CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – OMUL ŞI POMUL
În anumite contexte rituale şi ceremoniale, omul şi pomul sunt termeni
obişnuiţi de comparaţie. Pomul îl poate înlocui şi adăposti simbolic pe om, îi
poate deveni frate, soră, soţie. Răspunsul la ghicitoarea megleno-românilor
„Pom cu picioarele în sus” este omul. Dacă se înlocuieşte cuvântul picior cu
sinonimul său popular crac, atunci textul ghicitoarei ar deveni „Pom cu crăcile
în sus”. Ghicitoarea megleno-română este unul dintre argumentele care trimite
etimologia zeului Crăciun la cuvântul crac, de butuc de Crăciun tăiat dintr-o
pădure pentru a fi incinerat pe vatră în noaptea de 24/25 decembrie. Obiceiul
incinerării divinităţii în ipostază fitomorfă în noaptea de Crăciun a fost
practicat până în secolul al XlX-lea, când a fost înlocuit cu bradul împodobit,
obicei de origine occidentală.
Iată ce spunea Petru Ispirescu într-o conferinţă despre Pomul de Crăciun:
„Eram copil, şi văzând pe la o casă un pom gătit, am stat şi am căscat şi eu
gura acolo. Pasă-mi-te era pomul Crăciunului. Nu mai văzusem, până atunci,
decât la morţi un aşa pom împodobit, fiindcă pe la noi de POMUL Crăciunului
nici pomeneală nu era ...”
Din punct de vedere spiritual, între pădurile de foioase şi cele de
conifere există mari deosebiri: pomul exprimă, prin înfrunzitul şi desfrunzitul
anual al codrului, ideea nemuririi prin moarte şi renaştere perpetuă, bradul,
prin cetina în permanenţ verde; pomul este simbolul veacului de om, bradul al
veacului de veci; pomul, în special mărul, domină obiceiurile de la naştere şi
căsătorie, bradul devine prioritar obiceiurile de înmormântare.
Un alt amănunt legat de pomi ar fi faptul că locurile sacre ale voievozilor Ştefan cel Mare şi Mire cel Bătrân, ale Craiului Munţilor Apuseni, Avram Iancu sunt marcate de stejari seculari, nu de brazi. (Ion Ghinoiu)
CREDINŢE ŞI LEGENDE POPULARE – FATA URIAŞULUI
Credinţa în uriaşi (căpcăuni, jidovi) este atestată frecvent în toponimia
şi folclorul românesc. Ei ar fi cărat pământul cu poala pentru ridicarea
movilelor din zonele extracarpatice, microforme de relief antropice atestate de
arheologi ca tumuli funerari din epocile bronzului şi fierului. Tot ei ar fi
construit şi locuit în davele şi cetăţile descoperite pe teritoriul României.
Gigantismul acestor făpturi este scos în evidenţă prin compararea lor cu oamenii:
„Odată, o fată de uriaş, mergând prin ţarină, a găsit un plug cu şase boi şi
doi oameni care arau. Fata s-a jucat cu ei, i-a luat în poală, i-a dus acasă, la mă-sa, şi zise: «- Iată, mamă, am găsit nişte
viermişori care scurmau pământul». «- Aceştia sunt oameni! Du-te, draga mamei,
du-i de unde i-ai luat, că la vremea vremii, ei vor stăpâni Pământul»”.
CREDINȚE POPULARE ROMÂNEȘTI – SPIRITELE PĂDURII
Spiritele pădurii sunt reprezentări
mitice care ar sălăşlui în copaci şi în planta numită Muma-pădurii. Acestea ar
lua înfăţişare de animal (iapă, bivoliţă, vacă) şi de om înfricoşător
(Muma-Pădurii, Fata-Pădurii, Moşul-Codrului, Omul-Pădurii, Pădureana,
Ciuma-Pădurii). Ele pot fi întâlnite noaptea, pe lună plină, în păduri şi
tufişuri, pe câmpii şi la răscruci de drumuri unde pedepsesc (sperie, iau
glasul, ologesc) femeile care torc în ziua de marţi, bărbaţii care fluieră sau
cântă prin pădure şi trezesc copiii Mumei-Pădurii, tăietorii de lemne care nu
respectă regulile pădurii, pe cei care culeg fructele de pădure (mere şi pere
sălbatice, alune) în ziua de Probejenie.
Spiritele pădurii patronate de Muma-Pădurii alcătuiesc un adevărat panteon
al civilizaţiei lemnului care a domnit vreme îndelungată în spaţiul
carpato-danubiano-pontic.
PRACTICI POPULARE – NOROCITUL ANULUI
La Sântandrei, după toate probabilităţile Anul Nou dacic, abundau
practicile magice de aflare a ursitei, a viitorului soţ. Fata de măritat
prepara din faină de grâu o turtiţă subţire şi foarte sărată numită Turtucă de
Andrei. În deplină curăţenie trupească şi sufletească, o cocea pe plita sobei
şi o mânca înainte de culcare. Băiatul care venea în vis să-i aducă apă ca
să-şi potolească setea urma să o ceară de nevasă în cursul anului.
Alte fete, după ce soseau acasă de la sărbătoarea nocturnă numită Păzitul
Usturoiului (29/30 noiembrie), semănau câte un căţel de usturoi într-un cocoloş de aluat. După modul cum încolţea şi creştea usturoiul semănat, se
făceau anumite pronosticuri matrimoniale (Tudor Pamfile).
Timpul marcat
de sfârşitul lunii noiembrie era însă favorabil şi pentru observaţii
meteorologice şi astronomice. Unii bătrâni observau Cerul în noaptea de
Ovidenie (21 noiembrie) sau de Sântandrei (30 noiembrie) şi noroceau
anul: dacă va fi bogat sau sărac, ploios sau secetos, dacă va fi
pace sau război etc. Obiceiul de a semăna în noaptea de Sântandrei grâu într-o
oală de pământ pentru a interpreta rodnicia ogoarelor în noul an este practicat
şi astăzi. (Ion Ghinoiu)
PRACTICI POPULARE – COVAŞA, BĂUTURĂ RITUALĂ
Prin Colinele Tutovei, la Ovidenie sau
la Sântandrei, se prepara din mălai şi făină, uneori numai din mălai de porumb
sau de mei, o băutură fermentată numită covaşă. Literatura
etnografică descrie două tehnici de preparare a covaşei: din mălai şi făină sau
numai din mălai. În primul caz se luau mălai şi făină, în părţi egale, se
amestecau şi se opăreau cu apă clocotită până se obţinea un fel de terci. După
două ore, amestecul acesta se punea într-o putină şi se turna apă călduţă până
se obţinea un lichid vâscos ce putea trece prin sita ciurului cu care se cernea
mălaiul. Conţinutul se amesteca foarte bine şi se lăsa să fermenteze, la loc
călduţ. A doua zi când se fierbea într-un ceaun, la foc potrivit, până se mai
îngroşa. Gustul băuturii era dulce-acrişor, asemănător cu cel dat de bragă.
Covaşa se punea prin străchini sau oale şi se împărţea prin vecini „pentru ca
vacile să fie lăptoase, iar laptele să fie smântânos” (Tudor Pamfile).
În alte sate
covaşa se numea bragă şi se prepara numai din mălai. Acesta se
opărea şi se făceau patru turte: două se coceau, două rămâneau crude. După ce
turtele coapte se răceau, erau frământate într-o putină, se amestecau cu
mălaiul rămas necopt şi se turna apă clocotită. Conţinutul se amesteca, se
puneau câteva felii de lămâie şi se lăsa să fermenteze până a doua zi, când era
bun de băut. În zona Covurluiului din Moldova Centrală se spunea că fiecare om
„este dator să mănânce covaşă, în această zi, pentru ca să fie ferit de
strigoi” (Tudor Pamfile).
Prepararea
băuturii la o anumită dată calendaristică, împărţirea acesteia prin vecini,
credinţa că cel care o bea este ferit de strigoi sau că vacile îi vor da lapte
mai mult şi mai bun sunt elemente care îi confereau acestei băuturi valenţe de
aliment ritual. (Ion Ghinoiu)
Toiagul de ceară, lumânare de mărimea mortului
Lumânarea de mărimea mortului încolăcită ca o spirală şi aprinsă în momente ale ceremonialului funerar este simbolul drumului lung care separă lumea de aici de lumea de dincolo. în raport de zona etnografică, el se
numeşte privighetoare,
stat, toiag, boi etc. în cântecele funerare Zorile sunt rugate să
dea răgaz defunctului să-şi facă statul, numit, datorită formei rotunde, şi
turtă de ceară: Zorilor,
Zorilor,
Voi surorilor,
Voi nu vă pripiţi
Să ne năvăliţi
Până şi-o găti
Dalbul de pribeag
Turtiţă de ceară
Fie-i de vedeală ...” (Brăiloiu, 1981, p. 110).
Statul este confecţionat după deces de o persoană curată, de obicei de o femeie iertată, dintr-o aţă de tort fără noduri de lungimea mortului pentru a fi aprins în anumite momente ale înmormântării şi, după înmormântare, puţin câte puţin, 40 de zile la tămâiatul mormântului, până ajunge sufletul în Rai. în unele zone, statul rămas nears la înmormântare este aşezat în sicriu, pe pieptul mortului, dat de pomană, transformat în cruce de ceară şi păstrat ca noroc al casei. Sfatul repetat dat mortului în cântecele funerare „înainte să mergi/ Şi la dreapta s-o iei” devine, dacă ar fi transpus grafic, o spirală, simbol al drumului mitic reprezentat de toiagul sau statul mortului. Spirala este un motiv reprezentativ al artei neolitice cucuteniene, dar şi al plasticii ţărăneşti contemporane. Când apare pe cusături, ouă încondeiate, ceramică etc. este numit drumul mortului, calea rătăcită, cărarea fără sfârşit.
CREDINŢE POPULARE – DESCÂNTEC PENTRU CEASUL RĂU
Duhul malefic care umblă, îmbolnăveşte, îndeamnă la rău şi poceşte sau omoară pe cei care îi ies în cale este numit de popor Ceasul rău sau Ceasul slab. El poate apărea în orice moment al zilei şi în orice moment al anului. Dar, spre deosebire de zilele de duminică, luni, miercuri, joi şi vineri care au câte un singur Ceas rău, marţea şi sâmbăta au fiecare câte trei. Pentru a se feri de răul ce-1 aduce Ceasul rău, omul se închină, bate cu degetul în lemn şi invocă divinitatea: Doamne ajută! Dacă cineva căpăta Ceasul rău, acesta putea fi scos din corp printr-un descântec care înşira relele şi timpul producerii lor, avantajele ce le va avea dacă va părăsi corpul în care s-a cuibărit şi va merge unde este trimis:
„Ceas rău cu pocitură,
Ceas rău cu săgetăturâ.
Ceas rău cu spaimă,
Ceas rău de cu seară,
Ceas rău de miezul nopţii,
Ceas râu de cu ziuă,
Să te duci pe munţi,
Pe sub munţi
C-acolo-s a tale curţi,
C-acolo-s mese aşternute,
Şi pahare umplute,
Şi scaune aşternute
Pentru tine sunt gătite”
I se amintesc apoi pericolele ce-1 aşteaptă dacă se va întoarce:
„Acolo să trăieşti,
Acolo să vecuieşti,
De Ion să nu gândeşti,
Că tu de nu te vei duce
Şi de nu te vei îndepărta ...
99 de suliţe oi lua
Şi te-oi insuliţa
Şi te-oi înspăimânta
Şi te-oi îndepărta” (Ion Ghinoiu)
DIN CREDINŢELE ŞI MITURILE POPULARE – GĂDINEŢII. VÂNTUL, FECIOR DE ÎNSURAT.
Gădineţii este un eufemism folosit pentru lupi. În
perioada sărbătorilor dedicate lupilor (Filipii de Iarnă şi de Toamnă, Filipul
cel Mare, Sântandrei, Sânpetru de Iarnă) se evita pronunţarea cuvântului lup sau
dacă era. necesar, i se spunea Gădineţ.
Numai la simpla pronunţare a cuvântului lup, acesta
auzea şi venea „în vizită” prin grajdurile vitelor şi târlele oilor. Numele cu
care este răsfăţat în zilele lui de sărbătoare, Gădineţ, mai înseamnă în unele
zone porc cu vârsta de un an.
Vântul, fecior de însurat
În unele
legende populare, vântul apare personificat; este un flăcău frumos şi zburdalnic
care trăieşte în văzduh cu mamă-sa. Este
holtei, fecior de însurat, care tot caută să se însoare. Când aleargă prin lume
şi zicem că bate vântul, el umblă după însurătoare. Când
oboseşte, stă la casa lui, se odihneşte sau îşi caută de treburi prin
gospodărie. Când îl apucă dorul însurătorii începe iar să bată. („Legendele
cosmosului”)
PRACTICI POPULARE – SAREA ŞI SALARIUL
Sarea a fost unul dintre cele mai cunoscute produse de schimb ale omenirii
prima formă de schimb, trocul, prin care puteai obţine orice marfa dorită dacă
aveai sare, până la numele primit de soldat şi plata
acestuia, soldă (cuvinte care vin de la indo-europeanul sare,
lat. sal, salis „sare”), istoria consemnează modalităţile
diferite de a ajunge la aceasta: Nicolae Perianu, banul Severinului, cerea
regelui Sigismund să plătească leafa unor oşteni dându-le bani sau sare;
călătorii străini relatau că pe vremea lui Alexandru Ipsilanti sarea se vindea
pe peşte; înainte de Primul Război Mondial România exporta în Africa (Congo)
sare anume tăiată în tablete de aceeaşi mărime şi cu aceeaşi greutate, pentru a
fi folosită ca monedă.
În întreg
continentul european nu se găseşte o mai mare concentrare de zăcăminte
salifere, sare gemă şi izvoare sărate, ca în România. Aproximativ 200 de masive
salifere se pot număra de o parte şi de alta a Carpaţilor româneşti. La acestea
se adaugă izvoarele sărate, numite slatine, slătioare, murătoare,
izvoare sărate. Arheologii au constatat că nu există masiv
salifer sau izvor de apă sărată care să nu fi avut prin apropiere una sau mai
multe aşezări preistorice.
Mănunchiul
de drumuri ale sării care porneau din spaţiul carpatic spre toate azimuturile
europene, tehnicile de extragere a sării din ocne şi saline, din slatine şi
slătioare, toponimia şi antroponimia românească legată de sare, locul ocupat de
sare în actele rituale şi practicile magice, în obiceiurile şi folclorul
românesc etc. alcătuiesc un strălucit tezaur.
Un
impresionant material de teren atestă rolul acestui dar al naturii pentru
civilizaţia şi cultura românilor care stăpânesc, de când se ştiu, solniţa
Europei.
PRACTICI ŞI CREDINŢE POPULARE – POMANA ŞI ZICEREA „A DA PIELEA POPII”
Pomenile date de o persoană
înainte de a muri sau, după moarte, de o rudă apropiată a acesteia, sunt
ofrandele (jertfele, sacrificiile) de care va beneficia în lumea de dincolo.
Acestea se dau în anumite momente ale ceremonialului funerar: în zilele care preced
înmormântarea, la înmormântare, la şase săptămâni, la plecarea sufletului, şi,
după înmormântare, anual, la diferite termene calendaristice, până la şapte
ani. După şapte ani de la deces, mortul se considera că intră în rândul moşilor şi strămoşilor şi, ca urmare, numele său nu mai
este pomenit în mod special când se împart pomenile.
În secolul al XlX-lea, etnografii
au atestat la înmormântările din Moldova, Bucovina şi Banat jertfe de animale,
efectuate ca în vremurile preistorice, în seara dinaintea înmormântării, în
prezenţa preotului, se lua un berbec negru, îi orienta trupul pe direcţia
est-vest, îi lipea lumânări de ceară în coarne, îi citea o rugăciune şi apoi îl
tăia lăsând să curgă sângele într-o groapă anume săpată în pământ numită ară.
Capul şi pielea vitei tăiate le luau preotul, de unde a rămas şi expresia „a da
pielea popii”, sinonimă cu verbul a
muri,
iar din carnea lui se preparau bucatele cu care se ospătau participanţii la
înmormântare.
Acest ceremonial nocturn confirmă
ipoteza că, în unele perioade istorice, ritul funerar se desfăşura pe timp de
noapte. Locul sacrificiului în gospodăria mortului, nu în cimitir, şi numele
agrar al gropii unde se desfăşura, ară, în alte informaţii
numită aratu, atestă legătura care o făcea
omul preistoric între semănatul seminţei şi înhumatul mortului.