CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – BURICUL, GURĂ ASTUPATĂ A TRUPULUI
Buricul este una dintre gurile trupului uman astupată de moaşe,
prin legare cu aţă de cânepă, la naşterea copilului. Ca o poartă sacră, el
desparte viaţa intrauterină, preexistenţa, de cea extrauterină, existenţa. Spre
deosebire de gura ascendentă, prin care ies, la moarte, sufletele părinţilor,
moşilor, strămoşilor, şi de gura descendentă prin care ies, la naştere,
sufletele copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor, buricul este o poartă bine zăvorâtă
la naştere pentru a împiedica orice tentativă de întoarcere a sufletului în
paradisul intrauterin.
Cordonul ombilical era legat de moaşă la degete de corpul nou-născutului cu aţă albă de cânepă şi apoi tăiat la un lat de palmă. Local, din acest cordon ombilical rămas ataşat de corpul copilului se făceau trei sau nouă noduri. Buricul înnodat era păstrat, după uscarea şi căderea acestuia de mamă, pentru a fi folosit în diferite practici magice de prorocire: era dat copilului, la vârsta de trei-patru ani, să-i desfacă nodurile ca să afle tainele păsărilor; feciorului, înainte de plecare în armată sau înainte de căsătorie, pentru aflarea norocului.
Unele moaşe ţineau evidenţa copiilor moşiţi prin noduri făcute pe o aţă.
Sfoara cu noduri era un fel de răboj care i se punea, la înmormântare, în
sicriu.
În speranţa că îşi vor ispăşi din păcate, unele femei încercau să adauge pe
furiş, în nopţile de priveghi petrecute la moartea moaşei, câte un nod pentru
fiecare copil avortat.
DIN VIAŢA ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ – CĂLĂTORUL ŞI FÂNTÂNA
Nu existau locuri de popas, simplă
dejugătoare sau han bine întemeiat fără o sursă sigură de apă. În zona de câmpie izvoarele erau rare, iar pânza freatică
sta ascunsă uneori la zeci de metri adâncime. Alta era situaţia în zonele de
munte, deal şi podiş unde apa, găsindu-se din belşug, singura problemă era s-o
bea omul din izvor sau cât mai aproape de izvor. Românii au captat apa freatică
şi izvoarele prin variate procedee: ştiubeiul, şipotul, fântâna, puţul (cu
cumpănă, cu cârilig, cu zale, cu roată).
De fântâni, termen generic pentru toate sursele de apă amenajate, se leagă
interesante credinţe şi legende populare. Ele amintesc numele celor care le-au
construit sau al celor în amintirea cărora au fost sleite (curăţite) şi
slobozite. În condiţiile în care poluarea mediului ambiant era o noţiune
necunoscută, oamenii foloseau pentru băut şi apa râurilor şi a pâraielor. O
zicală populară spunea că „Apa care trece peste nouă pietre este bună de băut”.
Din peisajul drumurilor încă nu a dispărut puţul cu cumpănă, vestigiu
preistoric, o rămăşiţă a mecanicii primitive de ridicat o greutate, găleata cu
apă, cu efort minim.
Mulţi scriitori, etnografi, arhitecţi, pictori şi-au oprit condeiul şi
penelul asupra puţului cu cumpănă, loc de meditaţie, de întâlnire ori de scurtă
odihnă a oamenilor.
CREDINŢE POPULARE – ZILELE ŞI CEASURILE RELE ALE SĂPTĂMÂNII
Orice sfârşit al unei
perioade de timp (zi, săptămână, lună, anotimp, an) are, în Calendarul popular,
un caracter mai puţin fast pentru om; el este timpul îmbătrânit care trebuie să
moară pentru a renaşte. Trăsătura aceasta este mai greu de sesizat la unităţile
mici de timp, ziua şi săptămâna, şi mai uşor la unităţile de timp superioare,
cum ar fi anotimpul şi anul.
Totuşi, ritualul sfârşitului
şi începutului de săptămână se supune şi el regulii generale: sâmbăta, al cărei
caracter nefast este amintit de zicala „celor trei ceasuri rele” pe care le
poartă, duminica, zi care celebra victoria asupra forţelor răului acumulate
însăptămâna anterioară, şi lunea care marca începutul săptămânii sub cele mai
bune auspicii pentru activitatea umană. Treptat, timpul
săptămânal se împlinea, joia fiind puterea sau mijlocul săptămânii, după care
se degrada, condiţie obligatorie pentru înnoirea acestuia (Ion Ghinoiu)
PRACTICI POPULARE ROMÂNEŞTI – MOŞII DE SÂMEDRU
Practicile legate de cultul morţilor din sâmbătă de dinaintea zilei de
Sâmedru sunt numite „Moşii de Toamnă” sau „Moşii de Sâmedru”. În această zi se
împărţeau ofrandele (grâu fiert, colaci, lapte, unt, brânză) şi se invocau
spiritele moşilor să aducă sănătate, belşug, spor în casă: „Voi, moşi,
strămoşi,/Să-mi fiţi tot voioşi,/Să daţi spor în casă,/Mult pe masă,/Cu mult
ajutor/În câmpulcu flori.” (Ion Ghinoiu)
LEGENDE POPULARE ROMÂNEŞTI – SFÂNTUL PETRU ŞI LUPUL
În această perioadă a toamnei, activitatea la stâni este pe final. Ne-am
referit în materialele precedente la credinţe ale românilor legate de oi şi de
lupi. Iată, în cele ce urmează şi o scurtă legend populară.
Spre deosebire de urs care îi ia ciobanului una-două oi şi îşi vede de
treabă, lupul sfâşie tot ce întâlneşte. Acest comportament feroce, de a ucide
fără noimă, este surprins adesea de legendele populare: „Având oi foarte multe,
Sfântul Petru îşi făcu o stână şi lângă stână o strungă, împletită numai şi
numai din viorele şi alte flori frumoase. În strunga aceasta îşi închidea el
oile când se ducea la Dumnezeu ca să-l întrebe câte ceva. Odată, Sfântul Petru
merse iar la Dumnezeu, cine ştie cu ce treabă, şi şezu cam mult. Oile,
flămânzind, roaseră strunga şi merse singure la păşune unde, întâlnindu-le,
lupul trânti vreo nouăzeci şi nouă dintre ele. Chiar când voia să mai
trântească una, sosi Sântul. Petru şi văzând câte oi i-a omorât lupul, se
necăji foc şi blestemă aşa: «îndată ce vei mai omorî o oaie, să crăpi! Iar
pentru că mi-ai omorât cele mai frumoase oi, să fi pe veci gonit de câini». De
atunci lupul, îndată ce trânteşte o sută de oi, crapă. Dar nu prea poate trânti
el atâtea, pentru că îl gonesc câinii”.
SĂRBĂTORI POPULARE – MARŢOLEA, PERSONIFICARE A ZILEI DE MARŢI
Marţolea este o reprezentare mitică feminină a zilei de marţi. În unele
zone se numea Marţi-Seara. În imaginarul popular apare ca o bătrână cu putere
diavolească sau ca o femeie-strigoi cu locuinţa în codri pustii şi în văzduhuri.
Umblă prin sate în noaptea de marţi spre miercuri, din care cauză se numeşte,
local, Sfânta Miercuri pentru a surprinde femeile care lucrează în seara zilei
sale. Dacă nu găseşte uşa deschisă, intră în casă folosindu-se de diferite
şiretlicuri. Prin contaminare cu alt personaj mitic românesc, Joimăriţa,
foloseşte diferite metode pentru torturarea femeilor necredincioase în puterea
ei.
Deşi a fost atestată sub denumirea de Marţolea sau Marţi-Seara, în
Transilvania şi Banat, aceasta apare, sporadic, de-a lungul unor vechi drumuri
pastorale frecventate de oierii ardeleni: în Muntenia (Muscel, Argeş,
Dîmboviţa, Ialomiţa, Brăila), în Dobrogea (Constanţa) şi Moldova (Neamţ,
Tecuci, Covurlui, Botoşani).
În Calendarul popular sunt şi alte zile
de marţi care adăpostesc sărbători, printer ele: Marţea Vaselor sau Spolocania,
a doua zi după Lăsatul Secului de Paşte, când se spălau cu leşie vasele de
dulce sau se înlocuiau cu de post; Marţea Ţestelor, când se confecţionau din lut
cuptoarele preistorice de copt pâinea, ţestele; Marţea Ciocului, când murea
simbolic Ciocul Căluşului. (ion Ghinoiu,
„Calendarul ţăranului român”)
SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI – VARA LUI MIOI (29 septembrie - 14 octombrie)
Potrivit calendarului popular, de pe 29 septembrie ar începe aşa-numita
Vară a lui Mioi. Aceasta ţinea nu mai puţin de 15 zile, până la Vinerea Mare,
poporul aşteptând acum ca vremea să se încălzească. De altfel, există şi o
povestire în care Dumnezeu se îndură de rugămintea unui cărăuş sărac, lăsând pe
pământ puţină vară la începutul toamnei pentru ca să-şi poată treiera grâul şi
acel cărăuş. Ei bine, numele lui era chiar Mioi!
Trebuie spus că Vara lui Mioi nu era decât prima vară din toamnă. Potrivit
poporului, ar mai fi încă alte trei veri; astfel, în preajma Sâmedrului (26
octombrie), existau patru zile numite Vara lui Sămedru; lângă Arhangheli (8
noiembrie) se găsea o zi cunoscută sub numele de Vara Arhanghelilor, iar între
Arhangheli şi Crăciun ar mai fi o vară, numită sugestiv Vara Iernii, aceasta
cuprinzând între două şi patru zile. Comun tuturor acestor scurte veri erau, se
spune, cerul senin şi vremea neobişnuit de călduroasă.
Revenind la prima vară a toamnei, mai amintim că întâia zi a acestei veri,
ziua de 29 septembrie (pe stil vechi) sau Ziua lui Mioi, se mai numea şi Nunta
Oilor sau Năpustitul Berbecilor. Explicaţia acestor denumiri e simplă: acum se
obişnuia să se sloboadă berbecii în turmele de oi şi ne putem închipui ce
bucurie era pe capul berbecilor şi, de ce nu, şi al oilor. De altfel, sensul
străvechi al cuvântului „nuntă” este acela de „împerechere în vederea
procreării”, aşa că atunci când auzim de Nunta Oilor sau Nunta Urzicilor la
acest sens trebuie să ne gândim.
În acest context, cred că e bine să reamintim modul în care oamenii de
altădată se raportau la oaie. Se pare că ar fi primul animal sălbatic
domesticit de om. După o veche credinţă românească, oaia este animal sfânt. Se
spune că tare de demult, însuşi Dumnezeu păştea oile, venindu-le în ajutor ori
de câte ori acestea îl rugau, după cum aflăm şi dintr-un fragment de colind.
„Mare iarnă a picat,/Oile toate au zbierat./Dumnezeu auzit/Jos la ele-o coborât,/Pe
scara mândră de ceară/Pe fuştei de
fulgere/Să le-aducă flori de vară. Şi în această colindă se face referire la
florile de vară pe care le aduce Dumnezeu oilor în plină iarnă.
Ştim cu toţii că oaia este unul dintre cele mai blânde animale. În acest sens,
se crede că atunci când a trebuit să-şi aleagă o armă de apărare, oaia a
refuzat şi colţii şi coarnele şi otrava, deoarece nu a lăsat-o inima să facă rău
cuiva. Tocmai pentru blândeţea sa, Dumnezeu a binecuvântat-o să scape de
blestemul strechei. Oaia, în schimbul darurilor făcute oamenilor, „cere o
anumită stare de curăţenie” de la cei care o îngrijesc.
CALENDARUL POPORULUI ROMÂN – SĂRBĂTORILE ECHINOCŢIULUI DE TOAMNĂ
Calendarul popular păstrează în zona echinocţiului de toamnă amintirea celebrării unui străvechi început de an. Părinţii Bisericii creştine au suprapus aici, peste moartea şi renaşterea Zeiţei Mumă de origine neolitică, sărbătorile Adormirii (morţii) şi Naşterii Fecioarei Maria. Fixând mai întâi moartea (15 august) şi, după o lună lunară, naşterea (8 septembrie), Biserica creştină a păstrat modelul precreştin: moare mai întâi divinitatea ajunsă la vârsta senectuţii, popular numită Sântămăria Mare sau Precista Mare, şi apoi se naşte Sântămăria Mică sau Precista Mică. Unele dintre obiceiurile echinocţiale, specifice Sântămăriei Mici, au fost preluate de sărbătoarea vecină, înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie), numită popular Ziua Crucii şi, local, Ziua Şarpelui.
CREDINŢE POPULARE – POSTUL „DE LA CRUCE PÂN’ LA CRUCE”
O datină foarte răspândită pe vremuri presupunea începerea unui post mai
special, aproape negru, post ce dura aproximativ două săptămâni, adică de la
Sântion de toamnă (29 august) până la Ziua Crucii (14 septembrie); de aceea,
prin popor se spunea despre acest post că ţine „de la cruce până la cruce”. De
ce era mai special? Deoarece acum, potrivit concepţiei arhaice, se putea mântui
„sufletul de cele mai grele păcate făcute în viaţă, precum furturi sau ucideri,
omoruri, aprinderi sau, ceea ce des se întâmplă la femei, omorârea pruncilor
micuţi noaptea, în somn, fără ştire şi voie, lepădarea pruncilor fără vreme”.
Interesant e că postul acesta putea fi ţinut şi pentru alţii, de regulă
rude apropiate. Conform tradiţiei, aceste două săptămâni de post, neconsemnate
în calendarul creştin, îi puteau uşura mai ales pe părinţi de „blestemăţiile şi
vorbele urâte şi grele vorbite în ceasuri necurate, în mânie şi furie contra
copiilor”.
Celor tentaţi de ţinerea postului „de la cruce până la cruce” le amintim că
în fiecare zi se putea mânca numai o turtă de grâu sau de mălai pe care trebuia
să o coacă postitorul. La păcate mai uşoare erau permise şi poamele;. Se dormea
direct pe pământ şi, dacă se putea, fără aşternut. Postul se termina printr-o
pomană dusă la biserică. (etnolog Marcel Lutic)
CREDINŢE POPULARE – CEASUL BUN LA NAŞTEREA COPILULUI
Momentul favorabil la naşterea copilului, când se crede că ar apărea pe cer
o stea care îi va călăuzi viaţa până la moarte, este numit de popor ceas bun.
La venirea şi plecarea omului prin naştere şi moarte participă, prin schimbări
spectaculoase (apariţia şi căderea stelelor), întregul Univers. Măreţia astrală
a existenţei româneşti este exprimată de versul mioritic „Şi la moartea mea/ Va
cădea o stea!”, de credinţa ţăranilor din Bărăgan care, la vederea pe cer a
traiectoriei luminoase a unei comete, spune că a mai murit un om. Românul leagă
viitorul copilului nu numai de ceea ce i-a prezis Ursitoarea, ci şi de
împrejurările naşterii: timpul nocturn sau diurn, poziţia zilei de naştere în
timpul săptămânal, lunar, sezonal şi anual. Cercetările de medicină şi
astrobiologie modernă confirmă existenţa unor raporturi între manifestarea
proceselor biologice, inclusiv cele intrauterine, şi ritmurile terestre şi
cosmice. Zilele săptămânii şi ale anului favorabile pentru naştere se
considerau duminicile şi marile sărbători. În ceea ce priveşte timpul diurn, se
prefera începutul zilei, după primul cântat al cocoşilor. (Ion Ghinoiu)