continental sau care poposesc aici numai pentru
vărat, cucul ocupă un loc privilegiat. În ornitologia românească
nu există o altă pasăre căreia poporul să-i fi dedicat atâtea
legende, poveşti, cântece şi proverbe.
Cucul
nu este o pasăre cântătoare şi nici nu încântă prin coloritul
penelor sale. Ca înfăţişare este un uliu în miniatură. Fiind o
pasăre mică, aportul ei la distrugerea dăunătorilor este
neglijabil. Cucul nu-şi face cuib, nu-şi cloceşte ouăle şi nu-şi
hrăneşte puii. îşi depune ouăle prin cuiburile altor păsări,
iar puii săi, mai robuşti, îşi răstoarnă fraţii vitregi peste
marginile cuibului pentru a profita de un surplus de hrană şi a se
dezvolta mai rapid.
Fiind
simbol al primăverii, al timpului frumos şi al dragostei pătimaşe,
poporul îi iartă toate păcatele, în povestiri de o rară
frumuseţe, cucul este antropomorfizat, fiind argat, slugă, tâlhar,
haiduc, părinte, soţ, amant.
Sursă
inepuizabilă de inspiraţie în cântecele de dor şi jale, cucul
amplifică sentimentul de înstrăinare şi singurătate. Această
pasăre ar fi puţin cunoscută în folclorul românesc dacă prin
comportamentul său nu ar marca succesiunea a două importante
fenomene astronomice: echinocţiul de primăvară, când începe să
cânte (25 martie: Buna Vestire sau Blagoveştenia), şi solstiţiul
de vară, când încetează brusc a cânta (24 iunie: Sânzienele sau
Drăgaica): „Şi cucul, cum a sosit şi i s-a dezlegat limba,
îndată începe a cânta, şi cântă necontenit de la Bunavestire
până la Sânziene sau până la Sânpetru” (Simion Florea
Marian), de la echinocţiul ae primăvară până la solstiţiul de
vară.
PRACTICI ŞI CREDINŢE POPULARE – LUNA NOUĂ
Prima
fază a Lunii, când astrul nopţii nu este vizibil cu ochiul liber,
este numită Lună Nouă, Luna Tânără, Luna în Două Coarne sau
Crai Nou. După două-trei seri fără lună apare în direcţia de
unde apune Soarele o seceră subţire şi luminată care creşte
noapte de noapte până la faza de Lună Plină. În calendarul lunar
zilele se numărau pe nopţi, începând cu seara apariţiei pe cer a
Lunii Noi.
Duminica
Tânără, reminiscenţă a unui străvechi calendar lunar, este
prima zi de duminică din lună cu Luna Nouă.
La
Lună Nouă se semănau plantele care cresc şi rodesc în sus, la
suprafaţa solului (secara, grâul, porumbul), se efectuau vrăji şi
descântece, se invoca Luna Nouă prin formule recitative să aducă
oamenilor pâine, sănătate, nevastă: „Crai Nou, Crai Nou,/
Sănătos m-ai găsit,/ Sănătos să mă laşi!/
Fara nevastă m-ai găsit,/ Cu nevastă să mă laşi!”; „Lună
Nouă, Lună Noi pâinea-n două:/ Ţie jumătate,/ Mie sănătate!”
ŞTIMA APEI ŞI FIICELE SALE
Reprezentarea
mitică feminină stăpână a apelor, care se face văzută şi
simţită numai pe timp de noapte, este numită Ştima Apei. Aceasta
ar fi o femeie rece care stă în apă, având nişte sâni imenşi
pe care îi dă pe spate. Este înaltă şi îmbrăcată în alb.
Poate să apară şi ca sirenă: jumătate femeie şi jumătate
peşte.
Pe
vreme rea şi în nopţile cu lună iese la suprafaţa apei, se
scaldă, se scutură şi umblă pe uliţele satului ca un nor:
„Dacă-i dai pace, nu zice la nimeni nimica, dar de nu, te muţeşte,
te sluţeşte. Umblă până la miezul nopţii, când încep cocoşii
a cânta. Ea trage pe om la înec zicând: «Ceasul a sosit,/ Omul
n-a venit!»” (Moldova, Bucovina).
Fiicele
Ştimei Apelor curgătoare sau stătătoare se numesc Fetele de Apă.
Partea de sus a corpului lor este femeie cu părul despletit, partea
de jos este coadă de peşte. Cu aripi albe în loc de mâini, Fetele
de Apă sunt neîntrecute în frumuseţe. (Ion Ghinoiu)
OBICEIURI ŞI CREDINŢE LA SEMĂNAT
Timpul
de semănat al plantelor era ales în trecut de oameni în raport de
condiţiile climatice favorabile şi de o anume fază de creştere
sau descreştere a Lunii pe cer: „Roadele
care se fac în pământ, precum cartofii, să fie semănate la Lună
Veche, adică atunci când e Luna plină, iar cele ce se fac deasupra
pământului, cum sunt cerealele, la Lună Nouă”; „Luna de pe
cer are un rol asupra seminţei ce se aruncă în pământ şi asupra
creşterii şi rodirii. De aceea, sămânţa tare (secara, grâul,
porumbul) s-o semeni
la pământ uscat, când Luna este în creştere; altfel dai mâna cu
sărăcia. Pe cele moi (in, cânepă, ovăz) în pământ moale, când
Luna e în descreştere”; „Luna dă colţul grâului”, iar
„Soarele creşte şi coace bobul”.
Aceste
informaţii etnografice ţin de un puternic cult lunar. În
credinţele populare se stabileau relaţii directe, de analogie,
între înhumarea morţilor în cimitire şi a seminţelor pe ogoare:
în pământ, sămânţa plantei şi trupul neînsufleţit al omului
urmau să germineze, să se întoarcă la viaţă.
Experienţa
repetată, cu reuşitele şi neîmplinirile ei, a ajutat omul să-şi
aleagă diverse repere care să-i indice momentele cele mai
potrivite pentru semănatul plantelor: porumbul se seamănă
„începând de la Bunavestire şi ţine până la Arminden sau
Ispas”; semănatul grâului de toamnă se face „între
Sântămării” (15 august - 8 septembrie), de unde şi zicala
„Toamna să semeni în praf, iar primăvara în noroi”, ceea ce
ar însemna ca semănăturile de grâu, secară, orz să se facă de
timpuriu.
Prin
Banat, timpul cel mai potrivit pentru semănat fasolea era
Armindenul; în Bucovina, bobul se semăna până la Sângiorz;
usturoiul de toamnă la Sântandrei; cânepa la sfârşitul
lunii aprilie şi începutul lunii mai; castraveţii la Armindeni;
bostanul la o sută de zile de la Crăciun; busuiocul când încep
broaştele să cânte; meiul când înflorea porumbarul.
Datele
pentru semănatul culturilor agricole erau indicate de sărbătorile
calendaristice, de înfloritul unor plante sălbatice, de
sosirea păsărilor migratoare, de comportamentul insectelor.
Acestea se corelau cu condiţiile locale ale climei şi solului, de
altitudinea şi latitudinea geografică, de soiurile plantelor. Până
la începutul secolului al XX-lea Calendarul popular, care
indica atât sărbătorile, cât şi activităţile ce trebuiau
efectuate, a fost pentru ţăran un fel de tratat de agronomie.