CREDINŢE POPULARE – DESPRE SOARE
În
credinţele populare, Soarele, personificare a astrului zilei, se trezeşte ca
orice gospodar dimineaţa şi se odihneşte noaptea. El are trăsături şi calităţi
umane; „Soarele dimineaţa când se scoală e copil de şapte ani şi cât umblă
toată ziua şi vede răutăţile ce se fac pe lume, până seara capătă o barbă albă,
până la brâu. Mă-sa îl scaldă în lapte dulce şi iar se face copil”; „Soarele e
om. Acolo în mare are soţie. Soarele e cu aripi de foc. Aripile lui sunt aşa
rotunde că vin laolaltă, de se pare rotund, dar în mijloc este om cu cruce în
spate”; „Soarele e flăcău, e curat şi neumblat în păcate; pe dânsul tare l-a
vrut Luna şi ea tot se băga în sufletul lui şi-l iubea. Atunci Soarele i-a zis:
Nu destul ard eu lumea? Dar încă dacă m-aş însura şi aş avea copii, ce ar mai
fi din oameni? Ar arde lumea cu totul, ar trebui să se prăpădească norodul.” (Elena Niculiţă-Voronca)
Soarele,
care întinereşte dimineaţa când se scoală şi îmbătrâneşte seara, când se culcă,
moare şi renaşte la Crăciun şi Anul Nou. Atunci, la solstiţiul de iarnă, este
mic ca ziua, creşte apoi şi devine suficient de puternic la echinocţiul de
primăvară, când ziua este egală cu noaptea, ajunge în plenitudinea forţelor la
solstiţiul de vară, când ziua devine cea mai mare din an. După solstiţiul de
vară, puterea Soarelui şi mărimea zilei scad neîncetat, ajung în poziţie de
echilibru la echinocţiul de toamnă şi apoi sunt depăşite de forţele
întunericului şi nopţii.
Înclinaţia
erotică a Soarelui, relaţia incestuoasă cu sora sa, Luna, sunt teme frecvente
în folclorul românesc şi universal. Uneori, Soarele e bărbat însurat cu Luna,
pe care o întâlneşte numai în nopţile când aceasta se primeneşte şi
nu apare pe firmament. Alteori, din căsătoria lor incestuoasă au rezultat
stelele. Incestul astral este de cele mai multe ori preîntâmpinat de
intervenţia lui Dumnezeu. (Ion
Ghinoiu)
CREDINŢE POPULARE – VÂLVA, IPOSTAZE MITICE
Vâlva este o zeiţă telurică cARe însumează atribuţiile mai multor
reprezentări mitice feminine. În unele tradiţii, aceasta este asimilată de
Varvara, patroana minerilor, celebrată pe 4 decembrie. Ca duh al Pământului,
este prezentă în tot şi în toate: în mine (Vâlva-Băilor), în păduri şi în
arbori (Vâlva-Pădurii), pe ape (Vâlva-Apelor), pe holde (Vâlva-Bucatelor). Dacă
păzeşte comorile, se numeşte Vâlva-Comorilor, dacă patronează zilele săptămânii,
se numeşte Vâlva-Zilelor, sinonimă cu Sf. Duminică sau Sf. Vineri. Are înfăţişare
antropomorfa: femeie frumoasă cu furca în brâu, de om bătrân cu luleaua în
gură, de babă, pitic, copil.
În ipostază zoomorfă are chip de mâţă,
iepure, berbec, miel, de pasăre găină, vrabie, de şarpe, balaur. Vâlva îşi face
cunoscută prezenţa prin semnale vizuale sau auditive: cântă, tropăie, vorbeşte,
bate cu ciocanul piatra în care se găseşte aurul.
În ţinutul Munţilor Apuseni, Vâlva
fereşte oamenii de trăsnete, de grindină şi vânturi puternice, aduce norii cu
ploaie, indică băieşilor unde vor găsi aur în mină. Călătoreşte zburând, precum
Muma-Pădurii şi alte reprezentări mitice, dar poate fi văzută mergând şi pe
pământ, pe jos sau călare pe cal.
Vâlvele pot fi bune sau rele: unele
ajută, altele pedepsesc oamenii; primele sunt îmbrăcate în alb, secundele, în
negru (Ion Ghinoiu)
CREDINŢE POPULARE – PĂMÂNTUL, MAMA NOASTRĂ
Personificarea neolitică a Pământului, Mama Glie, este atestată în cele mai
neaşteptate unghere ale spiritualităţii româneşti. Pentru valoarea lor
documentară reproducem câteva credinţe: „Pământul s-ar jelui lui Dumnezeu de
neplăcerile care i le aduce omul: « - Doamne, mă zgârie, mă taie, nu mai pot! -
Rabdă, zice Dumnezeu, că acuma se îngraşă omul de pe tine, dar pe urmă te vei
îngrăşa tu de pe el!»”; „Pământul e sfânt; la pământ să baţi mătănii şi să te
închini, că el ne hrăneşte şi ne ţine, din pământ avem hrană şi apă, el ne
încălzeşte, el e mama noastră. «- Bateţi mătănii şi sărutaţi pământul, zic eu
la copiii mei, şi vă rugaţi să ne ţie, că din pământ ieşim şi în pământ avem să
mergem!»”; „Pământul e jumătate bărbat şi jumătate femeie, pentru că Dumnezeu
din coasta lui Adam a facut-o pe Eva!”; „Se zice ca blestem: Mânca-te-ar
ţărâna! Mânca-te-ar pământul!”; „Pământul cel de deasupra e bărbat, iar cel mai
dinăuntru este femeie. Lui îi e ciudă pe femeia lui şi o mustră: «- Pe mine mă
taie, mă muncesc, dar ţie ţi-e bine. Tu nu numai că nimica nu faci, ba încă şi
oamenii îţi dau să mănânci»”, aluzie la ritul funerar de înhumare. (Elena Niculiţă-Voronca,
1903)
CREDINŢE POPULARE – BOZUL, DIVINITATE FITOMORFĂ
Bozul, din familia Caprifoliaceae, este
o divinitate fitomorfă, invocată să dezlege ploile în ceremonialul Paparudei,
să vindece muşcătura de şarpe şi să alunge fulgerele pe timp de furtună.
Tulpinile sale verzi sunt, în ceremonialul Paparudei, odăjdii îmbrăcate de
persoana care joacă rolul zeiţei pluviometrice, ramurile uscate adunate de
copii, femei curate sau iertate devin ruguri funerare aprinse în zilele de
Măcinici, Lăsatul Secului şi Joimari în curţi sau pe mormintele din cimitir.
Sub influenţa creştinismului, bozul a devenit o plantă malefică, numită şi
poama dracului. La rădăcina lui, în pământ, s-ar ascunde dracul, iar în aer, printer
tulpini, drăcoaica. În unele credinţe, bozul este o
divinitate feminină măritată cu socul, divinitate masculină. Cel care tăia şi
arunca tulpini de boz în locurile unde creştea socul, primea de la acesta, ca
recunoştinţă, sfaturi bune.
Când se culegea, bozul era invocat şi respectat ca o
divinitate: „Bună dimineaţa, Bozule! Eu te cinstesc cu pâine şi sare şi cu nouă
mătănii, iar tu să mă cinsteşti cu sănătatea vitei mele, să nu-i stea viermii
în rană cât nu stau popii, primarii şi dregătorii în Rai”.
Fructele, recoltate toamna târziu, erau folosite pentru
colorarea textilelor şi a vinurilor, iar florile, frunzele şi tulpinile culese
în Ziua Crucii (14 septembrie) pentru vindecarea rănilor vitelor, în special
cele provocate de muşcătura de şarpe. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)
OMUL ŞI OALA ÎN PROVERBELE ROMÂNEŞTI
În graiul
popular oala şi strachina de pământ sunt termeni obişnuiţi de comparaţie pentru
trupul şi sufletul omului. Oala are gură, buză, gât, burtă, toartă, mănuşă,
mână, picior; când e bine arsă are glas frumos, când e ciobită sună răguşit;
fecioara este asemuită cu oala nouă, neîncepută, fata greşită cu
oala dogită, iar femeia bătrână cu hârbul şi oala hodorogită. În peste 140 de
proverbe şi zicători româneşti referitoare la vasele de lut, oala este termen
polivalent de comparaţie: „sună a oală”, pentru omul grav bolnav, sinonim cu
zicala „e pe ducă”, adică trage să moară; „s-a făcut oale şi ulcioare”, pentru
omul mort de multă vreme, transformat în pământ din care se fac oalele şi
ulcioarele; „a mâncat din oală”, pentru fata care şi-a pierdut fecioria; „în
oala acoperită, nimeni nu ştie ce fierbe”, pentru persoanele ascunse şi
făţarnice; „nici o bucată pricopsită nu sunt, dar nici fi-te ce oală mă
încape”, adică nu sunt mare lucru, dar nici atât de neisprăvit pe cât mă
credeţi; „pământul până nu-1 calci, oale din el nu faci”, pentru copilul
nepedepsit când greşeşte; „a fi goală ca oala”, pentru femeia lipsită de
suflet; „beţivanului şi dracul îi iese cu oala (cu vin) în cale”, pentru
oamenii care umblă beţi. Altele definesc cinstea, puritatea, sărăcia, bogăţia,
lăcomia, zgârcenia, vârsta oamenilor.
Numitorul
comun care leagă spiritual omul de oală este pământul, prezentat de credinţele
populare ca un organism viu, înzestrat cu inteligenţă. Asemănător omului,
pământul are nevoie de odihnă pe timp de noapte. în nordul Bucovinei era păcat
să-l sapi după apusul Soarelui şi, mai ales, în timpul nopţii când trebuia să
se odihnească, în heterogamia cosmică Pământul este mama care naşte şi hrăneşte
pruncii, iar Cerul este bărbatul, tatăl copiilor. (Io Ghinoiu)
DIN JOCURILE ŞI FOLCLORUL COPILĂRIEI – „DE-A MAMA GAIA”
Asemănător limbii vorbite, jocurile şi folclorul copiilor sunt mari
depozitare de relicve preistorice. Un exemplu este jocul „De-a Gaia” („De-a Mama Gaia”, „De-a Baba Gaia”, „Gaia şi
Cloşca”, „De-a Puia Gaia”). Semnificaţia funerară a jocului şi valoarea documentară
se desluşesc din prezentarea lui sumară: „după ce se aleg doi copii mai
voinici, aceştia îşi împart rolurile, unul de Gaie, unul de Cloşcă, care îşi
alcătuiesc două cete egale ca număr. În timp ce copiii se ţin cu mâinile de
brâul celui din faţă, Gaia se aşează pe pământ şi sapă cu un băţ o groapă.
Cloşca, apropiindu-se cu puii şirag, intră în vorbă cu Gaia: «- Ce faci acolo?
- O groapă! - Dar în groapă ce ai să faci? - Un foc. - Dar cu focul ce ai să
faci? Pun ceaunul (în unele variante ceaunul este înlocuit cu tigaia). - Dar cu
ceaunul ce ai să faci? - Opăresc un pui de-al tău!»” Gaia se ridică şi îi dă
Cloştii băţul cu care a săpat groapa. Aceasta, împreună cu puii săi, îl scuipă
şi îl aruncă cât mai departe. În vreme ce Gaia aleargă după băţ, Cloşca cu
şiragul său se învârte în jurul gropii şi cântă „De trei ori pe după groapă”,
croncănesc, cârâie şi îi fac în necaz Găii. Încep apoi ostilităţile: Gaia
încearcă să ia puii Cloştii şi invers. Lupta, dusă cu înverşunare, este
însoţită de frica nemăsurată a copiilor că vor ajunge în ghearele morţii,
ale Mamei Gaia. Când Gaia şi Cloşca rămân fără pui, se iau la trântă, urmând ca
învingătorul să se facă cloşcă în al doilea joc.
Acest joc străvechi încânta, până pe la mijlocul secolului al XX-lea, copilăria părinţilor şi bunicilor noştri. (Ion Ghinoiu – „Calendarul ţăranului român”)
CREDINŢE POPULARE – MAMA GAIA, ZEIŢĂ CU CHIP DE PASĂRE
În textele de Zori, cântate la înmormântările oamenilor din unele sate din
Oltenia, Banat şi sudul Transilvaniei, Zeiţa morţii apare în ipostaza unei
păsări de pradă de zi sau de noapte: corboaica, gaia, vulturul. În sprijinul
ipotezei existenţei unei zeiţe-pasăre a Morţii, Gaia (Gaea!?), în Panteonul
carpato-dunărenilor sunt textele funerare din Cartea românească a morţilor,
expresiile populare (a da de Gaia, sinonimă cu a da de dracu, sau vezi că te ia
Gaia, sperietoare pentru copiii neascultători), jocul copiilor De-a Mama Gaia.
Gaia este o pasăre misterioasă, feroce răpitoare de zi, care face parte, alături
de vulturi, acvile, uli şi şoimi, din ordinul Falconiformes. Are statură
robustă şi aerodinamică, gheare ascuţite şi tăioase, cioc puţin curbat şi turtit
lateral, penaj colorat care variază cu vârsta. Simţul său cel mai dezvoltat
este văzul şi prevesteşte ploaia în verile secetoase. Este puternică,
invincibilă şi, dintre răpitoare, cea mai frumoasă, aleasă de altfel ca model
de Brâncuşi pentru Măiestrele sale. Numele, pe care şi-l strigă cu propriul ei
glas (ga! = gaia) când anunţă ploaia în zilele caniculare, este puţin probabil
să i-1 fi schimbat oamenii de-a lungul timpului (Ion Ghinoiu)
CREDINŢE POPULARE – ÎNTRE SÂNTĂMĂRII, PERIOADĂ OPTIMĂ PENTRU SEMĂNATUL GRÂULUI
Perioada secetoasă a anului, dar
favorabilă semănatului grâului, secarei şi orzului, cuprinsă între Sântămăria
Mare (15 august) şi Sântămăria Mică (8 septembrie), este numită în Calendarul
popular între Sântămării.
După eşecuri şi reuşite îndelung repetate, românii au descoperit perioadele
cele mai indicate pentru semănatul păioaselor pe care aveau să le transmită
apoi din generaţie în generaţie prin zicala: „Grâul să-l semeni toamna în praf
şi primăvara în noroi!“, ceea ce înseamnă că în condiţiile climaterice ale
României semănatul grâului de toamnă trebuie efectuat între Sântămării,
perioadă lipsită de precipitaţii, iar grâul de primăvară, în luna martie, în
mustul zăpezii. (Ion Ghinoiu, „Calendarul
ţăranului român”)
CREDINŢE POPULARE – ALEGEREA NAŞULUI DIN DRUM, PRACTICĂ MAGICĂ DE STOPARE A MORTALITĂŢII INFANTILE
În cazurile de mortalitate infantilă ridicată, numele de botez era adesea
schimbat prin diferite mijloace. Cel mai obişnuit, alegerea naşului din drum, a
fost identificat în mai multe zone.
Ţara Almăjului: „dacă face muierea băieţi mulţi şi mor şi face unul mai pe
urmă şi-l face viu, atuncea îl înfăşuie şi-l ia o muiere şi-l scoate afară în
mijlocul drumului şi-l lasă acolo şi ea se pitulă şi-l lasă singur. Şi oricine
or veni, ori om, ori muiere, ori ţigan, ori lăieţi, ori domn, fie cine ar fi,
îl ia în braţe şi mama sa atunci iasă şi-l cheamă înăuntru şi ăla îl scaldă şi
ăla rămâne moaşă sau moşon“.
Satele din Clisura Dunării: „mie mi-o murit două fete. Pe urmă am avut un
băiat. Ca să nu moară am schimbat naşul. L-o luat moaşa-n braţe
dis-de-dimineaţă şi-o stat cu el în mijlocul satului şi primul ce-o trecut a
fost o femeie de la moară. Şi-o ieşit şi-o rudă de-a mea care ştia că ne luăm
naş din drum. Dar moaşa n-a vrut să-l ia c-a ieşit anume. S-o dus după femeie
şi i-o zis să fie naş. «- Doamne, ce mi-s bucuroasă! Au, Doamne, ce mi-s
bucuroasă şi mie mi-e foarte bine să fiu eu naş la copilul aista!» S-o gătat
frumos şi au mers la biserică de l-au botezat”.
Ritualul alegerii naşului din drum cuprinde câteva secvenţe obligatorii:
scoaterea din casă a copilului dis-de-dimineaţă, părăsirea (abandonarea)
acestuia în mijlocul drumului, obligaţia primei persoane care trece pe drum
să-l boteze, aducerea copilului de la biserică în casă pe uşă dacă l-au scos pe
fereastră la plecare, pe fereastră dacă l-au scos pe uşă. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)
CREDINŢE POPULARE – VINDEREA COPILULUI, PRACTICĂ MAGICĂ DE ALUNGARE A BOLILOR
Viaţa
copilului grav bolnav se credea că poate fi salvată, printre altele, şi prin
vinderea lui simbolică unei mame căreia i-au trăit toţi copiii: „şi l-am vândut
sorii mele când l-or adus de la biserică. Eu eram în
casă. Moaşa şi sora mea, afară. Moaşa mi-o dat copilul pe fereastră. Eu l-am
dat pe fereastră sorii mele: «- Îţi vând copilul ăsta, Ion! - Îl cumpăr!», zise
ea, şi mi-o dat câţiva bani pe care i-am pus după hornul casei. Apoi totdeauna
băiatul i-o spus sorii mele mamă şi mie Soi. Tot aşa, la Almăj, la una i-au
murit toţi copiii şi-o dat să ia naş din drum. A trecut un lăieţ [ţigan
corturar] şi aşa or făcut: l-or dus la bărbieriu şi l-o ras. L-o făcut naş şi
copilul trăieşte. Nu s-o întâmplat să-şi ia cineva naş de pe drum şi să moară!”
Alteori,
copilul bolnav se introducea de trei ori pe gura cămăşii şi se scotea pe la
poale (moarte şi naştere simbolică). În cazul îngropării terapeutice, copilul
bolnav era introdus pe o gaură săpată în pământ şi scos sănătos la viaţă,
printr-un mic tunel, pe o altă gaură.
Indiferent
de soluţia adoptată, principiul era acelaşi: moartea simbolică a copilului
bolnav prin intrarea sufletului pe o gură şi renaşterea celui sănătos prin ieşirea
lui pe altă gură. Cu acest prilej se abandona numele copilului mort simbolic şi
i se acorda un nume de fiară, de obicei Lupu sau Ursu, de
care să se sperie boala şi moartea. Frecvenţa în antroponomastica românească a
numelor de Lupu şi Ursu confirmă extensiunea acestei
practici magice. (Ion
Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)