SĂRBĂTORI POPULARE – DRAGOBETE, ZEU AL DRAGOSTEI
Dragostea curată a tinerilor este asociată de români cu ciripitul şi împerecherea păsărilor de pădure care au ca patron o îndrăgită reprezentare mitică, Dragobetele, sau Cap de Primăvară, sărbătorit în Calendarul popular în ziua de 24 februarie. Dragobetele, deschizătorul dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile carpatice, este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă, şi cu Năvalnicul, personificare a dragostei pătimaşe în mitologia romaneasca.
Conform tradiţiei populare, la Dragobete păsările se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. Din acest motiv, ziua se numeşte, în unele aşezări din nordul Olteniei, Logodna sau însoţitul Păsărilor. Se spune că păsările neînsoţite în această zi rămân stinghere şi fără pui până în ziua de Dragobete a anului viitor.
Fetele şi băieţii trebuie să se întâlnească şi ei, să facă Dragobetele. Unora le era suficient să atingă cu mâna un barbat, iar altora să-l calce uşor pe picior pentru a deveni îndrăgite şi iubite de-a lungul întregului an.
În această zi, fetele şi feciorii ies la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii, ghioceii şi brânduşele de primăvară. Pretutindeni se strigă: „Dragobetele sărută fetele!” Asemănător păsărilor, fetele se zburătoresc, fugă rituală care se încheie cu prinsul şi sărutatul lor de către băieţi. Se zburătoresc păsările de pădure, dar şi cele de curte (găinile, raţele, gâştele) care, înainte de împerechere, sunt cuprinse de o stare de nelinişte: zboară, se agita, se alearga, se lovesc cu aripile.
La Dragobete se făceau leagăne atârnate de crengile copacilor pentru fete, tinerii căutau să-şi spună cuvinte frumoase, sa se picure, adică să se ciupească, să se sărute, să-şi facă legăminte de diagoste. Dragobeţi sunt numiţi feciorii cuprinşi de fiorii dragostei, dar şi mugurii culeşi de fete de pe crengile copacilor şi puşi la ureche precum cireşele în luna mai. Fericiţi, dragobeţii se întreceau să-şi învârtă fetele în braţe.
În unele sate, bătrânele scoteau acum din pământ rădăcina de spânz folosită în practicile de medicină populară, iar fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă din zăpada netopită cu care se spălau în anumite zile ale anului pentru prospeţimea tenului.
De frică să nu ciricăie precum păsările toată viaţa, nimeni nu lucrau în ziua de Dragobete.
SĂRBĂTORI ŞI PRACTICI POPULARE – SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR
Săptămâna Albă sau a Brânzei din Calendarul creştin ortodox era numită în Calendarul popular şi Săptămâna Nebunilor. După un important sezon de nunţi început imediat după Bobotează şi încheiat la Lăsatul Secului de Paşti, românii mai acordau o săptămână căsătoriei celor cu şanse mai mici la selecţia marital: handicapaţi, văduvi, fete cu copii din flori şi alţii. Cete de barbaţi se îmbrăcau în Săptămâna Brânzei cu haine femeieşti şi mergeau prin şezători unde luau fetele şi nevestele la joc, improvizând, spre buna dispoziţie a celor prezenţi, diferite dansuri. Ziua cutreierau satul pentru a face alte „nerozii, nebunii şi glume”, aşa cum afirmă folcloristul Simion Florea Marian.
O nuntă parodie a acestor nefericiţi se desfăşura în ziua Lăsatului Secului de Clisă prin satele bănăţene. După ce se mascau mireasă, mire, popă, dascăl, naşi, nuntaşi de rând, porneau pe uliţele satului cu govia (mireasa) şi mirele în frunte. Pe drum ţucau (sărutau) fetele şi nevestele tinere, se repezeau după copii, speriindu-i. Cununia se desfăşura la un pom în care se anina un clopot. De la pomul cununiei, cortegiul se îndrepta spre râu, unde însurăţeii se spălau pe mâini cu apa turnată dintr-o vadră. Mascaţii mergeau apoi pe la casele oamenilor, unde erau cinstiţi cu rachiu, ca la ospeţele adevărate.
SĂPTĂMÂNA ALBĂ
În Săptămâna albă femeile nu torc de frică „ca să nu să facă peste an din puzderia ceea viermi în frupt”. În multe locuri este cunoscută prescripţia ca în aceste zile să se mănânce urzici, cu precizarea că „îţi iartă Dumnezeu păcatele; e ca şi cum ai plăti un sălindari”... E posibil ca recomandarea aceasta să aibă legătură directă cu puricii, căci mulţi oameni chiar credeau că pot scăpa de aceştia dacă mâncau toată săptămâna urzici. În timp ce urzicile sunt opărite, trebuia să iei din zeama lor şi să zici de trei ori: „Eu în casă, purecii afară”. Cert este că poporul a înnobilat urzica, socotind că „e buruiană de primejdie; ea e de toate bună: şi de leacuri, şi de scăldat, şi de spălat oalele, pentru mana laptelui etc.”
O recomandare specială îi privea pe cei care nu voiau să aibă mătreaţă sau să le albească părul. Aceştia nu trebuiau să se spele pe în Săptămâna albă, altfel li se făcea părul alb ca... brânza şi aveau mătreaţă din belşug.
Aşadar, datorită identificării simbolice a brânzei cu culoarea albă, sunt active numeroase practici apotropaice de evitare a albului malefic (viermi, mătreaţă, albitul părului ş.a.) peste an. În afară de miercuri, toate zilele acestei săptămâni sunt considerate sărbători.
LUNEA ALBĂ
Fără să fie marcată de ritualuri specifice, Lunea albă sau burdufului este în fapt o sinteză a întregii săptămâni, aflată sub incidenţa albului malefic (îmbătrânire - albire a părului, mătreață, albeaţă la ochi - orbire, viermi etc.). Acum se declanşau bătăile rituale, ale celor necăsătoriţi şi, uneori, ale câinilor, în scopul stimulării fertilităţii.
MARŢEA ALBĂ nu este supusă în special interdicţiilor albului. Face parte dintr-un ciclu mai amplu (de nouă marţi după Crăciun) de alte interdicţii.
(etnograf Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”, ediția a III-a, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2022)
SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI – BOBOTEAZA
Începând numărătoarea zilelor de la Anul Nou, 6 ianuarie este creaţia biblică a omului. Pornind de la acest mit biblic al creaţiei omului de către Dumnezeu, Părinţii Bisericii creştine au fixat dubla naştere a Pruncului Iisus: fizică şi spirituală (Botezul). Comasarea celor două mari evenimente creştine într-o singură zi, logică din punctul de vedere al noii credinţe, a devenit, cu timpul, sursă de neînţelegere şi confuzie pentru credincioşi. În această situaţie, teologii au găsit o soluţie de compromis: au păstrat data de 6 ianuarie pentru Botezul Domnului Iisus şi au devansat naşterea fizică cu două săptămâni, pe 25 decembrie, unde se celebra, pe atunci, moartea şi naşterea zeului iranian Mithra şi a celui carpato-dunărean Crăciun.
Translaţia datei Naşterii Domnului peste Anul Nou roman, prăznuit la Calendele lui Ianuarie (1 ianuarie) şi suprapunerea acestui eveniment creştin peste ziua de celebrare a zeilor amintiţi avea să producă un amestec greu de descifrat astăzi al sărbătorilor şi obiceiurilor creştine cu cele precreştine.
În Calendarul popular, ziua de Bobotează cuprinde elemente specifice sărbătorilor de Crăciun şi Anul Nou: local, se colindă; se fac şi se prind farmecele şi descântecele; se află ursitul; se fac prorociri ale timpului şi belşugului în noul an; se crede că se deschide Cerul şi vorbesc animalele, ard comorile.
O pondere deosebită o deţin însă actele rituale şi practicile magice de profilaxie şi purificare. La riturile creştine de sfinţire a apei (agheasma), la umblatul cu botezul şi aruncarea crucii în apă de către preoţi, poporul a adăugat altele noi: spălatul sau scufundarea rituală a oamenilor în apa râurilor sau lacurilor; împuşcături, strigături (Chiraleisa în nord-vestul Transilvaniei) şi producere de zgomote; aprinderea focurilor (Ardeasca în Bucovina); împrăştierea substanţelor urât mirositoare; afumarea oamenilor, vitelor şi anexelor gospodăreşti; încuratul cailor.
La această teribilă ofensivă împotriva spiritelor rele sar în ajutorul oamenilor lupii, singurele vietăţi care văd diavolii, îi aleargă şi îi sfâşie cu dinţii. De frica lupilor, dracii săreau în ape şi, după ei, bărbaţii curajoşi. Preoţii sfinţeau apele cu agheasmă şi aruncau crucea.
O practică interesantă de purificare şi alungare a spiritelor malefice este alergatul sau încuratul cailor. O dată pe an, la Bobotează, cei doi rivali calendaristici, lupul şi calul, primul stăpân peste iarnă, al doilea peste vară, luptă pentru o cauză comună: izgonirea diavolului.
Alimentele rituale specifice zilei de Bobotează sunt piftia şi grâul fiert. (Ion Ghinoiu)
DIN CREDINŢELE ŞI DATINILE POPORULUI ROMÂN AJUN DE BOBOTEAZĂ
Azi e ajunul Bobotezei, zi în care, aşa cum ne transmite peste timp părintele Verşescu, „fetele mari, cam cu ruşine, cam cu obrajii roşii de sfială, ca să se poată mărita, roagă părintele să le îngăduie puţin să-şi ia câteva fire de busuioc din fiştocul noduros de gheaţă cu care el stropeşte casele şi pe credincioşi”.
Tot astăzi, în ajun de Bobotează, se cântă pentru ultima oară, în acest ciclu de sărbători de iarnă, colinde. Iată una:
“Pe cărarea şerpuită,
Cu argint împietruită,
Au pornit de sărbători
Cete de colindători.
Busuioc verde pe masă
Dă-ne, gazdă, drumu-n casă,
Că umblăm cântând de-aseară,
La fereşti de geruială,C-aşa-i datina la noi:
Colindăm de sărbători,
Pe la oameni gospodari
Cu flăcăi şi fete mari!”
SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ Povestea obiceiurilor şi datinilor moştenite din moşi strămoşi (IV)
Zilele de sărbători în comuna Tarcău
Preotul Gheorghe Verşescu istoriseşte atmosfera din Ajun de Crăciun din casele ţăranilor, dar şi obiceiurile de Anul Nou
Pe 24 decembrie, în dimineaţa de Ajun deci, „preotul şi cu dascălii, de pe la patru dimineaţa, umblă cu icoana Naşterii Domnului Iisus Hristos din casă în casă, începând cu [satul, notă personală] Cazacii şi sfârşind cu [satul, n.p.] Măciucaşii pe la ora opt sau nouă seara” ne informează preotul Gheorghe Verşescu în a sa lucrare „Monografia comunei Tarcău” a cărei primă editare a văzut lumina tiparului în 1942. Şi domnia sa continuă: „băieţii se ţin droae după preot şi vestesc pe credincioşi cu străvechiul Chiraleisa – pe greceşte, Chirie eleison – iar la ajunul Bobotezei mai strigă Onihoho. Gazda primeşte preotul cu lumânarea aprinsă, preotul cu ai lui cântă troparul şi condacul praznicului Naşterii Domnului, cei de casă sărută icoana şi mâna preotului, cel care felicitează la mulţi ani, îi mai întreabă de sănătate, de ale gospodăriei necazuri şi greutăţi şi pleacă la alţi enoriaşi.
Toate gospodinele au grijă să primească pe preot cu casa văruită. Ori măcar lipită proaspăt pe jos. Altele ţin obiceiul din vechime să omenească pe preot cu masa plină de bucate de post, gătite cu ceapă prăjită în untdelemn, boambe fierte, pere, mere, cireşe uscate, fierte şi aburind de clocotit, cu farfurii pline de julfă – un fel de turte cu sămânţă de cânepă, cu «pelincile Maicii Domnului», nişte pospaiuri de aluat cu zahăr şi miere de albine şi cu nucă pisată pe ele, cu străchini pline cu nuci, cu mere pentru băeţi, farfurii cu piftele de cartofi sau orez cu zahăr, cu câte un pumn de zahăr cubic, câte o farfurie, două cu sarmale de orez. Toate bunătăţile pentru părintele care se osteneşte până la casele lor. Şi pentru ca Sfinţia Sa să blagoslovească masa, blagoslovenie din care au a gusta şi cei din casă şi pentru ca tot anul ce va să vie să fie masa încărcată.
Dar mâncarea fără băutură nu merge pe gât, iar voia bună ar tânji fără oleacă de udeală. Un rachiuaş cald fiert cu mirodenii merge uns pe gât. Un pahar, două, trei, cât îl ţin balamele pe bietul părinte.
La alte case se serveşte vin fiert cu cuişoare, scorţişoară şi aburind în pahare. Ca să se mai încălzească părintele de atâta ger cât îndură. Şi «să iai Părinte, să goleşti paharul, că mă supăr» stăruie gospodarul. Ici un rachiu, colo un vinişor, închipuiască-şi oricine ce se alege de preot, dacă se potriveşte credinciosului!
Alte gospodine stărue să se aşeze preotul puţin pe laiţă, ca să le stea cloştile pe ouă, sau, cele cu fete mari, ca să se mărite fetele. (…)
În tot satul bucurie şi voe bună pentru sosirea sărbătorilor Crăciunului. Unii o iau cu păhărelul din ajun şi, cât ţine Crăciunul nu se mai opresc.
În noaptea de Crăciun, copiii umblă cu colinda.
Spre Anul Nou, tot satul e în fierbere. Mai dinainte cu câteva zile, flăcăii se pregătesc de uniforme ofiţereşti, cu hârtie colorată, cu chipie reformate, cu săbii ruginite. Împodobesc o capră, tocmesc un taraf de lăutari şi toată noaptea umblă din casă în casă cu hora şi felicitările.
Atâta-i şi a lor la vremea asta!
Toată lumea primeşte capra. Aceasta-i cinstea tineretului din satul nostru.
Copiii nu se lasă nici ei mai prejos. Pregătiri înfrigurate pe capul lor! Fluer dela oi, să răsune bine. Biciul lung, de cânepă, să pocnească tare. Buhai, dobă, clopoţel, toate sunt puse la contribuţie, după ce mai înainte s-a făcut repetiţie, ca să iasă bine în noaptea atât de mult aşteptată.
Buhaiul este o putinică de brad cu fundul de piele tăbăcită de oaie, prin care trece un şmoc gros de păr de cal, tras prin sacâz. Băetul trage mereu de şmocul de păr scoţându-se nişte sunete groase, asemănătoare cu mugetul de buhai, de unde şi numele.
Doba este o sită de cernut făina căreia i s-a scos pânza de păr şi i s-a aplicat un burduf de piele de oaie.
Urături peste urături. Chiote, râsete ce înveselesc pe toată lumea.
«Aho! Aho! Copii şi fraţi
Staţi puţin şi nu mânaţi…»
Şi tot cam aşa înainte după străvechile versuri.
Dacă nu găsesc piele pentru dobă ori buhai, gurile rele spun cum pieile câinilor vagabonzi răspund acestor neapărate trebuinţe.
Şolticii de băeţi prind de pe drum câinii cu arcanul, îi omoară, îi jupuiesc, le tăbăcesc pieile şi le aplică pe veşca viitoarei dobe.
Dimineaţa de Anul Nou, copiii umblă cu sămănatul din casă în casă.
«Să trăiţi, să înfloriţi
Ca merii, ca perii…»
Li se dă un gologan, doi, alţii le oferă covrigi.
Că în noaptea Anului Nou se mai bat copii, că cei mari prind pe cei mici sau mai slabi şi le iau din gologani, acestea sunt lucruri obişnuite şi trecătoare. Că şi unele copile umblă cu uratul decusara un ceas, două, parcă poţi să le opreşti? Că şi unii oameni mari, maturi, vârstnici umblă cu uratul, ce să le faci?
O isbucnire de fericire, care cuprinde pe toată lumea n-o poţi zăgăzui cu morala, cum nu poţi opri puhoiul cu toate iezăturile. Lumea să se bucure. O zi pe an are şi ea, când uită de toate necazurile. Şi mic şi mare. Şi tânăr şi bătrân.”
Vremuri de demult. Dar nu depinde decât de noi să le reînviem și să le retrăim.
SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ Povestea obiceiurilor şi datinilor moştenite din moşi strămoşi (III)
MOŞ AJUN
Ziua de ajun a Ajunului;
asemănările lui Moş Ajun cu Moş Crăciun
Pătrunşi deja în cadrul zilei de ajun a Naşterii Domnului, merită subliniat faptul că această zi este patronată de Moş Ajun, cel care, sub influenţa creştinismului, cu timpul, a decăzut ca importanţă o dată cu apariţia lui Moş Crăciun. Cu toate astea, şi Moş Ajun îşi are importanţa sa bine fixată în credinţele populare. Dispunând de bogăţiile specifice mediului agricol, el este cel care îi dăruieşte pe copii cu funcţia de colindători, dar şi pe cei mari, prin intermediul practicilor simbolice ale Semănatului.
Tot legat de Moş Ajun, cel care în imaginaţia poporul român îi este precum un frate geamăn lui Moş Crăciun, căci, amândoi sunt bătrâni, bătrâni, din vremuri de demult uitate, sunt de când lumea şi lumina, cu bărbi albe, ca de zăpadă, amândoi buni şi darnici, amândoi răspândind veselia în jurul lor, Moş Ajun, spuneam, dăruieşte copiilor nuci, mere, colăcei, spre deosebire de Moş Crăciun, cel care aduce haine, jucării, cârnaţi şi şorici de purcel.
Conform tradiţiei, în această zi de Ajun, pe Maica Domnului o apucaseră durerile facerii. Ea îi cere adăpost lui Moş Ajun, cel care o refuză şi o îndrumă spre fratele său mai mare şi mai bogat, Moş Crăciun, care era şi stăpânul unui staul, loc în care au tras Iosif şi Maria. După naşterea lui Iisus, Moş Ajun, cel care tot timpul stătuse prin preajma staulului gata oricând să ajute la nevoie, a aşezat Pruncul sub un măr din apropiere şi, ca semn de dărnicie, sentiment izvorât din bucuria ce-l cuprinsese la Naşterea Domnului, s-a apucat să arunce copiilor ce treceau pe acolo merele din copac.
Revenind la ziua de Ajun, în vechime, aceasta era ziua tăierii porcilor. Animale care nu erau sacrificate în decursul postului pentru „a nu spurca vasele şi pe cei din casă cu mâncare de frupt”, aşa cum aflăm de la Tudor Pamfile în lucrarea sa „Sărbătorile la români”.
În dimineaţa de Ajun de Crăciun toţi creştinii se pregătesc să întâmpine, în a lor gospodărie, preotul. Acesta vine să le vestească apropiata sărbătoare, Naşterea Domnului, sfinţindu-le, totodată, bucatele cele pregătite deja, de cu noaptea, de gospodinele casei. Există credinţa că odată ospătate, bucatele – neapărat de post! – aduc noroc şi bogăţie în tot anul ce vine.
Legat de acest moment al intrării în case a preotului cu Ajunul, din popor se spune că e bine ca acesta „să şadă pe pat pentru a sta, mai apoi, cloştile pe ouă şi pentru a scoate pui mulţi; iar sub aşternutul pe care stă popa să se puie nişte boabe de grăunţe, acelea care mai apoi vor fi date cloştilor ca să nu înăduşe puii la clocit.” Sunt aspecte pe care ni le dezvăluie Artur Gorovei în a sa carte „Credinţe şi superstiţii ale poporului român”.
Iar de la Tudor Pamfile aflăm că „în noaptea de Ajun nimănui nu-i este îngăduit a dormi în fân sau pe paie în grajd, căci aceasta este noaptea când boii, cei ce l-au încălzit pe Prunc cu răsuflarea lor, dar împreună cu boii şi toate vitele, vorbesc între ele, destăinuind, între altele, şi locurile unde se află comori ascunse în pământ, comori care în această noapte ard.” Pe cei ce nu ascultă de acest sfat îi paşte, în scurt timp, mari primejdii.
La miezul nopţii dintre ziua de Ajun şi cea de Crăciun, se crede că cerurile se deschid. Dar această minune nu poate fi văzută decât de cei fără de păcate. Cei care pot auzi glasurile îngerilor. Tot în acest moment, al miezului nopţii dintre cele două sfinte zile, se spune că apa se preface în vin, semn al începerii sărbătorii. De altfel, se spune că în întreaga zi de Ajun nu se pune rachiu pe masă, deoarece această băutură este inventată de Diavol, cel care se distrează pe seama celui ce bea din băutură în zi de post.
SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ Povestea obiceiurilor şi datinilor moştenite din moşi strămoşi (II)
PRACTICI POPULARE DIN SEARA AJUNULUI LUI MOȘ AJUN – CALENDARUL DE CEAPĂ ȘI COLINDEAȚA
În seara ajunului lui Moş Ajun se face aşa zisul calendar de pâine. Adică, este unsă lama cuţitului cu suc de ceapă şi apoi este înfiptă într-o pâine. După vreo trei-patru ore este examinată lama. Dacă o faţă va fi mai mult roşie, atunci în vara anului ce vine se va face mult grâu; dacă culoarea bate spre vânăt, atunci fânul va fi bogat; iar de lama cuţitului aduce a albastru-gălbui, va fi bogăţie de mălai.
În aceeaşi seară se pregătesc cele de trebuinţă pentru ca după miezul nopţii, gospodinele să treacă la gătitul mesei de Ajun. Masă festivă, de post – grâu fiert, turtă cu julfă, fasole scăzută, prune fierte – toate întru ospătarea spirtelor morţilor. Căci, „având toate coordonatele unui An Nou – a cărui primă zi o constituia ziua de 25 decembrie – ajunurile sunt, în acelaşi timp, sărbători ale morţilor, care vin pe Pământ în aşteptarea ofrandelor specifice”. Aşa ne informează Antoaneta Olteanu în a sa lucrare „Calendarele poporului român”.
Tot în seara de 23 decembrie, copiilor li se fac opinci noi şi călduroase şi primesc, pentru a îmbrăca, haine noi. „Îşi pregătesc ciomege de alun, pe care le despoaie de coajă, le înfăşură cu tei în formă de spirală, le udă şi le pun la fum spre a ieşi pestriţe.” Ne comunică aceeaşi Antoaneta Olteanu. Şi continuă: „aşa gătiţi, cu trăişti după gât, cu ciomegele în mână, bine încălţaţi şi bine îmbrăcaţi, cum începe a se însera, pleacă cârduri, cârduri de se strâng la marginea satului, sau la vreo cârciumă, sau la vreun om mai al lui Dumnezeu, unde stau până la miezul nopţii, când începe cântatul cocoşului.” Moment în care încep a colinda pe la casele sătenilor, cântându-le acestora:
Bună dimineaţa!
Daţi-ne colindeaţa.
Bună dimineaţa
La Moş Ajun!
Daţi-ne şi-un colac bun.
Bună dimineaţa
La Moş. Ajun
Ne dai,
Ori nu ne dai?
Dă-ne un covrig
Că murim de frig.
Dă-ne o pară
Că nu plecăm pân’ diseară
Dă-ne şorici
Că nu plecăm de-aici!
Dă-ne măcar parale
Că luăm uşa-n spinare!
Ne daţi, ori nu ne daţi?
Că de noi nu vă scăpaţi!
Legat de aceste colinde – colindeţe, după limbajul popular – în dimineaţa de Ajun, mai există o credinţă în popor. Precum că e bine ca la aceste colinde să meargă în primul rând copiii mici, căci se crede că însuşi Hristos a umblat în colindeţe. Săteanul român care ţine foarte mult la această datină, îşi trimite odrasla în cel puţin trei ani de-a rândul cu umblatul. Pruncul care merge pentru prima dată în colindeţe este sfătuit să-şi ţină o parte din agoniseală şi s-o puie în ladă pentru mulţi ani, asta spre norocul său din viitor.
SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ Povestea obiceiurilor şi datinilor moştenite din moşi strămoşi
OBICEIURI PRACTICATE DE CRĂCIUN
Colindul, colindul cu steaua, Vicleimul sau Irozii, dar şi Turca din timpul lui Cantemir
Colindatul nu este un obicei practicat în cinstea Naşterii lui Hristos, afirmaţie sprijinită de faptul că însuşi Iisus mergea cu colinda pe cînd era copil. Colindele din vremea aceea aveau menirea de a anunţa un an nou agricol bogat şi rodnic.
Acest aspect, cel al colindelor agricole, care se săvârşeau pe o perioadă cuprinsă între 23 decembrie şi până la 7 ianuarie, este la rândul său explicabil prin faptul că în vechime începutul Anului Nou era considerat odată cu ziua de 25 decembrie.
„Mai mult de un mileniu creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun, în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: la Roma, până în secolul al XIII-lea, în Franţa până la 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare. La români amintirea acelor vremuri este încă proaspătă de vreme ce, în unele sate bănăţene şi transilvănene, ziua de 1 ianuarie mai este numită şi Crăciunul Mic.” Lucruri pe care le aflăm de la Ion Ghinoiu şi cuprinse în lucrarea sa ”Obceiuri de peste an”.
Bineînţeles că, după Naşterea lui Iisus Hristos, au apărut şi sunt practicate şi azi colinde întru preamărirea acestui mare eveniment.
În Bucovina există credinţa că, „mai înainte vreme, foarte multe răutăţi făceau oamenii din pricină că uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, pentru ca, în fiecare an, la Crăciun, numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile lor şi astfel să-i abată de la calea răutăţilor.” Mesaj care ne este transmis în lucrarea „Serbările la români” semnată de Tudor Pamfile.
Legat tot de obiceiul colindatului, există de secole credinţa precum că atunci când nu se mai vor fi auzind cântate colindele va veni sfârşitul lumii.
Colindul cu steaua se practică începând cu întâia zi de Crăciun şi sfârşind cu ziua de Bobotează, sau, în unele locuri, doar până de sfântul Vasile. Copiii care umblă cu steaua se mai numesc şi stelari sau crai. Ei poartă pe cap coroane simbolice realizate din hârtie colorată.
Prin Vicleim sau Irozi se înţelege datina tineretului de a reprezenta la Crăciun naşterea lui Hristos, venirea Magilor după stea, poftirea lor de către Irod, şiretenia acestuia de a găsi pruncul prin mijlocirea celor trei Crai şi, adesea, înfruntarea necredinţei, aceasta din urmă personificată prin intermediul unui copil sau cioban. Toată această desfăşurare se produce în cadrul unui joc de teatru numit şi teatru folcloric.
Butucul de Crăciun este „un substitut al Zeului mort, reprezentat de un trunchi de stejar tăiat din pădure şi ars pe vatră în noaptea de 24 spre 25 decembrie. Copacul tăiat – butucul – simboliza moartea anuală a Zeului autohton Crăciun, care, însă, renăştea prin ritul funerar de incinerare, specific geto-dacilor înainte de creştinare.” Informaţia ne-o serveşte Ion Ghinoiu în cartea numită „Mică enciclopedie de tradiţii româneşti”.
În limba română cuvântul butuc păstrează semnificaţia mortuară: a găsi pe cineva butuc se spune despre mortul fără lumânare, iar a-l lega butuc se spune despre cel imobilizat ca un mort.
În multe zone ale ţării se mai păstrează încă obiceiul arderii în noaptea premergătoare Crăciunului a unui butuc în vatră, iar tăciunele rămas este folosit drept leac pentru vindecarea vitelor.
Împodobirea pomului de Crăciun a fost suprapusă peste acesta al arderii butucului. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a pătruns de la oraş la sat tradiţia bradului de Crăciun, tradiţie provenită din nordul şi vestul Europei.
Turca „umbla de când Irod Împărat a omorât cinci mii de prunci pentru aflarea Pruncului sfânt. El nu ştia cum să procedeze pentru a scoate afară din case mamele ca, mai apoi să ajungă la copii şi să-i ucidă. A imaginat un om urât, îmbrăcat în piele de ţap, cu coarne pe cap şi cu pene de cocoş în vârf, cu clopot la spate şi cu o măciulie mare în mână. Această aratare a fost denumită turcă. Există credinţa că cel care se costumează în turcă îşi pierde năravul şi nu poate merge la biserică timp de şase săptămâni. Iar dacă se întâmplă ca acesta să moară în acest răstimp, el nu va fi îngropat în cimitir şi nici nu-i vor fi trase clopotele.” Este descrierea lui Adrian Fochi în a sa lucrare „Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului secolului al XIX-lea”.
Acest din urmă obicei îl aflăm şi de la Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”: „este un joc închipuit în vremurile vechi din ură împotriva turcilor. În ziua de Crăciun se pune cuiva o căpăţână de cerb cu coarne mari, de care se leagă o mască făcută din fâşii de pânză colorată şi atât de lungi încât îi acoperă şi picioarele celui ce o poartă. Peste acesta se aşează altul, care se face un bătrân ghebos. Şi aşa străbat uliţele şi casele, jucând şi cântând, cu o mulţime de lume după ei.”
Sursă foto: Muzeul Țăranului Român, București.
SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ - Povestea obiceiurilor şi datinilor moştenite din moşi strămoşi (I)
CRĂCIUNUL LA ROMÂNI
Schimbarea datei Crăciunului de la 6 ianuarie la 25 decembrie
În creștinismul primitiv Sărbătoarea lui Christos nu exista, nu era serbată. Mai târziu, odată adoptată această sărbătoare, se pare de către creştinii egipteni, ea era fixată pe 6 ianuarie. Pentru stabilirea acestei date se luase în considerare faptul că ziua a şasea era ziua Creaţiei, a creării omului de către Dumnezeu.
Data de 25 decembrie, ca dată a sărbătoririi Naşterii Domnului, a fost stabilită, în vechime, deoarece, după calendarul iulian, aceasta coincidea cu solstiţiu de iarnă, dar şi cu naşterea Soarelui. Această schimbare de dată se petrecea undeva pe la mijlocul secolului al IV-lea d.H. de Biserica Romană (anul 354), şi a fost preluată, mai apoi, şi de cea orientală (anul 375, în Bizanţ). Această schimbare fusese explicată de către teologii timpului prin faptul că „simbolistica creştină tălmăceşte botezul drept naşterea spirituală, pe când naşterea propriu-zisă a lui Christos era numai cea materială”, urmând, astfel, ca pe 6 ianuarie să se sărbătorească Botezul Domnului – naşterea spirituală.
Pe teritoriul românesc, celebrarea sărbătorii Crăciunului debutează practic cu ţinerea postului. Intitulat Postul Crăciunului, pentru a-l deosebi de celalte postiri – mai mari, ori mai mici – de peste an, acesta durează fix patruzeci de zile şi, cum am aflat deja, data fixă a Naşterii Domnului fiind pe 25 decembrie, rezultă logic că şi debutul postului e tot o data fixă, respectiv, 15 noiembrie.
În finalul acestei postiri, se întâmplă un ciclu de trei zile de sărbătoare populară, respectiv zielele de 23 (ajunul Ajunului), 24 (Ajunul) şi 25 decembrie, Crăciunul.
În credinţa populară românească aceste trei zile sunt foarte importante pentru calendarul agricol al anului ce va să vină. Primele două zile dintre cele trei abundă în practici de influenţare a recoltelor viitoare, la care se adaugă şi cele referitoare la liniştea, sănătatea şi sporul casei.
Explicație la fotografie: Adolphe Chevallier - "Cu capra, de Sărbători, la Broșteni".