SATUL ROMÂNESC ARHAIC – FORMA ŞI MĂRIMEA SA
Asemănător întemeierii vetrei satului, moşia din jurul său se stabilea după
ritualuri consacrate. Principala grijă a întemeietorilor era ocuparea unui
teritoriu productiv suficient de mare pentru satisfacerea nevoilor de hrană, să
poată fi muncit şi apărat de locuitorii satului. Documentele istorice
consemnează în anul 1411 „(...) şi hotarul locului aceluia pustiu să fie cât va
putea să stăpânească din destul un sat”; anul 1502 - „Iar hotarul acestui sat
să fie cât vor putea să folosească din destul 20 de case”; „(...) Cât poate să
trăiască un sat din destul şi cu 40 de case”.
Adesea, mărimea moşiei era egală cu suprafaţa ce o putea înconjura un om
într-o zi sau într-o zi şi o noapte, călare sau pe jos.
O interesantă practică magică atestată în Oltenia era bătutul toacei de
lemn în centrul vetrei satului şi extinderea moşiei până în punctele unde nu se
mai auzea glasul divin al acestui instrument preistoric.
Se deduce de aici că forma arhaică a hotarelor intersăteşti era, conform
propagării concentrice a undelor sonore, rotundă. Spre deosebire de vetrele de
sat care aveau suprafeţe relativ mici, uşor de apărat, ca în versul popular
„Satul mic şi rotocol,/ îi dau repede ocol!”, moşia se extindea atât cât era nevoie
pentru arături, pentru păşunatul turmelor de vite, pentru vânătoare şi pescuit.
(Ion
Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)
CREDINŢE POPULARE ROMÂNEŞTI – ALUATUL, ARHETIP AL GENEZEI
Aluatul, materie sacră din care femeia prepară pâinea şi
colacul, este, precum lutul, un arhetip al genezei. Ciclul vegetal al grâului,
deschis de sămânţa semănată şi închis de sămânţa recoltată (seceratul), a fost
asemuit cu naşterea, căsătoria şi moartea omului. Conform gândirii magice,
spiritul grâului locuieşte în corpul plantei-mamă până când aceasta face
sămânţă, după care se usucă şi moare. Spiritul grâului retras din plantă moartă
în sămânţă devine, prin noile cicluri vegetale, nemuritor.
În procesul transformării grâului
în pâine, piua, râşniţa, moara sunt altare de sacrificiu, între tehnica
confecţionării oalei din lut şi prepararea pâinii şi colacului din aluat sunt
paralelisme tehnologice şi spirituale evidente: eliberarea spiritului grâului
din sămânţă şi a spiritului Pământului din trupul Pământului prin tăiere,
zdrobire, pisare, râşnire, măcinare; adăugarea apei pentru obţinerea lutului şi
aluatului; frământarea şi dospirea materiei în prefacere, lutul şi aluatul;
modelarea chipurilor, forme de oale şi colaci care poartă numele unor
reprezentări mitice (arhangheli,
crăciunei, mucenici, bradoşi);
însufleţirea lor prin ardere sau coacere în cuptor sau sub ţest.
Scoase din cuptor, pâinea
(colacul) şi oala sunt animate, au viaţă şi, ca urmare, pot substitui
divinitatea şi omul în numeroase obiceiuri şi practici magice. În vremurile
biblice, Dumnezeu a modelat din lut chipul omului, aşa cum omul neolitic
modelase din lut şi aluat chipurile divine. Dumnezeu şi-a însufleţit creaţia
(omul), suflând viaţă asupra ei, femeia neolitică şi-a animat divinitatea din
lut (figurinele, vasele) şi din aluat (pâinea, colacii), arzându-le în cuptor.
CREDINŢE POPULARE – CUM MĂSURAU TIMPUL UNEI ZILE ROMÂNII DIN VECHIME
Pentru românii de altădată, Timpul diurn era
compartimentat de două orologii, unul cosmic, poziţia Soarelui pe bolta
Cerului, şi altul biologic, mesele zilei. Unităţile diurne de măsurat timpul se numeau: faptul zilei,
moment matinal pentru aprecierea timpului, sinonim cu dis-de-dimineaţă
şi dimineaţă.
Faptul zilei are durata timpului scurs între răsărit şi prânzul mic, când
soarele urcă o suliţă pe cer. Răsărit, hotar al scurgerii
timpului care marchează începutul zilei şi apariţia soarelui
la orizont. Prânzul mic, reper solar pentru aprecierea timpului diurn,
sinonim cu prânzişor şi prânzuţ, care indică, pe timpul verii,
orele 8-9. La prânzul mic soarele urcă trei suliţe pe cer, ceea ce reprezintă a
treia parte din urcuş.
Prânzul
mare, reper solar pentru aprecierea timpului diurn, sinonim
cu subamiaza, care indică aproximativ ora 11.
Amiaza,
moment al culminaţiei superioare a Soarelui, sinonim
cu nămiază, prânz bun, la cruce, crucea-amiezii, în răscruce, în răscrucea
Cerului, miezul zilei, care indică ora 12. Conform tradiţiei populare, la
amiază Soarele isprăveşte urcuşul, se odihneşte o clipă, mănâncă un colţ de
prescură, bea un pahar de vin şi începe coborâşul.
Asemănător
Soarelui, truditorul ogorului trebuie să întrerupă lucrul şi să mănânce; Chindia,
reper aproximativ pentru aprecierea timpului scurs între amiază şi apusul soarelui, sinonim cu ojină şi cina mică,
reprezentând orele 14-16.
La
toacă, repe pentru măsurarea timpului diurn, marcat de
apropierea Soarelui de linia orizontului, când se bate seara toaca la biserică
şi încetează aratul, semănatul, săpatul pământului.
Apusul
Soarelui, hotar al scurgerii timpului diurn care marchează
coborârea soarelui sub linia orizontului, sinonim cu sfinţit,
asfinţit, scăpătatul soarelui.
Suliţa
pe cer este o subunitate de măsură a timpului diurn
echivalentă cu aproximativ o jumătate de oră, cu care se măsoară urcuşul sau
coborâşul Soarelui pe bolta Cerului. Ziua de vară are 18 suliţe lungime: 9 de
la răsărit până la amiază (faptul zilei este o suliţă, prânzul mic e la 3
suliţe ş.a.m.d.) şi 9 de la amiază până la apusul soarelui.
Explicaţie foto: prepararea prânzului la românii de
altădată.
LEGENDE POPULARE – ZÂNA GĂSITĂ DE BĂIEŞ
„Demult, pământul acesta era locuit de zâne. Dar ele or pierit pe rând, odată cu credinţa oamenilor. Care or mai fi rămas, se ascund prin văgăuni şi locuri neumblate. Dansează pe crestele munţilor neostenite până în zori, când teama de oameni le împrăştie. într-o noapte, în vârtejul dansului, o zână o căzut într-o gură de mină. Suratele, văzându-i lipsa, au socotit-o moartă, au bocit-o şi apoi au uitat-o. Dar, zâna n-a murit. A găsit-o un băieş (miner) care i-a spus: «Te-aş duce acasă, dar eşti prea frumoasă pentru coliba mea sărăcăcioasă. Ce să mă fac cu tine?». îi dete Dracul un gând: s-o mânjească cu cărbune, să n-o recunoască nimeni, şi s-o scoată la lumina zilei. Zâna s-o învoit. După ieşirea din baie (mină) o întrebă: «- Acum unde să te duc?». «- Aşteaptă până când ziua face cruce cu noaptea şi du-mă la suratele mele». Când au ajuns sus, pe crestele munţilor, băieşul a lăsat-o singură să-şi aştepte suratele. Dar zânele, care n-au recunoscut-o, au omorât-o cu pietre şi cu bolovani. Abia după aceea şi-au dat seama că e surata lor. A fost atunci mare jale pentru zâne. Au plâns-o zile şi nopţi la rând apoi s-au hotărât s-o îngroape. Au dus-o la Jiu s-o spele de cărbune. De atunci o tăt spală şi plâng”. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)
SĂRBĂTORI POPULARE – PINTILIE CĂLĂTORUL (27 iulie)
Pentru a despărţi anotimpurile între ele şi pentru a le da nume, românii
din vechime au ţinut sub observaţie veacuri la rând natura înconjurătoare. Aşa,
spre exemplu, au ajuns să considere, la un moment dat, că sărbătoarea lui
Pintilie Călătorul era hotarul dintre vară şi toamnă, că tocmai acum, pe 27
iulie, „se întoarce crângu’ (crugul cerului sau bolta cerească) spre toamnă”.
Sărbătoarea de la sfârşitul lui Cuptor se numeşte, în Muntenia, Pantelimon
sau Pantelimonul Oveselor, în Oltenia, Sfântul Ilie cel Mic sau cel Şchiop,
prin Moldova spunându-i-se, cel mai adesea, Pintilie (sau Pentelei) Călătorul.
Era ţinută de cei care călătoreau des şi de cojocari, acum serbându-se coacerea
harbujilor. Pe vremuri, în sâmbăta dinaintea sărbătorii, sau chiar în ziua lui
Pintilie, se făceau praznice, dându-se de pomană mere şi pere, uneori cu felii
de pâine, pentru sufletele copiilor morţi; dacă nu se făcea aşa, se credea că
pruncii morţi nu vor putea mânca mere pe ceea lume.
Motivaţia tradiţională a acestei sărbători se apropie de aceea a lui
Sântilie, ziua lui Pintilie Călătorul fiind ţinută de frica trăsnetelor,
grindinii, furtunii şi a secetelor. Uneori, ziua era atribuită unei surori a
lui Sântilie, aceasta fiind cu mult mai rea decât fratele ei. De altfel, se
considera că cel care muncea pe 27 iulie se... călătorea, adică murea nu după
mult timp. Interesant e că pe 25 iulie mai există în calendarul popular o
sărbătoare numită Ana Ospenia, despre cei care îndrăzneau să lucreze acum
spunându-se că adormeau, dormind trei zile, o săptămână sau chiar somnul cel
lung al morţii!
În legătură cu denumirea cea mai folosită a sărbătorii, Pintilie
Călătorul, este şi principala caracteristică a zilei de 27 iulie. Astfel, exista
peste tot credinţa fermă că de la Pintilie Călătorul „se călătoreşte vara”.
Această „călătorie” (plecare) a verii era semnalată de câteva evenimente
vizibile pentru comunităţile arhaice, precum „cârduirea” păsărilor migratoare,
mai ales a berzelor, „pălitul” frunzelor, în special a celor de tei, care, se
spune, acum „se întorc pe dos, jelind trecerea verii”, dar şi de privitul oamenilor,
la amiaza acestei zile, într-o strachină cu apă, aici putându-se vedea cum
Sfântul Soare stă pe loc cam o jumătate de ceas. De aceea, altădată, se credea
că la Pintilie Călătorul „e mare jale în cer, căci se desparte vara de toamnă
cum se desparte fiul de mamă”, jelania aceasta strecurându-se adeseori şi în
sufletele oamenilor. Tristeţea mai era estompată de faptul că Pintilie
Călătorul apăra vitele şi oamenii de multe boli, pe cei care-i ţineau ziua
tămăduindu-i de arsuri sau de epilepsie ori ferindu-i de brumele prea timpurii.
(etnolog
Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată.”)
TRADIŢII, OBICEIURI ŞI CREDINŢE POPULARE – HRAMUL
Hramul păstrează numele unui sfânt sau
al unui mister creştin dat la încheierea construcţiei unui lăcaş de cult,
biserică sau mănăstire. De multe ori,
hramul bisericii a devenit nume al aşezării şi al târgului organizat de
aceasta. Sub pavăza sfântului protector se desfăşura întreaga activitate a
locuitorilor unei aşezări. Hramul bisericii devenea sărbătoarea întregului sat.
După oficierea cultului la biserică şi cinstirea morţilor în cimitir, urmează cinstirea
sfântului-patron cu mâncare şi băutură, cu
distracţie şi voie bună pe la casele oamenilor, grupaţi pe familii, neamuri sau
pe întregul sat în curtea sau apropierea bisericii, în anume locuri din moşie,
de obicei pe munţi. Hramurile
bisericilor au asigurat de-a lungul timpului coeziunea sufletească şi materială
pe plan local şi zonal. Adunând mulţi oameni, zilele de hram erau ocazii
favorabile pentru cunoaştere şi împrietenire, în special a tinerilor în vederea
căsătoriei, pentru petrecere şi divertisment, pentru împăcarea pricinilor ivite
de-a lungul anului şi încheierea unor înţelegeri, pentru luarea unor hotărâri
care interesau întreaga obşte, pentru efectuarea schimburilor de produse
complimentare şi revederi. Aceste praznice aveau diferite denumiri zonale:
hram, zbor, iarmaroc, bâlci, nedeie, rugă, târg.
SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI - MACRINA. MOŞII DE SÂNTILIE (19 iulie)
În
această zi, mamele împărţeau mături de pelin verde, câte un pui de găină,
porumb fiert şi flori, confecţionau cercuri din tulpinile de pelin, prin care
treceau copiii ca să-i apere de boli. Cu măturile
de pelin păstrate în podul casei se măturau încăperile şi curţile gospodăriilor
(Oltenia, Muntenia).
Moşii de Săntilie sunt ofrandele date pentru morţi (fructe,
covrigi, mâncare, toate însoţite de lumânări aprinse) în ajunul sau în ziua de
Sântilie. Se credea că în această zi sufletele morţilor, în special ale
copiilor, s-ar întoarce acasă pentru a fi ospătate decei vii. Familia care
avea de pomenit copii morţi chema acasă, în grădină, fetiţe şi băieţi, unde li
se scutura un măr din care nu s-au mâncat fructe în acel an. Se curăţau
mormintele din cimitir, se împărţeau vase de lut pline cu mâncare sau cu apă.
SĂRBĂTORI ŞI CREDINŢE POPULARE – NEDEILE PASTORALE
Nedeile pastorale se ţineau pe plaiurile Carpaţilor şi aveau legătură cu
celebrarea unei sărbători precreştine dedicată zeului focului şi al Soarelui.
După creştinarea carpato-dunărenilor peste această sărbătoare creştinii au
suprapus pe Sf. Ilie (20 iulie), numit de popor Sântilie. Deşi numele vechi al
zeului s-a pierdut, oamenii au continuat să-i păstreze cultul pe înălţimile
munţilor, mai aproape de cer şi Soare.
Nedeia sau Sântilia a fost atestată documentar încă din anul 1373. Cu
siguranţă că la aceste sărbători montane se desfăşurau ceremonii complexe
dedicate Soarelui şi focului. Nedeile au asimilat însă şi alte funcţii sociale:
schimbul de produse, petrecerea. Unele nedei au coborât în satele de la poalele
munţilor, dar locurile vechi de desfăşurare sunt uşor de identificat după
toponimia carpatică: Nedeia, Sântilia, Nedeiuţ, Nedeuţa, Nedeiţele. Indiferent
că se numeau Sântilii, bâlciuri sau nedei, acestea au funcţionat ca târguri
unde se vindeau în special produse pastorale, se cumpărau produse necesare
stânei, dar şi ca petreceri pentru tineret. Au existat pe munţii şi
aşa-numitele „târguri de fete”, dar nu în înţelesul mercantil al expresiei.
Acolo se legau cunoştinţe între tinerii care, unii dintre ei, se căsătoreau
chiar atunci sau la nedeia din anul următor.
Semnificaţia istorică a nedeilor pastorale se leagă de vechimea şi rolul
lor în stabilirea legăturilor economice, matrimoniale, ulturale dintre românii
de pe cei doi versanţi ai Carpaţilor. Nedeile, asemenea drumurilor şi potecilor
de picior, nu au ţinut seama de hotare. Unele dintre nedei se numeau chiar
„târguri de două ţări” sau, în Munţii Vrancei, „târguri de trei ţări”, care
adunau, moldovenii, transilvănenii şi muntenii.
SĂRBĂTORI POPULARE – CIURICA ŞI CHIRIC ŞCHIOPUL
Ciurica este o năprasnică reprezentare mitică ce dădea femeilor dreptul
să-şi pedepsească bărbaţii în ziua ei de celebrare, 15 iulie. În această zi se
evitau loviturile de orice fel, certurile şi neînţelegerile din familie pentru
a nu avea parte de ele în cursul anului. Amintirea acestei patroane a bătăii
este păstrată de unele expresii adresate ca ameninţare copiilor neastâmpăraţi:
„Astâmpără-te că vine Ciurica!“ sau „Stai cuminte! Capeţi Ciurica!“ (Muntenia,
Oltenia).
Ziua nelucrătoare aducătoare de foc din Calendarul popular, Chirie
Şchiopul, a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Mucenic Chirie
din Calendarul ortodox (15 iulie). În Mineiul pe luna iulie se povesteşte că
Chiric, născut în vremea împăratului Diocletian, a fost bătut de prigonitorii
credinţei în Iisus la vârsta de trei ani.
În Calendarul popular, Chiric ar fi rămas şchiop din cauza bătăii şi, aşa
cum se cunoaşte, divinităţile cu handicap (Filipul cel Şchiop, Sântoaderul cel
Şchiop, Şchioapa sau Ursitoarea cea mică ce taie firul vieţii în timpul ursirii
copilului la naştere, Chirie Şchiopul ş.a.) sunt foarte puternice şi, ca
urmare, temute şi respectate prin diferite interdicţii de muncă.
SĂRBĂTORI ŞI CREDINŢE POPULARE – LEGENDA SFINTEI MARINA
Într-o legendă se povesteşte că Marina l-ar îl bătut pe dracu-n cap cu un
ciomag şi un ciocan pentru simplul motiv că acesta ar fi vrut să toace la o
biserică. Prin popor se spune că Sfânta Mare Muceniţă Marina ar fi sora
Sfântului Ilie, fiind o sfântă cam nestatornică şi cu hachiţe, pedepsind pe
cine şi când avea chef. I se mai spunea şi Marina Măcinica, deoarece, atunci
când a suferit martiriul, ar fi fost măcinată de nouă ori, adică trasă pe roată.
Ziua ei era ţinută altădată cu sfinţenie mai ales de nevestele tinere. O mai ţineau
însă şi cei care nu vroiau să-şi vadă vitele mâncate de lupi.
Pentru ca nimeni să nu mai îndrăznească să „mişte un pai” s-a născut credinţa că
cine va lucra în ziua Marinei „se va boboti din senin”, adică se va umple
dintr-o dată de bube şi buboaie. Pentru ca aceste bube să dispară se folosea
balega de vacă sau de bou păstrată din această zi; dar nu oricare balegă, ci
aceea lipită pe un gard în noaptea dinspre Marina de o femeie dezbrăcată de
tot. Când apăreau bubele se lua din această balegă, se ungeau şi se aştepta cu
răbdare uscarea lor.
Fiind o perioadă în care munca era prohibită prin severe interdicţii,
oamenii satelor de altădată îşi omorau vremea cu jocuri şi petreceri de pomină.
Aceste obiceiuri, mult alterate şi preluate numai în forma lor cea mai simplă,
nu au fost deloc uitate, ba dimpotrivă.
Metodă
popular de a scăpa de purici
Se culegea, în ziua de 17 iulie, pelin. Apoi, se făcea o mătură şi se
mătura cu ea prin casă. Se spunea că din cauza amarului lăsat de pelin pe acolo
nu vor mai trece multă vreme aceste mici şi nesuferite lighioane.
Sursă de documentare: Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de
altădată.”, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2006.