Legende populare: PORCUL, NEMULȚUMIT DE HOTĂRÂRILE DOMNULUI
Aflat încă de la Crăciun pe mesele românilor, porcul este eroul uneia dintre legendele populare care vine din vechime.
Ca divinitate preistorică a grâului, jertfită la Crăciun, şi ca simbol al Anului care moare şi renaşte după 365 de zile, porcul este, în unele tradiţii româneşti, nemulţumit de hotărârile Domnului care l-a uzurpat.
„După ce Dumnezeu a făcut pe rând toate lighioanele, le-a adunat înaintea sfântului divan şi i-a spus fiecăreia soarta ce o are pe lume. A spus calului că va ajuta pe om, că va fi călărit de om, va fi îmbrăcat în zale şi dus pe câmpul de bătălie. A spus câinelui că va apăra casa omului, va fi hrănit de om, va fi bătut şi mângâiat de el. Şi aşa cu fiecare lighioană în parte. Tuturor Dumnezeu le-a arătat, cu mare chibzuială, rostul lor în lume. La toată această rânduială, fiecare vietate se supusese fără cârtire, căci cine ar fi cutezat să stea împotriva lui Dumnezeu Sfântul? Numai porcul săracul, grohăia a nemulţumire întruna, ca o tobă spartă. Când îl ajunsese şi pe el rândul şi când a auzit şi el ce soartă are, începu şi mai puternic să grohăiască. Dumnezeu, drept pedeapsă pentru lipsa de ruşine şi omenie, l-a sorocit ca să grohăie toată viaţa lui ca un nemulţumit. Şi ceea ce i-a lipsit, adică ruşinea, s-o caute veşnic în pământ. De aceea, porcul mereu grohăieşte, fie sătul, fie flămând şi scurmă pământul căutând ceea ce îi lipseşte, adică ruşinea...”
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
(Sursă: „Legendele faunei”).
CREDINȚE ȘI PRACTICI POPULARE – IGNATUL, REPREZENTARE MITICĂ A FOCULUI
Divinitatea Calendarului popular legată de cultul focului şi al Soarelui care a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Ignatie Teofanul (20 decembrie) din Calendarul ortodox este numită de români Ignat sau Ignatul Porcilor. Sacrificiul sângeros al porcului – substitut preistoric al spiritului grâului –, şi ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) în ziua de Ignat (lat. ignis = foc) sunt practici preistorice care supravieţuiesc în majoritatea zonelor etnografice româneşti.
Există argumente etnologice în sprijinul ipotezei că sacrificiul ritual al porcului se efectua primăvara, în perioada semănatului şi încolţitului bobului de grâu. Asemănător altor obiceiuri specifice Anului Nou celebrat primăvara (sorcova, obiceiul semănatului, pluguşorul), sacrificiul ritual al porcului a fost mutat de la echinocţiul de primăvară la solstiţiul de iarnă.
Credinţele, obiceiurile şi practicile magice referitoare la prevestirea morţii violente, prinderea şi înjunghierea victimei, semnele făcute pe corp (pe frunte, pe ceafă, pe spate), jumulirea părului pentru bidinele şi jupuirea pieii pentru opinci, pârlirea şi ciopârţirea corpului, grăsimea folosită la farmece, descântece şi prepararea unor leacuri, alimentele rituale preparate din diferite organe vitale ale animalului, formule magice sunt relicve ale sacrificiului, prin substituţie, ale zeului care moare şi renaşte anual la solstiţiul de iarnă, împreună cu timpul. Obiceiul este atestat pretutindeni în România.
Credinţe populare: STEJARUL, SUBSTITUT AL ZEULUI CRĂCIUN
În Panteonul românesc stejarul este un arbore sacru, simbol al dăinuirii.În legendele şi toponimia carpato-dunăreană, el este frate sau substitut ai marilor eroi ai neamului: Stejarul din Borzeşti, pentru voievodul Moldovei Ştefan cel Mare; Stejarul lui Mircea, pentru voievodul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân; Gorunul lui Horea.
Rădăcina indo-europeană kark, care a dat numele latinesc al stejarului (Quercus), numele cârjei preoţeşti (băţ noduros, de esenţă tare, rupt din stejar), substantivul cracă, (onomatopeu auzit la ruperea copacilor sau a crengilor de copaci) este păstrată astăzi de numele Crăciun. Carpato-dunărenii asociau stejarul cu zeul lor, Crăciun, precum vechii greci cu Zeus, romanii cu Jupiter-Capitolinul, lituanienii cu zeul Perkunas, celţii cu zeul Donar, vechii slavi cu Perun.
Stejarul îndeplinea, la latitudinile medii ale emisferei nordice, trăsăturile unui zeu: masivitatea, care poate atinge 40 de m. înălţime; rezistenţa la excesele climatului temperat-continental; longevitatea de sute ani; marcarea anotimpurilor prin înfrunzire (primăvara), prin desfrunzire (toamna); utilizarea integrală a părţilor componente ale arborelui (frunzele recoltate vara pentru nutreţ pe timp de iarnă; ghinda pentru porci; lemnul pentru construcţia bisericilor şi caselor, pentru confecţionarea sicriului, uneltelor gospodăreşti, instrumentelor casnice şi cult; coaja pentru vopsitul vegetal al ţesăturilor).
Precum bradul la altitudinile ridicate, stejarul devine, la altitudinile joase, adăpost postum (sicriul), substitut al mortului (crucea, stâlpul funerar). Ramura de stejar apără la diferite sărbători (Mânecătoare, Sângiorz, Armindeni) gospodăriile oamenilor, rodul holdelor şi animalelor de spiritele malefice, de furia Ieleior, Strigoilor şi Moroilor. Adesea, el era invocat în unele descântece (de ţeapă, de epilepsie, de Muma-Pădurii, de deochi): Se scula un român, mare, minunat,/ Lua o secure mare, minunată,/ Se duse într-o pădure mare, minunată,/ Tăia un tufan mare [stejar], minunat,/ Făcu nouă ţăndări mari, minunate,/ Lua nouă străchini, străchinele,/ Lua nouă linguri, lingurele/ Şi s-a suit pe bordei,/ Puse masa să mănânce,/ Chemă Moroii, Strigoii, Strigoaicele,/ Care cum veniră, plesniră;/ Care cum gustară, crăpară.
Stejarul dă lemnul folosit în mod obişnuit pentru talpa (temelia) caselor şi bisericilor din lemn, pentru confecţionarea icoanelor de vatră şi instrumentelor de cult.
Stejarul trăsnit în timpul furtunilor de zeul indo-european al focului şi Soarelui, Sântilie, devenea un loc sacru, împrejmuit cu gard de oameni. Lemnul lui dur se folosea, împreună cu un lemn de esenţă moale, la aprinderea Focului Viu, iar butucul sau buturuga de stejar se ardea pe vatră (rit funerar de incinerare a zeului şi anului vechi) în noaptea de Crăciun. (Ion Ghinoiu)
SĂRBĂTORI POPULARE DIN VECHIME - ANA ZACETENIA
Ziua de 9 decembrie, solstițiul de iarnă pe stil vechi și începutul urcușului Soarelui spre vară, a fost un important reper pentru măsurarea timpului calendaristic al românilor din vechime.
Peste fenomenul astronomic al solstițiului de iarnă, părinții Bisericii creștine au suprapus sărbătoarea Zămislirii Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta Ana (9 decembrie), sau, Zămislirea Primăverii.
Cum, în slavă echivalentul cuvântului "zămislire" este zacetenia, zilei de 9 decembrie, în trecut, i se mai zicea și Ana Zacetenia.
Zacetenia se ținea de femei și mai ales de fete mari. Fiind considerată o zi a începutului, existau numeroase practici magice pentru asigurarea sporului în gospodărie. Nu se lucra și nici nu se dormea în această zi, crezându-se că făcând altfel nu te mai sculai din somn. Prin unele sate, în această zi, înainte de răsăritul soarelui, fetele și femeile se sculau și începeau diferite îndeletniciri casnice, în credința că lucrul lor va crește peste an, tot așa cum ziua începe să crească de la această dată.
Sărbători, practici și credințe populare SĂRBĂTOAREA BUBATULUI
Abia am trecut de sărăbtoarea Sfântului Andrei și de aroma de usturoi de pe la tocurile ușilor și ale ferestrelor și, iată, ajungem la perioada de trei zile cuprinsă între 3 și 5 Decembrie în care poporul român credea și celebra, în vremea veche, Sărbătoarea bubatului, numită, prin diferite regiuni românești ori Sărbătoarea bubelor, Sărbătoarea vărsatului, Savele sau Savele bubatului.
Zilele bubatului începea discret pe 3 Decembrie, de Sofonia – nume popular al sărbătorii Sfântului Prooroc Sofonie –, continua cu intensitate maximă pe 4 și pe 5 Decembrie, de Sfânta Varvară și Sfântul Sava și se încjeia, prin unele locuri, în ziua de Sfântul Nicolae (6 Decembrie).
În aceste zile, mai ales femeile care avea copii, nu muncea deloc. Altfel, riscau să li se îmbolnăvească odraslele de boala bibatului, adică de variolă (vărsat).
SĂRBĂTORI POPULARE – VARVARA, REPREZENTARE MITICĂ POLIVALENTĂ
Un exemplu care demonstrează cum putea o reprezentare mitică să câştige funcţii polivalente în Calendarul popular este Varvara. Aceasta este prăznuită de mineri ca patroană a minelor şi de agricultori şi păstori ca stăpână a bubatului (variolei) şi a altor boli ale copilăriei. Varvara a preluat numele şi data de celebrare ale Sfintei Muceniţe Varvara din Calendarul ortodox (4 decembrie). Pentru a opri creşterea bubatului şi întărirea lui ca sâmburii, copiii nu mâncau în ziua ei de sărbătorire seminţe de fasole, linte, mazăre, dovleac, porumb fierte sau coapte (Bucovina, Moldova, Basarabia).
Ca reprezentare antropomorfă, Varvara apare în tradiţiile populare ca zână, femeie bătrână, stăpână peste bolile copilăriei. Unele dintre atribuţiile sale aparţin zeiţei mumă. În unele sate din sud-vestul ţării sărbătoarea, numită Zilele Bubatului, avea trei zile (3-5 decembrie) şi era respectată de mame pentru a le feri copiii de variolă (bubat).
Aceeaşi divinitate le indica minerilor unde să sape ca să dea de aur.
SEARA DE AJUN A SĂRBĂTORII VOVIDENIEI
Astăzi, creştinii ortodocşi sărbătoresc ajunul Ovideniei (sau Vovideniei). Pe seară, cimitirele vor fi luminate de lumânările date de pomană de creştini, pentru a lumina calea morţilor.
Sărbătoarea de mîine e dedicată Intrării în Biserică a Maicii Domnului, fiind cunoscută în lumea satului românesc drept Vovidenia, Văvedenia, Obrejenia, Obedenia sau Ovidenia.
Termenul provine de la rusescul “văvedenie” (intrare). “În această zi s-a vedit lumea pe care Dumnezeu a blagoslovit-o la Blagoveştenie. De aici provine credinţa că această sărbătoare se ţine pentru ochii ce văd, «pentru vederi»”, aflăm din scrierile lui Tudor Pamfile.
Se spune că noaptea ce precede Ovidenia este una aparte: cerurile se deschid, noaptea se petrece cu lumină, cu foc aprins, animalele grăiesc pe înţelesul oamenilor, iar comorile ascunse se lasă descoperite de cei care au ochi să vadă aceste minuni, fiindcă ard cu flacără albastră. “Frumuseţile cerului sunt văzute numai de cei buni la Dumnezeu, cum ar fi ciobanii care nu au văzut la ochi femeie.” (Tudor Pamfile).
Etnologul ieşean Marcel Lutic ne spune că "gospodinele aşteptau noaptea de Ovidenie mai ales pentru a da de pomană lumina de veci, o lumânare masivă, cât un stat de om sau cât uşa casei, despre care se credea că nu se va stinge nicicând pe lumea cealaltă."
Practici și credințe populare PRIMA ZI DIN POSTUL CRĂCIUNULUI
Prima zi a Postului Crăciunului era numită în popor Spolocania sau Spolocanele. În această zi, mai ales femeile obişnuiau să meargă la crâşmă, aici făcându-se dregerea după petrecerea de la Lăsatul Secului. Femeile, înainte de a pleca spre crâşmă, aveau grijă să spele tot ce exista în bucătărie, inclusiv mesele, cu leşie, leşia fiind strămoşul detergenţilor de astăzi. Făceau această spălătură pentru ca vasele să nu fie înfruptate în timpul postului, obişnuind, uneori, să le urce pe toate în pod, aici rămânând până la Crăciun. Apa care rămânea de la spălat era bună, se zice, pentru năjit (umflături la pulpa animalelor) şi pentru albeaţă la ochi.
Revenind la cârciumă, se spunea că aici se spală gura şi stomacul pentru ca acestea să fie curate de-a lungul postului. Această originală „spălare” ţinea cam toată ziua; femeile de altădată, se pare mai inventive decât cele de azi, au găsit chiar şi o motivaţie serioasă pentru aceste beţii în toată regula: beau ca să le fie cânepa frumoasă şi jucau ca să le fie „bătută” pânza!
Feţelor care nu şi-au găsit încă ursitul le (re)amintim o practică a înaintaşelor lor din Banat; acestea obişnuiau, începând cu 15 noiembrie, să adune în fiecare zi a postului câte o surcică; cu acestea fierbeau în Ajunul Crăciunului crupe fără sare; crupele erau puse pe masă pentru ca seara, venind umbra ursitului lor, să aibă ce mânca!
Dincolo de credinţe şi obiceiuri din străbuni, se cuvine, din perspectivă creştină, să ne reculegem puţin şi să încercăm să intrăm cu sufletul, mintea şi trupul curate în binecuvântatul post al Naşterii Domnului!
(Marcel Lutic - „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)
Tradiții populare - LĂSATUL SECULUI DE CRĂCIUN (14 NOIEMBRIE)
După trei luni de Câşlegi, pe 14 noiembrie, se lăsa sec de Dulcele Toamnei sau de Postul Crăciunului, postul propriu-zis începând pe 15 noiembrie. De obicei, postul acesta era precedat de trei sâmbete ale morţilor, Postul Crăciunului fiind unul din cele patru posturi ale anului. Despre aceste posturi se credea că sunt cei patru stâlpi care ţin pământul, aceşti stâlpi stând, la rândul lor, pe un peşte adormit.
Postul Crăciunului s-ar ţine, potrivit bucovinenilor, în cinstea Maicii Domnului, deoarece Maica Domnului este cea care i-ar fi poruncit bătrânului Crăciun să ţină cu asprime acest post, drept pedeapsă pentru că i-a tăiat mâinile Crăciuniţei. Chiar şi altădată, Postul Crăciunului era considerat mai puţin sever decât alte posturi, în acest post exista, din punct de vedere al petrecerilor, numeroase „oportunităţi”, acum deschizându-se sezonul şezătorilor, începând a se organiza cetele de colindători şi mascaţi, toate prilejuri de voie bună şi veselie.
Atât Postul Paştelui, cât şi Postul Crăciunului, erau precedate pe vremuri de Lăsatul sau Lăsata Secului, în cazul de faţă, ziua dinaintea începerii postului se numea Lăsatul Secului de Dulcele Toamnei.
Lăsatul Secului presupunea că în noaptea de 13 spre 14 noiembrie sau în ziua de 14 noiembrie se organizau, mai ales între rude, mari petreceri „cu puşti şi pistoale, cu mâncare şi băutură , după petreceri, toate oalele se puneau cu gura în jos pentru ca duhurile rele să nu se furişeze în ele, crezându-se că acest timp este prielnic acţiunii acestor duhuri. Rămăşiţele de la masă se adunau la un loc şi pe 15 noiembrie se aruncau afară spre răsărit, femeile rugându-se ca păsările cerului, mai ales vrăbiile, să nu le strice ogoarele.
În ziua Lăsatului Secului exista obiceiul ca fiecare să mănânce un ou pentru a fi gras şi rotunjel ca oul. Un alt obicei cerea ca atunci când un copil strănuta, oamenii din preajmă să-i dăruiască o vită oarecare spre a avea, se zice parte şi noroc la vite.
(Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)
„TIMPUL SACRU. SĂRBĂTORILE DE ALTĂDATĂ”
Răsfoind lucrări dedicate sărbătorilor de altădată ale românilor (de altădată), iată ce găsim scris despre ziua de astăzi, 13 noiembrie, în cartea etnologului ieşean Marcel Lutic:
Ziua de 13 noiembrie este cinstită întru aducerea aminte a Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur. Probabil, nici măcar preoţii nu mai ştiu că, pe vremuri, ziua de 13 noiembrie se ţinea sub numele de Sfântul Ion Milostivul pentru a fi ferite vitele de muşcătură de şarpe şi de lup.
Înainte de a afla de ce îi spunea poporul Sfântului Ioan Gură de Aur Sfântul Ion Milostivul, să amintim că Ion, cel mai răspândit (pre)nume la români, derivă din ebraicul Johanan şi ar însemna „Iahve (Dumnezeu) a avut milă”.
Prin satele noastre se povesteşte că, după ce Sfântul Ştefan a făcut multe mănăstiri şi biserici, nu se ştia ce liturghie trebuie să ducă oamenii la sărbători, atunci când veneau în lăcaşele Domnului. Sfinţii Vasile şi Grigore au propus 10 lei, respectiv 5 lei; Sfântul Ion le-ar fi spus că o asemenea liturghie e prea grea pentru sărmanii oameni; „Să fie numai 10 bani ca s-o poată aduce şi văduvele şi oricine şi câţi mai mulţi. Şi pentru creştini fî-vo mai uşor şi pentru slujitori mai bine!” a mai adăugat Sfântul Ion; ceilalţi doi mari ierarhi au fost de acord, o văduvă ce era prin preajmă spunându-i Sfântului Ion: „Sfântă şi de aur să-ţi fie gura!”.
De atunci, i-a rămas sfântului numele sub care îl ştim noi şi astăzi: Gură de Aur.
Fragmentul este desprins din cartea etnografului Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”, apărută la Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2006.