Arhitectură românescă rurală - RATOȘELE DIN MOLDOVA ȘI HANURILE DIN MUNTENIA
Ne vom referi, în cele ce urmează, la un tip de arhitectură special din spațiul românesc – hanul, sau, așa cum i s-a spus în zona Moldovei, ratoșul.
Era o vreme – ne referim la Evul Mediu românesc – în care localnicii erau datori (datorie înscrisă în hrisoavele, legile, timpului respectiv) să-i găzduiască pe călătorii aflați ocazional, în tranzit, prin Țările Române. Situaţia era explicabilă, afirmă etnograful și cercetătorul Mihai Ispir[1], prin fragilitatea premiselor, în primul rând economice, care favoriza construcţia de hanuri din acea vreme: „Obligaţi a «beilicului» sau «conăcitului» - a găzduirii străinilor «de orice limbă» în casele locuitorilor (mai ales orăşeni) săraci sau bogaţi - era curentă în ţările dependente Porţii otomane. Scutirile de «conăcit» , individuale sau colective, urmărind încurajarea existenței unor bresle, printre care se număra şi cea a negustorilor, se prelungesc până la începutul veacului al XIX-lea, confirmând dăinuirea acestei îndatoriri.”
Deschiderea și înmulțirea drumurilor comerciale au fost factorii decisivi pentru apariția în Țările Române a hanurilor, construcții, în special la intersecția căilor de comunicare, destinate găzduirii, hrănirii, odihnirii călătorilor și a cailor care îi însoțeau. O privire mai atentă, mai aprofundată asupra lor ne ajută să ne dăm seama că există o diferență între hanurile din Muntenia și cele din Moldova.
Dacă hanul desemna, în general, locul de popas al negustorilor și al călătorilor de pe marile drumuri comerciale, ratoșul (rateșul) purta o notă mai arhaică și mai moldovenească, evocând popasurile rustice de la răspântiile satelor, unde drumeții găseau adăpost, hrană și o clipă de tihnă între două călătorii. Se poate spune, fără teamă de a greși, că toate ratoșurile pot fi considerate hanuri, dar nu toate hanurile erau ratoșuri.
De asemenea, specialiștii au făcut, le-a lungul vremii, o diferență între hanurile muntenești față de cele moldovenești, plecând și de la arhitectura definitorie fiecărui tip în parte. Cele din zona de Sud, influențate de traiul desfășurat sub imperiul otoman, erau organizate în jurul unei curţi interioare descoperite (cu precădere cele din București și împrejurimi). Spre deosebire de acestea, hanurile din M oldova (ratoşe) au încăperile şi anexele înglobate sub același acoperiş.
Termenul „ratoş”, aflăm de la Mihai Ispir, provine, se pare , din germanul „rathaus” însemnând „primărie”. Cuvântul a suferit un. proces de translaţie lexicală, înlesnit de complexitea funcțională a „Rathausurilor” din oraşele germane, care c uprindeau, printre altele, magazine pentru negustori, crame sau berării. La noi, în Moldova, termenul a ajuns pe filieră poloneză (ratus = primărie) și ucraineană (ratuşa = primărie, mai ales în zona urbană).
Însă, utilizarea, întâlnită în Moldova, a unui dublu termen pentru desemnarea aceloraşi clădiri destinate odihnei, călătorilor: „ratoș” (de provenienţă apuseană) şi „han” (de origine orientală) exprimă, este de părere cercetătorul citat mai sus, „o dualitate mai profundă, care caracterizează întreaga civilizaţie românească în epoca de adânci prefaceri de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Această dualitate terminologică sugerează însăşi particularitea arhitectuală a ratoşului.
Localizarea geografică a ținutului Neamţ, situat la hotarul între Ţara de Sus, şi Ţara de Jos, a constituit, un loc predilect de intersecţie a căilor de comerţ, spațiu larg și propice de desfăşurare a legăturilor comerciale dintre Moldova şi Transilvania.
Relaţiilor tradiţionale cu Transilvania, mediate de ţinutul nemţean, li se suprapun, la finele veacului al XVIII-1ea cele rezultate în urma politicii de expansiune economică duse de Austria în Orientul european.
Având în vedere cele de mai sus, adăugând numărul crescut al populaţiei în ţinutul Neamţ (număr sporit și prin migrarea românilor din Transilvania ocupată către Moldova), găsim explicația aglomerării de hanuri din zona Neamț: la Tupilaţi, Şerbeşti, Cârligi, Roznov, Orbic, Bălăneşti.
Apoi, existau ratoșe şi în zonele învecinate: la Ruginoasa (în vechiul ţinut al Romanului), la Erbiceni și Tomeşti (Iași), precum și în zona Dorohoiului (Săveni). Ni se relevă, astfel, o sporită activitate comercială în depresiunea Neamţului şi în valea Moldovei, zone împânzite de căi de comunicaţie cu Transilvania. Prosperitatea regiunii noastre se datora şi situaţiei sale de ţinut de graniţă (amintim, iarăși, de exodul transilvănenilor).
Ratoșele erau situate, de obicei, la răspântii de drumuri, răscruci aflate cam la jumătatea distanţei dintre localitățile mai importante. Astfel, cel de la Erbiceni, se afla între Iaşi şi Hârlău; cel de la Tomeşti, între Iaşi şi Ţuțora; hanul de le Bălăneşti, între Roman și Piatra-Neamț. La fel, distanţa dintre Piatra-Neamţ şi Bacău apare împărţită, pe h artă, în trei segmente, de localităţile Roznov şi Buhuşi (Gura Orbicului), unde se găseau, de asemenea hanuri. Drumul Fălticeni – Roman este jalonat, la intervale egale, de ratoşele de la Drăguşeni şi Tupilaţi; iar cel dintre Tupilaţi şi Piatra-Neamţ de hanurile de la Şerbeşti şi Cârligi. Ratoșa de la Ruginoasa se afla între Paşcani şi Târgu Frumos.
Ospitalitatea strămoșească, în care binele făcut străinului era privit ca o datorie sfântă, o virtute ce aducea binecuvântarea lui Dumnezeu, a dus la rezultate nebănuite la începutul existenței hanurilor și a ratoșelor românești. Călătorului, odată bine hrănit de bucatele gătite în bucătăriile bine garnisite cu bunătăți culinare și bahice, bine odihnit și, poate mai ales, cu căpătarea simțul siguranței, sporit în spatele porților și ale zidurilor groase, i se dezlega limba și întregul acoperământ era cuprins de voioșie în care curgeau poveștile (adevărate sau inventate). Cea mai bună descriere a atmosferei din hanurile românești o avem lăsată moștenire de Mihail Sadoveanu.
Amintind de Hanul Ancuței, iată o descriere a interiorului, în ceea ce priveşte dimensiunile, fragment desprins dintr-un act inedit, prin care proprietarii din 1939 solicită repararea sa: „Clădirea este construită din cărămidă, acoperită de draniţă, cu o lungime de 40 metri, lăţimea 18 metri, în ă lăţimea de 5 metri şi grosimea zidului de 70 centimetri. Cu opt camere şi o sală mare în lungul lui. Un beciu mare, lungimea de 20 m, 5 m lăţimea, construit din piatră, cu o suprafaţă de 10 prăjini pământ împrejurul hanului” [2]
Hanul de la Tupilați din vechime ne este redat, într-un mod mai științific, printr-un Plan[3] descris de Horia Teodoru: „un dreptunghi alungit, comportând o diviziune tripartită, longitudinală. Axial, era rezervat un fel de gang (4,70 m lăţime) pentru trecerea carelor şi căruţelor. Acestea erau adăpostite, împreună cu călătorii obişnuiţi şi cu mărfurile lor, în partea din fund a clădirii, pe o suprafaţă mai mare de jumătate din întreg spaţiul interior, în şandramaua cu şarpanta aparentă, susţinută de patru stâlpi din cărămidă, dispuși în lungul gangului. Restul spaţiului interior, de o parte şi de alta a gangului, era ocupat de patru cămăruţe pentru oaspeţii mai importanţi, şi respectiv de alte trei încăperi: cârciuma, pe unde se cobora şi în pivniţa boltită din piatră, camera hangiului şi sala comună (birtul).”
Ne oprim aici, sperând că v-am putut introduce, măcar pentru câteva clipe, în atmosfera Evul Mediu târziu de pe plaiurile românești, vizualizând cu ochii minții hanurile de altădată.
P.S. Imaginile de arhivă au drept sursă lucrarea menționată în text: Mihai Ispir - „Ratoșele din Moldova”, în Revista muzeelor și monumentelor – MONUMENTE ISTORICE ȘI DE ARTĂ, anul XLV, Tomul I, 1976.
[1] Ispir, Mihai - „Ratoșele din Moldova”, în Revista muzeelor și monumentelor – MONUMENTE ISTORICE ȘI DE ARTĂ, anul XLV, Tomul I, 1976.
[2] Datat 30 martie, iscălit: Alexandru şi Mihai Plugaru, Arh. St. Iaşi , Fond . Rezidenţa Regală a ţinutului Prut, d s. . 285/1939, f: 288; Op. cit (p. 3).
[3] Horia Teodoru, Hanul Ancuţei, „BCMI" , XXXVII, 1944, fasc.119- 122.
Din viaţa românilor de odinioară: ŞLEAUL SAU DRUMUL MARE
Căile de comunicaţie circulate mai intens au fost numite, până în vremurile noastre, drumuri mari. Ele sunt atestate de documentele istorice, dar şi de informaţiile etnografice şi textele folclorice: haiducii prădau la drumul mare, se ieşea cu jalba în drumul mare, erau hoţi şi bandiţi de drumul mare. Când drumurile mari intersectau apele, carele treceau cu ajutorul „podurilor umblătoare” după ce plăteau taxa numită brodind (brod = vad). De cele mai multe ori carele treceau direct prin apă (prin vaduri) sau se aştepta iarna pentru a îngheţa apa râurilor şi să se folosească podurile construite de natură.
Lămuriri precise despre modul cum se călătorea peste ape şi despre cum se plătea trecerea peste poduri aflăm dintr-un document dat de Ştefan cel Mare la 3 iulie 1460: „Iar în Cernăuţi (...) la trecători pentru un car, fie nemţesc, fie armenesc, câte 4 groşi, dar numai când carele vor trece peste podurile umblătoare; când apa va fi îngheţată sau când carele vor trece prin vaduri, atunci nu vor da nici un ban la trecătoare”.
În preajma vadurilor de pe apele curgătoare (lărgirea albiei şi micşorarea vitezei de scurgere a apei uşurau trecerea carelor) s-au dezvoltat, datorită condiţiilor favorabile pentru negoţ, majoritatea oraşelor şi târgurilor româneşti
(Sursa: Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”).
MITURI POPULARE – LEGENDA LUI SÂMEDRU
Povestirile despre Sâmedru ţin de două civilizaţii distincte: pastorală şi agrară, în unele legende, Sâmedru este cioban nedezlipit de turma pe care o supraveghează „într-un mijloc de codru, necălcat de picior omenesc”. Acolo, lângă stâna oilor, ar fi şi murit.
Într-o poveste culeasă din zona Muscelului, Sâmedru se metamorfozează în porc, străveche reprezentare mitică a spiritului grâului. Se spune că un unchiaş şi o mătuşă fără copii au plecat în lume, unul într-o parte, celălalt în altă parte, în speranţa că vor găsi un suflet pe care să-l crească. Mergând pe jos, unchiaşul a găsit un purcel. Când împăratul care domnea în acea ţară a dorit să-şi mărite fata, nici un fecior n-a izbutit s-o ia pentru că probele pe care pretendenţii trebuiau să le treacă le depăşeau puterile. Singurul care a trecut de toate încercările a fost purcelul unchiaşului. Victorios la toate încercările, purcelul se căsătoreşte cu fata împăratului. Noapte de noapte purcelul lepăda pielea şi devenea un flăcău frumos, precum soarele. Într-o noapte nevastă-sa i-a aruncat pielea în foc. Supărat, flăcăul i-a spus că el este Sâmedru şi că va pleca în lume, iar ea să-l caute până l-o găsi, căci numai atunci va putea naşte copilul. Se zice că l-a găsit după nouă ani şi de atunci au trăit împreună până la moarte.
SĂRBĂTORI POPULARE – PROCOAVĂ SAU SĂRBĂTOAREA PĂRULUI (1 octombrie)
Prima zi a lui Brumărel era consacrată altădată unui sfânt care nu se regăseşte decât în imaginarul colecti. E vorba de „Sfântul” Procoavă. Creştinii-ortodocsi mai serbează în aceasta zi Acoperământul Maicii Domnului. Dacă nu am şti că acoperământul, sau capacul sicriului, se numea pocriş sau procovăţ, am crede că nu a existat nici o legătură între sărbătoarea populară şi cea creştină. Adevărul este că timp de veacuri a avut loc un mixaj continuu între fondul precreştin şi substratul creştin, semnificaţia sărbătorii de pe 1 octombrie putând fi rezumată la importanţa pe care o aveau feluritele acoperitori (procoveţe) pentru oameni, în special pentru femei.
De altfel, mai peste tot în spaţiul românesc, sărbătoarea Procoavelor era socotită una a femeilor. Despre originalul sfânt Procoavă se credea că Dumnezeu l-a sfinţit printre primii, dându-i sarcina de a acoperi pământul cu un prim strat de zăpadă, mai degrabă, de brumă. Tocmai de aceea, fecioarele care duceau lipsă de păr se închinau cu mare evlavie de ziuac sa pentru a le acoperi capul cu păr, devenind, după credinţa lor, mai plăcute flăcăilor care îndeobşte nu le băgau mai deloc în seamă. Speranţa nemărturisită a acestor fete era că astfel se vor mărita mai curând, înţelegând acum mai bine de ce fetele aşteptau cu atâta nerăbdare ziua Sfântului Procoavă.
Deoarece esenta acestei sărbători rezidă în rugăciunile fetelor de a avea un păr bogat şi frumos, amintim, în continuare, cum era perceput părul, mai ales cel al femeii, în comunităţile arhaice.
Primul lucru care trebuie spus e că a existat o mare grijă pentru păr, această grijă izvorând din convingerea omului de pe vremuri că întreaga sa putere se află în părul de pe cap sau în cel al bărbii. Astfel, se considera că părul rămâne în legătură cu trupul chiar şi după ce a fost tăiat, de aici interdicţia categorică de a arunca părul, acesta trebuind neapărat să fie ars. O cauză a acestei interdicţii venea şi din faptul că o vrăjitoare ar fi putut face mult rău având asupra ei numai câteva şuviţe din părul cuiva.
Pe de altă parte, grija pentru păr reiese şi dinspre asemănarea acestuia cu iarba, socotită un fel de păr al pământului, putându-ne imagina câtă grijă arătau ierbii populaţiile de agricultori şi crescători de animale de altădată.
În plan social, părul lung era un însemn al puterii, tăierea sa semnifica sacrificiul sau capitularea. Părul fetelor mici, atunci când era tuns prima oară, era pus într-o baligă sau la rădăcina unui pom. Se credea că procedând aşa părul va creşte lung şi frumos.
Fetele care vroiau sa le crească părul mai repede foloseau la spălatul capului cânepă şi frunze de nuc furate. Cele care doreau să le crească părul cât mai lung trebuiau să-l ungă cu untură de arici, în vreme ce, pentru a nu le cădea părul, fetele nu trebuiau să-şi pună pe cap căciulă de băiat sau să mănânce despletite. În sfârşit, femeile nu aveau dreptul de a purta păr scurt. Unora ca acestea li se interzicea intrarea în biserică. Despre femeia măritată văzută cu părul despletit se spunea că „trage a moarte pentru bărbatul ei .
Aceasta era sărbătoarea lui Procoavă, „sfântul care se îndura adesea de rugăciunile fetelor, dându-le un păr cât mai frumos”, ajutându-le astfel să-şi găsească ursitul un pic mai devreme. (etnolog Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)
SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI – TECLELE BERBECILOR
Teclele, reprezentările mitice rele de foc şi lupi, celebrate în mediile pastorale în ziua de 24 septembrie, au preluat numele Sfintei Mucenice Tecla din Calendarul creştin ortodox. Local, sunt sărbătorite în zilele Berbecarilor (26-29 septembrie).
Interdicţiile specifice acestei sărbători ne dezvăluie faptul că, la început, Teclele erau ţinute întru amintirea strămoşilor mitici, strămoşii aceştia luând acum înfăţişarea unor berbeci. Berbecul era simbolul sacrificiului adus divinităţilor familiei şi sufletelor strămoşilor. Pentru astfel de motive în ziua (zilele) Teclelor nu se mătura prin casă, nu se râşnea sau măcina, nu se arunca cenuşa din vatră, nu se lucrau lâna şi pieile de animale, nu se atingeau unelte sau obiecte ascuţite ş.a. Cei care îndrăzneau să facă aşa ceva se puteau aştepta la o pedeapsă de foc de la Tecle sau la o vizită, nu tocmai plăcută, din partea lupilor, aceştia plecând doar după ce savurau o oaie-două şi un berbec. De asemenea, era strict interzis să se împrumute ceva, în special foc, altfel pe respectivul om îl călcau haitele de lupi.
Credinţe şi practici populare: RITUALUL ÎNTEMEIERII CASEI DE PIATRĂ
În concepţia oamenilor de altădată, casa copilului se întemeia, ca oricare alt adăpost (casă, sat, stat), după un scenariu ritual care cuprindea, printre altele, descoperirea locului favorabil întemeierii, de obicei prin vânătoarea rituală (oraţia de nuntă descrie peripeţia mirelui plecat la vânătoare), întemeierea adăpostului prin actul bătutului parului sau stâlpului (actul nupţial), însufleţirea adăpostului creat printr-o jertfă.
Crearea omului de către om este un act divin care putea fi împlinit de mire şi mireasă după consacrarea acestora prin cununia creştină şi colăcăria precreştină. După colăcărie şi cununie mirii devin, trecător, personaje sacre care pot aduce, prin actul nupţial, pruncul din lumea de dincolo în lumea de aici. În timpul nunţii tot ce vine în contact cu corpul lor sacru poartă noroc, fertilitate, prosperitate: nuntaşii caută să prindă şi să mănânce din bucăţile de colac sau turtă rupte deasupra capului miresei şi aruncate de nănaşă nuntaşilor ca hrană sacră, obiceiul vechi de a păstra cămaşa de mire sau mireasă, odăjdii care au învelit trupurile pasager divine la nuntă, pentru înfăşarea copilului la naştere, îmbrăcarea lor pe patul morţii; obiceiul contemporan de a scrie pe talpa pantofului de mireasă numele prietenelor pentru a le grăbi căsătoria.
După consacrarea rituală prin colăcărie şi cununie, mirii erau iniţiaţi în ceea ce aveau de făcut prin împerecherea, în timpul nunţii, a unor substitute ale masculinităţii (bradul, steagul, toiagul, băţul înflorat) cu cele ale femininităţii (colacul, mărul, talerul miresei, cununa).
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculareˮ Neamț
SĂRBĂTORI POPULARE – ZIUA CRUCII
Sărbătoarea din Calendarul popular care a preluat data şi numele unei importante zile din Calendarul ortodox, Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie), este dedicată culegerii ultimelor plante de leac: boz, micşunele, mătrăgună, năvalnic, iarba de năjit.
Local, sărbătoarea se numeşte Cârstovul Viilor sau Ziua Şarpelui. Pământul, care s-a deschis pentru plante, insecte şi reptile la Alexii (17 martie), se închide, după şase luni, la Ziua Crucii. Cele două sărbători plasate în preajma echinocţiului de primăvară (Alexii) şi echinocţiului de toamnă (Ziua Crucii) împărţeau Calendarul popular în două anotimpuri: vara (17 martie – 14 septembrie) şi iarna (14 septembrie – 17 martie).
Se spune că la Ziua Crucii florile se plâng una alteia că se usucă şi mor, iar cele care înfloresc după această dată, în special brânduşa de toamnă şi fragii, sunt necurate, flori ale morţilor.
În această zi şerpii, înainte de a se târî în adăposturile hibernale, s-ar aduna în alunişuri unde se încolăcesc unii cu alţii pentru a plămădi din spuma care îi acoperă piatra nestemată. Din această zi oamenilor le era interzisă omorârea şerpilor care le ieşeau întâmplător în drum, conform zicalei: „Omoară şarpele ce-ţi iese în cale!” Dacă găseşti şarpe după Ziua Crucii, spune o tradiţie populară, n-ai voie să-l omori. Sunt însă şi tradiţii care îndeamnă să-l omori: „La Ziua Crucii intră dihăniile în pământ, iar şarpele care a muşcat pe cineva, om sau vită, nu-1 primeşte pământul să intre înapoi, şi umblă rătăcind în toate părţile, iese la drum să-l omoare omul”. De Ziua Crucii se efectuau diferite practici apotropaice şi fertilizatoare în grădini şi livezi, se pomeneau morţii şi li se împărţeau alimente şi vase de ceramică (Moldova, Bucovina). În Oltenia, la Ziua Crucii, numită Cârstovul Viilor, se începea culesul viilor şi bătutul nucilor. (Ion Ghinoiu)
TOPONIME DIN ZONA VALEA MUNTELUI, ȚINUTUL NEAMȚ
În 1973, Grupul de cercetări complexe Bicaz al Academiei Române, cu sprijinul Comitetului de Cultură și Educație Socialistă a Județului Neamț, edita o lucrare foarte importantă pentru zona Valea Muntelui din ținutul Neamț - „Etnografia Văii Bistriței – zona Bicazˮ.
În cadrul Grupului de cercetări complexe Bicaz, înfiinţat în anul 1954, pe baza hotărîrii Prezidiului Academiei, ca urmare a convenţiei încheiate între Academia Republicii Populare Române şi Ministerul Energiei Electrice, un colectiv lărgit de cercetători a efectuat studii asupra culturii materiale şi spirituale a populaţiei de pe Valea Bistriţei, în special din satele care au intrat în raza lacului de acumulare al Hidrocentralei de la Bicaz.
Colectivul de etnografie al acestui grup de cercetări a fost organizat şi condus de profesorul Romulus Vuia. Materialul s-a cules pe baza unui plan de cercetare dinainte stabilit, în aşa fel încât să fie abordate cele mai importante probleme etnografice. Valoarea materialelor culese este cu atât mai mare cu cât ele reprezintă un document inedit asupra vieţii şi culturii locale din satele care sunt astăzi acoperite de apele lacului de acumulare.
Echipa redacțională, compusă din acad. prof. dr. Șefan Milcu (coordonator șef), dr. Romulus Vuia, dr. Romulus Vulcănescu, dr. Ioan Vlăduțiu, dr. Paul Petrescu, dr. Corneliu Bărbulescu, dr. Radu O. Maier, Aurelian Motomancea, Nicolae Al. Mironescu și Lucia Mureșanu, a adunat în cursul cercetărilor de teren, între anii 1955-1958, o seamă de termeni geografici populari din zona Bicaz. O parte a lor avea un caracter mai general, regional, în timp ce altă parte erau strict locali, zonali.
Capitolul dedicat toponimelor din zona Valea Bistriței - Bicaz era deschis de o observație a autorilor față de ceea ce urma: „Considerăm că acești termeni nu au numai o importanță geografică, de consemnare a topicelor din zonă. Această toponimie minoră reflectă și unele aspecte de viață economică din zonă, care completează înțelegerea în ansamblu a fenomenelor etnografice referitoare la felul de trăi al populației.ˮ
Arșita. Partea dinspre miazăzi a unui munte, obcina, muncel sau deal; partea cea mai bătută de soare: Arșita Verdelui (munte în fața Hangului), Ciocanului (munte din Culmea Hangului), Boiștii (Schit, Ceahlau), Bistricioarei, Hangului, Muntișorului, Arșita lui Mândrilă, a Băieșescului etc.
Deși expuse soarelui mai mult decât alte părți ale aceleiași forme geografice, arșitele nu sunt pârjolite de căldură și nu devin sterpe; dau o bogată vegetație ierboasă; gramineele și leguminoasele de pe arșițe formează un fân de calitate superioară. Pentru localnicii zonei, arșita e sinonim cu văratec și cu fața muntelui; părțile dinspre miază-noapte împădurite, reci și întunecoase sunt numite oarbe sau iernatice.
Arsură. Termen dat unor anumite locuri din păduri de pe podiree (podișuri mici), defrișate pentru a fi transformate în așezări, gospodării sau stâne. Arsura cu arșita nu au același sens.
Cum se face o arsură ? Copacii locului ales pentru așezare, pășune sau fâneață, sunt, înainte de tăiere, cojiți și uscați. Apoi, copacilor li se taie coroana, rămânând ciungi. Unei asemenea arsuri i se mai zice ,,în ciungetˮ̓
Bâtcă. Munte sau deal de formă aproape conică. Localnicii numesc bâtcă numai partea superioară a unei înălțimi, pe care o aseamănă unei căciuli țuguiate care depășește, ca înălțime, relieful înconjurător. Numele este întotdeauna însoțit de un atribut: Bâtca neagră, Bâtca strungăriei, Bâtca frumosului; sau de un onomastic: Bâtca lui Dodu, Bâtca lui Vlad etc. Numele e frecvent între Bicaz și Galu, unde se pot cita peste cincizeci de bâtce.
Bâlc. Un loc așezat, puțin umed, pe care crește din belșug iarbă grasă, bună pentru pășunat și pentru fânul de iarnă. Căutate de păstori, în preajma lor se instalează de obicei stânele. Locuitorii altor regiuni în afară de Moldova numesc bâlc un loc mlăștinos, umed, aproape băltos.
Beucă, băucă. Pârâiaș adânc, cu versantele înalte și drepte (abrupte), prăpăstioase, greu de trecut de pe o parte pe alta, sau o adâncitură, cu înțelesul de loc rău, necurat, periculos. I se mai zice și honcă, hoancă (cu sens de lăcaș al duhurilor necurate). Apelativul beucă e însoțit de un onomastic: Beuca lui Bostan (Audia-Hangu), Beuca Ilenei (sat Secu), Poiana Beucăi (sat Secu). De fiecare beucă e legată o povestire despre o nenorocire a cuiva, de unde s-a nascut și numele persoanei alăturat apelativului.
Buceag și bunceag. Formațiune vegetală specifică florei Ceahlăului, licopodium clavatum, phascum, numit de localnici piedicuța. E un complex de mușchi care formează un covor verde și moale asemănător cu mușchiul tundrelor. Formează, în bună parte, vestita pășune alpină a Ceahlăului, căutată mult de turmele de oi ale bârsanilor, brișcanilor și țuțuienilor.
Bumghereu. Pinten de deal, munte sau obcină, scurt, abrupt și greu de suit, care face parte integrantă din formațiunea înălțimii. Fiecare munte, obcină sau muncel își are bumghereul său.
Bulboană sau învârtitoare, adâncimi ale albiei Bistriței unde apa se învârtește formând vârtejuri. Erau periculoase pentru plute, pe care le putea răsuci și răsturna. Mai toate bulboanele sunt însoțite de un onomastic – Bulboana Preotesei, Bulboana lui Ilie, Bulboana lui Daraban, Bulboana lui Roșu – și de fiecare este legată o nenorocire, o înecare sau o sfărâmare de plute.
Bolătău, bălătaie. Nume de locuri bogate în ierburi. Pe culmile mai netede ale muncelelor, obcinelor și dealurilor, cât și pe coastele mai domoale, apa se scurge mai greu, rămânând mici ochiuri de apă stătătoare, unde umiditatea se păstrează mai mult timp ca în alte părți. Aici ierburile cresc mari, specii variate formează fânețuri bogate. Bălătaiele asigura în bună masură localnicilor fânul necesar pentru iernatul vitelor .
Bârnă. Loc mai umed, în vecinătatea apelor, a pâraielor, loc bun de imaș, pe care se instalează stânele.
Cioate sau civate. Locul din pădure unde, dupa cojirea și tăierea arborilor, au rămas numai cioatele e numit de localnici ,,civateleˮ sau ,,în cioateˮ. Până a fi distruse prin ardere, cioatele erau lăsate circa un an. În acest timp creșteau printre ele ierburi unde pășunau vitele mari. În regiunea Neamț, a rămas ca topic: Cioatele Ciungilor, Cioatele Secului, În Cioate (Buhalnița și Galu).
Corhană și corhane. Versantul munților, obcinelor, muncelelor, dealurilor, înalte și neregulate, puternic erodate și stricate de apele ploilor torențiale sau ale celor provenite din topirea zăpezilor, locuri greu de suit, dar, mai ales, greu de circulat. De aceste neregularități este legată greaua muncă în pădure, adică trecerea lemnelor peste ele și ducerea la ulucuri, numită corhănit.
Printre alte sensuri are și pe cel de movilă străveche de pământ negru, urcuș care duce spre platou, pe care urci anevoie și unde nu se poate face cărare, râpă și locuri prăpăstioase, munte înalt, golaș, prăpastie, coclauri, ponor, câmp nelucrat și necultivat, loc rău, ruptura de pământ.
Peste tot, înțelesul este de înălțime neospitalieră și greu de suit.
Un loc corhănos în munte e un loc potrivit pentru instalări de stâne, deoarece ploile când vin mari spală noroiul.
Cârjoiul văii. Locul de unde își adună pâraiele apele; are forma unui evantai sau a unui arc de cârjă format dintr-o mulțime de izvoare. Oricarui cârjoi format din izvoarele mărunte al unui munte sau deal, socotit ca izvorul unei ape curgătoare, i se zice și fundul văii.
Ceardacuri. Cărări orizontale, care se succed spre înălțime cu niște trepte paralele. Sunt făcute de turmele de oi sau de cirezile de vite când suie la păscut pe munte. Din cauza coastelor abrupte, aceste cărări sunt orizontale.
Curătura. Loc puțin accidentat din pădure, din vecinătatea izvoarelor sau pârăiașelor, desfundat, curățat cu toporul și focul, netezit și tăpșit pentru a fi transformat în pășune, fâneață, grădină, loc de arbori fructiferi sau de puțină agricultură. Sunt dublate de un onomastic: Curătura lui Ilie, a lui Chirilă, a Gheorghesei, a lui Vlad, a lui Miron, a lui Ciucan, a lui Cădere, a lui Matasă etc.
Curmătură și pe curmătură. Loc bun de trecere peste munte, unde e o îndoitură printre două înălțimi apropiate între ele, loc bun de trecere peste obcină sau munte; Curmătura Verdelui, a Ciucanului, a Maicelor, a Secului, a Hangului, a lui Hormete etc.
Logofatul Costachi Conachi, în practica hotărniciilor, se servea de termen ca semn de hotar.
Dolie. Țărmurile mai joase și netede ale Bistriței, unde apa este liniștită. Pentru a nu fi ajunse din urmă de alte plute, luate de curent, răsturnate și sfărâmate, în dolii se ancora și se adăposteau plutele în timpul nopții.
Plutașul trebuia să fie nu numai dibaci, dar și mare cunoscător al capriciosului râu, al liniei lui de plutire, al vârtejurilor și repezișurilor. Pentru a înfrâna capriciile Bistriței și a întreține linia de plutire, riveranii construiau în albie raci și câșițe. O dolie de după un cot al apei era locul de popas știut și ales din vreme cu mare grijă.
Genune. Locurile din albia Bistriței, de pe firul ei conducător, unde apa este adâncă și liniștită. Numai Bistrița are genuni, afluentii ei nu. Orice genune e vecina cu țărmul și era un loc bun pentru ancorat și adăpostit plutele în timpul nopții. Toponime: Genunea Bocancii, Genunea Ilva, a Boului, a Potocilor, cea de la Cruce, genunea Hurduzău etc.
Genune, în sensul de adâncime îl găsim și în vechile texte religioase, transformat în gheena, iad și întuneric.
Furcătură și furcitură. Locul unde o ramură de munte se desface într-o ,,furcă rășchiratăˮ. Obcina Furciturilor din Ceahlău se desface în: Obcina Furciturii sau a Furcii și Obcina Secuieșului.
Fundul pârăului. Cârjoiul unde, din mulțimea izvoarelor sau izvorașelor, se formează sorgintea unui pârâu, socotit drept izvor, se cheamă, local, fundul văii. Orice râu sau pârâu, cât de mic ar fi, își are fundul lui: Fundul Audiei, al Sasului, al Boului, al Răpciuniței, al Secului etc. În imaginația poporului, orice fund de pârâu sau vale este locuit de zâne sau de alte personaje mitologice.
Fața muntelui și dosul muntelui. Ambii termeni sunt întovărășiți de un apelativ: Fața Verdelui și Dosul Verdelui, a Ciocanului, a Giurcăi etc. Fața și dosul sunt luate și ca mijloc de orientare. Fața este partea dinspre miazăzi, cea expusă soarelui; dosul este partea dinspre miazănoapte.
Cele mai multe așezari sunt pe fața muntelui, dosul muntelui este slab populat. Celei dintâi i se mai zice și văratice, celei de a doua - iernatice.
Grind. O înălțime în cursul mijlociu al Bistriței, formată din pietrișul, mâlul și lemnele cărate și îngrămădite de apă, în fața unui mic obstacol. Și in alte părți sensul este tot cel de înălțime, ridicătură, banc de nisip în albia unei ape curgătoare.
Groapă. Loc socotit în regiune bun pentru fâneață, adăpost de vite și grădină de zarzavat. Este o suprafață_ mai mică sau mai mare, pe povârnișuri și platforme de obcine, dealuri și munți, cu întindere de la unul până la două hectare, în forma unei farfurii întinse, unde iarba crește din belșug. E loc bun de adăpostit animalele și de păstrat fânul. Unde este o groapă, întâlnim de regulă un bordei sau coșeriu. Are o largă arie geografică, se întâlnește și de o parte și de alta a Carpaților Orientali.
Glod, plural gloduri. În afara înțelesului comun și general de noroi sau tină, în regiune are și pe acela de loc și izvor cu smârc împrejur, cu apă sărată, unde vin sălbăticiunile codrului să se adape. Aceste gloduri bătute de sălbăticiuni mai sunt numite și scăldători, fiindcă animalele sălbatice, după ce beau apă, se bălăcesc în ele.
Numele de locuri de sub Ceahlău de: Glodurile porcilor, Scăldătoarea cerbilor și a vulturilor, locuri bune de pândă pentru vânători, confirma cele spuse mai sus.
Hașcă. Loc bun de fânaț. Exemple: Hașca din fundul Hangului, a Audiei, a Sasului, a Largului.
Hreapă. Sensul local este eel de coastă, de deal, de obcină sau munte, netrebnică sau stearpă, pe care nu crește iarba.
Hobaie, hobalnă. Înțelesul local e cel de vale umblată și destinată pășunatului oilor. Are o largă arie geografică. Termenul este întâlnit în Țara Hațegului cu sensul „vale mică dintre două dealuri, puțin adâncă și înfundatăˮ. Se dă sinonim cu hoancă, se crede că oile care pășunează o hobaie suint în pericol de a se rătăci și înfunda: ,,Foaie verde foile / Porni Costea oile, / Pe toate hobăile / Și umplu poienile / De toate mielușeleleˮ.
Hatnău. Șanțuri mici și netrebnice, pe versantele obcinelor și muntilor, făcute prin eroziunea apelor de ploi sau topirea zppezilor, care rod și scobesc coastele. Eroziunea și adâncimea hatnăilor (li se mai zice și hadnăi) e în funcție de panta de scurgere și de rezistența rocilor. Local, li se mai zice jigăuri.
Hățeaș și hățaș. Sensul local este cel de drum sau cărare de picior pe coastele despădurite ale unui deal, obcină sau munte. Mai are și sensul de loc pe unde trec fiarele sălbatice, cărare prin pădure, făcută de aceste fiare, drumul pe unde se duc și se întorc cirezile de vite de la păscut, drumul pe coasta unde încetează pădurea, cărare sau locul pe unde vin oile de la stână, potecă prin pădure spre vârful muntelui.
Înțercătoare. Loc împrejmuit unde sunt adunate vitele. Toate sunt întovărășite de un nume care îl arată pe posesor. Înțercătoarea lui Cădere, a lui Matasă, a lui Ciucan, a lui Vlad. La Bistricioara, mai are și sensul de loc unde sunt adunate mânzările, spre a li se lua mieii care vor fi înțărcați, adică nu vor mai fi lăsați să sugă și vor fi hrăniți doar cu iarbă.
Jidovina. Jgheab acoperit de tufișuri mărunte, bune de pășunat care coboară în pantă domoală. Cei care au săpat în aceste jidovine au dat peste cioburi de oală, obiecte de piatră și cremene ascuțită, dovadă evidentă de așezări primitive; în unele sate, de exemplu Hangu, sunt numite și Cetățui. În vechile documente care privesc regiunea întâlnim nume de locuri: Jidovina, Pârâul Jidanului sau Jidovului, Gura Jidanului, Pe Jidan, Obcina Jidovinei. Pe cursul jidovinelor sau jidanurilor, se poate trece ușor peste o înălțime; este un fel de cumpănă a apelor, de aceea în partea mai de sus a Bistriței, la Mălini, Dorna, Broșteni are și sensul de ,,cărareˮ. După credința locală, jidovinele au fost locuite de uriași despre care se spunea că ,,un picior îl puneau pe Ceahlău și celălalt pe Grințieșˮ. Locuitorii acestor jidovine, jidovii, tătarii sau uriașii ar fi fost ființe supranaturale, niște oameni mari, voinici; ei au făurit cetăți puternice, unde se credea că se găsesc urmele existenței lor. În regiune, mai era și înțelesul de vale acoperită cu tufișuri.
Jigău. Vezi sinonimele hoancă și hatnău. Jigăurile sunt niște șanțuri pe versantul culmilor, cu vârful ascuțit spre coama culmii făcute de torenți. Lungimea și adâncimea sunt în funție de înclinarea coastei și tăria rocii. Cele mai multe jigăuri serveau, în regiunile de exploatare forestieră, ca ulucuri naturale pentru coborâtul butucilor.
Mezuină. Semnul de hotar dintre două proprietăți sau doi vecini de casă. E sinonim cu gard. O mezuină se face din: a) țăndări, lemn crăpat cu cârneciul; b) din lețuri așezate orizontal; c) din răzlogi, câte 6-7 în plasă, legată la încheietură prin doi pari, de o parte și de alta a plășii; d) gard de cepuri de brad, de trei lețuri și stâlpi, împletit în picioare; e) gard de nuiele; f) gard de fuștei; g) gard de haraci.
Tot mezuină se mai cheama și gardul care oprea vitele să nu intre în țarina, vie sau orice loc cultivat.
Trecerea peste orice mezuină se făcea prin pârleaz sau pârlaz.
Medve. Loc sălbatic dintr-o padure sau pădure sălbatică; pădure cu bârloguri și locuințe de fiare.
Mutare, plural mutări. Oile de înțercătoare trec pe mutările unde sunt așezate stânele. Mutarea, pe Valea Bistriței are sensul de loc prielnic în munte, bogat în pașune și bun de instalat stâna. Un munte poate avea mai multe mutări, de exemplu muntele Bușmeiul avea zece mutări.
Din vreme în vreme, pentru a se face curățenie în stână, mai cu seamă în strungă, în nimăt (locul unde dorm oile) și comarnic, oile erau trecute pe o mutare vecină. Cât timp stăteau oile pe mutarea nouă, pe cea veche se regenera iarba.
Proprietarii de munți, boierii sau mănăstirile, vindeau pășunea, iarba, după numarul mutărilor. Pe o mutare pășunau cam 500-600 de oi. Plata pășunatului pe mutări se făcea în bani și în natura ,, (...) la Sf. Gheorghe fiecare gospodar trebuia să dea câte doi lei, iar pentru cele șapte mutări unde erau instalate stânele sătenilor, cinci sute cinci zeci vedre brânză bunăˮ, spunea un document din 5 aprilie 1703, emis la Mănăstirea Neamț, conform Arhivelor Statului. La 23 aprilie 1708, erau consemnate în documente: „Mutarea din Largu, 40 de vedre, cea din Argilea 40 de vedre, cea din Bostanul 80 de vedre, cea din Pârvu 40 de vedre, cea din Hurduga 40 de vedre, cea din Baicu 60 de vedre, cea din Roazamul eel Mare 50 de vedreˮ.
Mărcătură. Tăietura rară într-o pădure în exploatare. Este un neologism, care desemnează care anume porţiune din pădure urmează să fie tăiată.
Obrejă şi obrejâie. O muchie lată de deal sau un loc mai aşezat, pe o obcină. Este un vechi termen românesc care se întâlneşte citat ca nume de loc şi în primele documente care fixau, în 1458, hotarele Mănăstirii Bistriţa: „iar de la ruptură, pe după o obrajie, la altă ruptură...ˮ .
Termenul este trecut şi ca onomastic.
Prihod sau prehod, priod, prihodişte. Drumul sau cărarea făcută de sălbăticiunile pădurii. Prihodurile duc mai cu seamă spre locurile de adăpare ale acestor sălbăticiuni.
Mai au şi înţelesul de locuri pentru pânda vânatului, care sunt în vecinătatea locului unde animalele sălbatice vin să se adape şi să se scalde. Unui asemenea loc ales de un fost inginer silvic, Falon, i-a rămas până azi numele de „prihodul lui Falonˮ.
Alt înţeles local ar fi şi acela de „trecătoare peste stânci, printre dealuriˮ.
Padină, pădinuţă. Poiană, tăpşan sau podiş mic în pădure. Sensul e de pajişte, loc neted şi cu iarbă într-o regiune muntoasă umedă şi adesea învăluită cu muşchi.
Mai toate padinile sunt întovărăşite de un onomastic: Padina Ilenii (Secu), Padina Frăsinei (Poenari), Padina Casianei (Boul Secu). În unele padini se văd urme de arbori fructiferi, dovadă de foste aşezări.
Smidă, snidă. Înţelesul local este de loc în mijlocul pădurii, format dintr-o ţesătură deasă de arbuşti, fragi mari, smeuriş, măriciniş, diferite rozacee montane, în care cu greu poţi străbate şi din care nu poţi ieşi decât pe brânci. Se formează, mai ales, în primii 2-4 ani după tăierea unui parchet de pădure.
Pravăţ, praghilă, pragilă. Loc cu vedere largă şi cu orizont întins. Cu cât un loc e mai înalt cu atât şi pravăţul e mai larg, mai departe. Tot cu înţelesul de orizont apare și în ţinutul Gorjului: ,,... boldul de pământ care lasă dealul Ciunca, bold aşa de peptuit că se poate vedea foarte de acolo în josul ţării. Acest bold se cheamă Pravăţ...ˮ.
Perdea, perdele. Adăposturi naturale în munte pentru om şi animale, pe vreme rea. Mai are şi înţelesul topic de „şopronul oilorˮ, ocol pentru boi şi vaci: Perdelele la Bârlog (Fundul Ciurcăi-Buhalniţa), Perdelele lui Șoarec (Izvorul Muntelui), Perdelele Ţuţuienilor (la Stânile Ceahlău).
Pârlitură. Loc din pădure, defrişat prin foc sau unde, din cauze neprevăzute, pădurea a luat foc. Pădure oarbă. Pădure deasă, virgină, unde nu a intrat toporul, fără drumuri sau cărări, unde lumina zilei pătrunde greu şi în care te poţi rătăci uşor.
Prelucă. Suprafaţă mică de fânaţ, poieni în pădure, sinonim cu poiană.
Runc. Loc din pădure unde arborii au fost doborâţi prin tăiere şi pe urmă curăţaţi prin ardere, pentru a putea fi transformat în teren de fâneaţă şi de aşezare permanentă. În runcuri se fac adăposturi pentru oameni şi animale pentru ca iernarea vitelor să se facă acolo. A trecut şi ca onomastic, în „Runcul Chicerului“ . Orice runc de pe Valea Bistriţei e întovărăşit de un onomastic: Runcul lui Platon, al lui Nistor, al lui Crăcăoanu, al lui Matasă, al lui Nemţeanu. Onomasticul aminteşte, de obicei, de moşul sau bătrânul care ,,a runcitˮ pădurea şi pe care mai pe urmă urmaşii lui au populat-o.
Răstoacă. Locul de unde albia unui râu sau a unei grile, prin anumite mijloace, i s-a schimbat cursul. Operaţia de captare şi schimbare a cursului unei ape se zice „răstocireˮ.
Printre procedeele de răstocire a unei ape erau şi racii, câşiţele şi dopurile. Sensul lui a răstoci o gârlă e acela de a-i da apă din altă gârlă şi a-i mări debitul, pentru a putea pune în funcţiune o moară sau o piuă şi pentru a prinde peşte. Termenul este strâns legat de viaţa materială a regiunii. În Hangu, pe una din aceste gârle răstocită cu apă din Bistriţa erau două mori, şase piue şi trei herăstraie.
Răscol. Numele locului, rămas ca topic, unde an de an se adunau oile coborâte de la munte după desfacerea stânei, unde vin stăpânii lor de le recunosc după semnele făcute pe urechi, îşi plătesc obligaţiunile de fânaţ şi le iau acasă. Mai din vechime, fiecare sat îşi avea, pentru această operaţiune, destinat un anumit loc; azi răscolirea oilor se face când la unul când la altul dintre gospodari. Obiceiul e străvechi, un răscol în regiune, ca topic, e citat şi într-un document de la Alexandru cel Bun .
Răniş şi râniş. Sensul local, pietrişul care cade din vârf de munte sau obcină şi acoperă coasta. Rânişul la Piatra Detunată, la Turnul Bordii, numit şi la Chetrari, sub Ceahlău. În alte părţi ale ţării are sensul de „margine nisipoasă pe marginea unui lacˮ sau „ruptura de malˮ.
Adunături de stânei mari sau mici, dezlipite şi rupte din munte, rostogolite şi îngrămădite unele peste altele sau împrăştiate. Exemplu: La Stane sau Stănile, sub Ceahlău, la izvoarele pârâului Secu şi Izvorul Muntelui. De multe ori, după ce se rostogolesc, sunt prinse de vegetaţie şi capătă înfăţişarea de mari muşuroaie ierboase.
Şneamăţ. După tăierea în pădure, lemnelor corhănite li se dau drumul pe ulucuri, la gura cărora, de multe ori, se grămădesc.
Dacă vine un puhoi mare de apă şi le acoperă cu nisip, mâl şi pietriş, se formează o ridicătură numită de localnici şneamăţ. Tot şneamăţ se mai numeşte şi îngrămădirea de butuci şi vreascuri, cărate de ape şi depuse la gura unui pârâu şi pe urmă acoperite de nisipuri şi pietrişuri. Şneamăţele sunt un mare pericol pentru plute.
Senune. Toamna, după ce oile încep să coboare de la munte, pentru ca să se îngraşe şi să se ţină la mârlit, li se dă sare amestecată cu tărâțe. Sarea se aşază pe un trunchi de copac scobit, pus pe picioare sau pe o lespede de piatră.
Păstorii ardeleni, ţuţuieni, mărgineni şi bârsani, în coborârea de la văratic, de pe Ceahlău, poposeau pe înălţimi mai mici şi făceau un fel de stână temporară, zisă de toamnă. Locul era, an de an, acelaşi şi numele a rămas până azi, deşi lespezile de piatră au dispărut. Numele rămas ca topic aminteşte marea grijă pe care o purtau păstorii oilor lor.
Stăuină şi stănuină. Locuri cu iarbă bună şi plăcută oilor. Pe stănuini se aşază stâna şi strunga.
Surduc. Sensul local e de versantul prăpăstios al muntelui sau obcinei, plin cu colţi de piatră, greu de suit şi de om şi de animale, impropriu păşunatului; Surducul Izvorul Alb, Surducul Galu. Acest termen este cunoscut încă din secolul al XlV-lea.
Pentru localnicii regiunii Bicaz-Galu, sensul e numai cel de partea netrebnică a unui munte.
Secu, plural seci. Loc argilos şi lutos, care devine după ploi noroios şi cleios. Aceste locuri sunt cele rămase după tăierea pădurilor.
Seciuri, seci sau coşări. Poieniţele din pădure, cu înţelesul de păşune, unde s-a tăiat pădurea şi unde buştenii necăraţi sunt invadaţi de ierburi.
Sâmbra. „Sâmbra era afară din sat, locul unde sunt şi căpiţele de fân. Era sâmbră de iernat şi de primăvărat. La sâmbra de primăvărat, oilor de fătau mai din vreme li se tăiau mieii, pentru rânza din care se făcea cheagul pentru preparat brânza, iar din peliceli se făceau căciuli şi cheptare. Sâmbra ţinea până se adunau oile pentru a fi suite la munte. Atunci învăţau alţi miei să sugă la oile rămase fără puiˮ.
La troci sau la uluci. Locul unde un izvor ţâşneşte din coasta de deal, apa e captată printr-o conductă făcută din coajă de brad sau mesteacăn, numită jgheab, şi curge în nişte teici mari, făcute din trunchiuri de plop, mesteacăn sau plută. Aceste locuri se numesc la troci. Când e ger şi apa din troacă îngheaţă, vitele sunt duse la adăpare la pârâu, într-un anumit loc unde apa nu îngheaţă niciodată, loc se numit „la trociˮ sau „prodanˮ.
Târşeaţe. Stufiş des: Târşeaţele Fundului Secului, Târşeaţele Haştiului, Târşeaţele Podireiului.
Tason. Gura ulucului unde se adună lemnele corhănite.
Turişte. Locul unde se adună oile şi celelalte animale pentru adăpostire. Într-o colindă veche se spune:
„Şi s-au luat şi s-au dus / Către Rusalin în sus, / La turiştea oilor / La turiştea cailorˮ.
Are largă arie geografică, păstorii l-au dus peste tot locul cutreierat de turmele lor.
Ţiclău. Stâncă, pisc de munte înalt şi ascuţit.
Țanc, plural ţancuri. Coasta unui picior de munte, abruptă şi fără vegetaţie, de sub rocile cele noi ţâşnesc cele vechi sub formă de colţi şi plăci masive.
În târlitură. Locul unde a fost o stână şi care va deveni loc gras. Pentru a putea să se îngraşe cât mai multe locuri, stânele trec de pe o mutare pe alta.
Târle mici, cu scopul de a îngrăşa pământul, se instalează şi în jurul satelor. Cele mai mari se instalează în locurile de unde fânul nu poate fi cărat. Oamenii rămân peste iarnă la adăpost, în bordeie sau surle, iar oile după perdele.
Uluc, piancă. Jgheabul pe care se dă drumul lemnelor să alunece, pentru a ajunge la locul destinat, de unde vor fi încărcate şi duse la schela Bistriţei, spre a face plute.
Mai înainte vreme, pentru ca butucii să alunece uşor, ulucul se ungea cu seu, azi cu unsoare extrasă din petrol.
Zaton. După ploi îndelungate sau topiri de zăpezi, Bistriţa vine mare, îşi umple albia, se revarsă şi ameninţă să inunde locurile mai joase, adică doliile. Apa ocoleşte grindurile şi formează între curentul principal şi ţărm un braţ, unde, după ce râul revine în albia normală, o parte din apa revărsată se scurge, iar alta rămâne pe loc şi formează, între mal şi grind, un ochi de apă stătătoare, căruia localnicii îi zic zăton. Femeile vin aici de-şi pun la topit cânepa. E întrebuinţat uneori ca sinonim cu topitoare de cânepă.
Zăpodie. Sensul local e cel de vale adâncă între două dealuri. Îl găsim în documente ca topic şi formă geografică cu sensul de faţă netedă pe un deal, iar în cele religioase cu sensul de întunecime şi iad. Pe lângă acest sens, îl mai are şi pe cel de înălţime întinsă, faţă netedă de deal, poieniţă în mijlocul unei păduri, boltitură sau adâncitură, într-o coastă de deal, depresiune mică, zapodia dealului ierboasă cu pajişte frumoasă, vale sau teren între două dealuri.
În practica hotărniciilor vechi servea ca semn pentru a arăta hotarele moşiilor.
Credințe, practice, sărbători populare LA ÎNTÂI AL LUI RĂPCIUNE ARE LOC ANUL NOU BIBLIC (BISERICESC)
Până în secolul al XVIII-lea, curtea domnească şi Biserica foloseau ca an oficial pe cel biblic, care începea la 1 septembrie. La această dată, Biserica creştină celebrează pe Cuviosul Simeon Stâlpnicul, numit de popor Simion Stâlpnicul sau Stâlpnicul. Acestuia îi sunt dedicate mai multe credinţe cu semnificaţie calendaristică: „Se numeşte astfel fiindcă toată viaţa lui a şezut numai intr-un stâlp înalt” sau „din pricină că toată viaţa lui a stat intr-un picior pe un stâlp înalt şi cu mâinile ţinea Pământul să nu cadă” (Tudor Pamfile). În ziua aceasta se efectuau numeroase observaţii şi previziuni meteorologice: „Sf. Simion ţine anul; cum e ziua lui, aşa e tot anul”. „Dacă dimineaţa e ploioasă, va fi primăvara ploioasă. Dacă e la amiază frumos, va fi anul bun. Dacă toată ziua e ploaie sau soare, va fi tot anul ploios sau secetos. Dacă este Sf. Simion posomorât, toamna e rea şi n-au chip oamenii să-şi strângă grânele” (Niculiţă-Voronca).
Preziceri meteorologice eficiente se efectuau însă prin observarea stadiului de dezvoltare a viermilor din gogoşile de stejar: „cine ştie să caute în ziua de Simion Stâlpnicul, e ca şi cum ar căuta în zodie. Dacă viermele va fi zburat pe această vreme, e semn că anul va fi secetos, uscăcios. Dacă viermele va fi cu aripi, anul va fi potrivit în roade. Dacă aripile nu-i vor fi crescute încă, anul viitor va fi bogat în roade” (Tudor Pamfile).
Se spune că în această zi păsările, în special, vrăbiile, „merg pe măsură, să-şi facă boierescul”, adică să transporte cu ciocul grăunţele care li se cuvin din fiecare holdă cultivată de oameni la Împărăteasa lor, unde se găsesc cămările lor pentru iarnă.
După urmele lăsate în obiceiurile şi tradiţiile orale, Anul Nou biblic (bisericesc) a influenţat puţin structura Calendarului popular.
Sărbători populare ÎNĂLȚAREA DOMNULUI
În vechime, românii se pregăteau pentru marea sărbătoare a Înălțării Domnului la Ceruri încă de ziua de miercuri, din ajun, zi care avea o denumire aparte în popor, anume Hurdubăiala Paştelui. Oricum ai da-o sună ciudat această denumire. Ştiind că hudubaia sau hurdubaia însemna pe vremuri un vas mare, o clădire sau o încăpere foarte mare, sugerăm că Hurdubăiala Paşteiui ar face trimitere la împlinirea sau la creşterea maximă a Paştelui, căci momentul Înălţării Domnului era socotit punctul final al sărbătorii pascale.
Poporul credea că din ajun încep să umble temutele Iele sau Rusalii, spirite malefice care provoacă o sumedenie de boli. În acelaşi timp, debutează multe practici legate de cultul morţilor. Astfel, se îngrijesc mormintele şi se împodobesc cu flori şi ramuri verzi spre a se curăţi aerul. Se dau multe pomeni atât în ajun, cât si de Înălţare, obiceiul fiind numit local Moşii de Ispas.
În acest cadru erau prăznuiţi strămoşii sau morţii recenţi, de sufletul acestora dându-se în special azime calde, lapte dulce fiert cu păsat, ceapă verde, flori, rachiu şi brânză. Uneori, pomana se dădea în drum, deoarece se considera că sufletele sunt în drum sau se înalţă spre cer, iar pomenile acestea le servesc ca merinde de-a lungul acestui ultim drum.
Exista superstiţia că anumite suflete se puteau rătăci şi riscau prefacerea în strigoi sau moroi. Tocmai de aceea se recurgea la practici de apărare precum: împodobirea caselor, acareturilor, a doniţelor şi a coarnele vitelor cu verdeaţă. Se recurgea și la culegerea și sfinţirea anumitor arbuşti şi plante de leac (flori şi frunze de alun, leustean, tamaia dealului), care se folosesc apoi pentru oamenii slăbiţi sau pentru cei cu dureri de cap, atingerea vitelor si a oamenilor cu leustean, anumite vrăji şi descântece. Aşadar, de teama Ielelor şi a strigoilor, bisericile, casele şi mormintele erau împodobite cu flori, frunze şi ramuri de alun, nuc, paltin sau leuştean, vitele şi oamenii fiind atinşi în special cu leuştean.
Tot în ajun, fetele sădeau flori ca să se înalţe ramurile lor spre cer, după Domnul Iisus. În noaptea dinspre Ispas fetele şi flăcăii se adunau sub aluni, deoarece exista credinţa că numai în această noapte înfloresc şi, totodată, se şi scutură; aceste flori erau păstrate cu mare grijă la icoane, fiind foarte bune de leac şi de dragoste. Alte fete mari nu ezitau să doarmă cu capul pe un braţ de buruiene spre a-şi visa ursitul, iar unele, spre zori, se scăldau în apă neîncepută.
Pe de altă parte, sărbătoarea populară era ţinută şi de cei temători de grindină, de frica lupilor, în general pentru primejdie. Temători sau nu de ceva, oamenii de pe vremuri îşi împodobeau preventiv casele mai ales cu ramuri de paltin, care, uscate, erau bune împotriva trăsnetului. Un mijloc individual de protecţie îl constituia încingerea peste mijloc a fetelor şi a femeilor cu leuştean.
Creștinii duceau la biserică, pentru sfințire, pască, ouă roşii, dar şi pasat. La întoarcere, se punea mai întâi păsat pe prispă spre a ciuguli vrăbiile şi a sfinţi cerul, iar câinelui, ca să fie credincios stăpânului, i se dădea o bucăţică de pască şi de miel sfinţit. La icoana din casă se făcea semnul crucii si se spunea: „Păzeşte-ne Doamne de toate relele pământului. Căci numai Tu, înălţat sus, vezi totul şi auzi totul şi pe toate le poți împlini. Îndură-Te de noi, păcătoşii, şi ne dă pâine şi sare ca să nu murim de foame”.
Întocmai ca la Paşti se obişnuia sa se mănânce pască, ouă roşii şi, mai rar, friptură de miel. Prima dată se gusta pasca pentru a se sfinți omul pe dinăuntru și ca să fie sănătos, iar apoi se mănânca din oul roșu ca românul să fie îmbujorat la față și păzit de Domnul.
La această mare sărbătoare domnească, Sfânta Liturghie se făcea de obicei afară, pe iarbă verde sau în preajma holdelor de grâu, sărbătoarea fiind astfel socotită ca una a fânului și a holdelor. Dacă vremea nu permitea ținerea Liturghiei afară, se așternea în biserică fân pe jos, praporii fiind împodobiți de femei și fete cu verdeață sau flori de câmp.
Prin unele locuri, credincioşii primeau acasă preotul ce umbla cu icoana Sfintei înălţări, după care Plecau, mai ales prin Ardeal, la nedei, bâlciuri sau târguri. De aici cumpărau oale, străchini şi căni de lut sau linguri de lemn pentru a fi date de pomană la Moşii de vară sau Moşii de oale din Sâmbăta Rusaliilor, însă aceste nedei erau și un bun prilej de peţire a fetelor mari.
În vechime, formula tradițională de adresare de binețe pentru cele zece zile care despart Înălțarea de Rusalii era „Hristos S-a înlțat”, spre deosebire de astăzi când această formula este rostită doar în ziua de sărbătoare a Înălțării Domnului la Ceruri.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
(Sursa: Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”, ediția a III-a,
Editura Vailiana 98, Iași, 2022)