8 MAI, ZIUA NAȚIONALĂ A PORTULUI TRADIȚIONAL
Portul tradițional reprezintă una dintre cele mai importante forme de cultură ale unui popor. Costumul popular era taina sufletului femeii, cea care a creat de-a lungul timpului adevărate capodopere la lumina opaițului, în iernile lungi ale veacurilor trecute.
În timpul lucrului, femeile spuneau o rugăciune ortodoxă pentru comunicare cu divinitatea: „Cămara Ta Mântuitorule, o văd împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina – taina sufletului meu! Și mă mântuieşte, Mântuitorul meu”.
Sursă: Muzeul Satului „Dimitrie Gusti”. Foto: Adolphe A. Chevalier.
SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI – PAŞTELE BLAJINILOR
În calendarul popular, ziua a opta de după Paşti se numeşte Lunea Morţilor sau Paştele Morţilor, zi în care, pe vremuri, se înălţau rugăciuni şi se făceau sacrificii la mormintele tuturor morţilor din familie. Prin Basarabia, acest fapt este încă o realitate vie, Paştele Blajinilor ţinându-se aici în Duminica Tomii sau în ziua următoare. Se pare că în vechime, ziua acestei sărbători era sâmbăta Săptămânii Luminate. De obicei, în satele româneşti ziua de luni era zi de post, însă, curios, în această a doua luni de după Paşti era chiar recomandat să se mănânce pască şi slănină sfinţite, păstrate special de la Paşti, spunându-se că se prohodesc. Dacă făceau aşa, oamenii se considerau feriţi de orice primejdie dacă cumva peste an se întâmpla să se înfrupte în vreo zi de post. De regulă, în aceeaşi zi de luni de după Duminica Tomii, în mai tot estul şi sud-estul Europei se ţinea Paştele Blajinilor.
Credinţele despre blajini sunt multe şi oarecum contradictorii. Se spune că ar fi cei dintâi oameni de pe pământ, susţinând, de atunci încoace, stâlpii cerului şi pământului. Creştinismul i-a adoptat, transformându-i într-un soi de creştini originali, care ar locui într-o ţară foarte îndepărtată, undeva spre marginea pământului sau chiar sub pământ, ascunşi de lumea noastră mincinoasă. Alţi oameni cred că blajinii locuiesc pe nişte insule, aici aducându-le de mâncare ciorile. Nu au case, mâncând îndeobşte poame şi umblând mai tot timpul goi. La trup sunt mai mici ca noi, însă au calităţi morale deosebite, precum bunătate, blândeţe şi simplitate, care-i fac să fie adevărate modele pentru oameni. Postesc tot anul, astfel împiedicând sfârşitul lumii noastre. În rugă¬ciunile lor nu cer nimic, singura lor înjurătură fiind: „Du-te la Domnul!”. Toate acestea nu ar fi altceva decât expresii ale grijii pe care strămoşii, spiritele lor, o au pentru rubedeniile lor trăitoare încă pe pământ.
Legătura acestor omuleţi cu lumea umană este asigurată de cojile sau găocile de ouă aruncate pe ape curgătoare, în Vinerea Mare sau în Sâmbăta Paştilor, de gospodine. Era mare păcat dacă nu se făcea aşa, deoarece blajinii nu ar mai afla niciodată când este Paştele lor. Despre aceste coji se spune că plutesc timp de opt-nouă zile până ajung pe Apa Sâmbetei, râu infernal care s-ar vărsa pe lumea cealaltă sau în iad. Apa Sâmbetei trece şi pe lângă ostroavele blajinilor. Aceştia, văzând cojile de ouă, le iau şi încep să mănânce ce mai găsesc în ele, spunându-se că dintr-un ou se satură 12 suflete. După ospăţ, blajinii se căsătoresc cu femeile lor, rămânând împreună cu ele între 6 şi 30 de zile, această perioadă fiind singura din an în care se poate înmulţi neamul lor.
Oamenii satelor româneşti ţineau cu străşnicie Paştele Blajinilor, altfel nu ar fi rodit ogoarele, oile s-ar fi îmbolnăvit, iar pe ei i-ar fi durut picioarele şi mâinile. Prin Botoşani, bătrânii dădeau de-a dura ouă roşii în amintirea blajinilor, iar în Bucovina se ieşea la iarbă verde cu mâncare şi băutură, multe firimituri şi picături fiind lăsate să cadă intenţionat pe pământ întru pomenirea celor omorâţi de hoţi, împuşcaţi, spânzuraţi sau înecaţi. Prin alte locuri, oamenii se duceau în cimitire, aici bocindu-şi morţii, dând de pomană şi depunând ofrande pe morminte. Prin Transilvania, ziua se mai numea şi Mătcălăul, acum putându-se lega fetele surori de cruce. Despre Mătcălău se credea că este o fiinţă parte omenească, parte îngerească, de o frumuseţe aparte, care umbla prin lume fără a fi văzut de oameni, tocmai pentru că aceştia s-au spurcat din cauza prea multelor sudalme şi fărădelegi.
Mai precizăm că unii etnologi au văzut în blajini un fel de „rezervă” a spiţei umane, blajinii trebuind la un moment dat, în funcţie de păcătoşenia noastră, să ne înlocuiască aici pe pământ. Altruişti, blajinii se roagă mereu pentru sufletele noastre, sperând să le vină rândul la locuirea pământului cât mai târziu cu putinţă. Adevărat sau nu, e de meditat la acest fapt.
(selecţie realizată din lucrarea etnologului ieşean Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”, Editura Fundaţiei Culturale AXIS, Iaşi, 2006)
SĂRBĂTORILE CREȘTINE ALE ROMÂNILOR - IZVORUL TĂMĂDURII
Sărbătoarea se mai numeşte şi Fântăniţa sau Vinerea Scumpă. Întotdeauna se ţine într-o zi de vineri. Nu întâmplător, această zi, exceptând duminica, era socotită de români, după creştinare, cea mai importantă a săptămânii. Personificată într-o bătrână bună, adesea sfântă, Vinerea era considerată protectoarea femeilor căsă¬torite, ajutându-le la naştere, la căsătoria fetelor şi purtând de grijă animalelor sălbatice. Evident, era invocată adesea în rugăciuni, vrăji şi descântece pentru căsătoria fetelor, pentru înmulţirea animalelor şi pentru sănătatea oamenilor, fiindu-i respectate zilele prin post sever. Unele vineri erau mai importante ca altele, precum Vinerea Seacă dinaintea Paştelui, Vinerea Mare de pe 14 octombrie sau vinerea aceasta din Săptămână Luminată.
Motivele ţinerii zilei de vineri fac trimitere spre fecunditate şi spor, acestei vineri din Săptămâna Luminată adăugându-i-se şi un alt „ingredient” magic, agent al înmulţirii şi al oblojirii rănilor şi bolilor, e vorba evident de apă.
Sărbătoarea, în cadrul ei tradiţional, este ţinută în special în Moldova, Dobrogea şi unele părţi din Transil¬vania. În Moldova, preoţii obişnuiesc să scoată icoanele şi să facă slujbe pe câmpuri, invocându-se, bineînţeles, ploaia şi făcându-se rugăciuni pentru alungarea bolilor grele, aceste rugăciuni fiind foarte eficiente acum, într-un timp sacralizat, purificat. Prin Transilvania se considera că toate apele sunt sfinţite, fiind îndeajuns pentru cei bolnavi să se spele pe părţile bolnave ale corpului şi se vor tămădui. Revenind în Moldova, mai amintim că o seamă de femei obişnuiesc să facă şi în această vineri pască şi ouă roşii pe care le duc în Sâmbăta Tomii (adică a doua zi) la cimitir, punând pe fiecare mormânt câte o pască şi un ou, aprinzând şi câte o lumânare lângă cruce. Prin Bucovina, pasca şi ouăle erau date adesea de pomană sărmanilor de sufletul răposaţilor.
Tinerii aveau obiceiul, din nou, să care 44 de găleţi pline cu apă. Dacă cineva nu-i credea că au făcut asta şi le cereau martori pentru o asemenea ispravă, răspundeau în felul următor: „Eu, luna şi soarele!” Fata sau băiatul care căraseră cele 44 de găleţi primeau drept pomană, peste fântână, o găleată şi o cană sau un cearceaf. Uneori, se încrucişau două lumânări, se aprindeau la cele patru capete şi, puse într-un vas, se slobozeau într-o fântână; aici se lăsau până se stingeau. Nu cunoaştem exact raţiunea acestei practici, însă intuim că oamenii de altădată încercau astfel să pună „la treabă” forţa luminii şi a apei.
După cum se poate observa, vinerea Izvorului Tămăduirii alternează între moarte şi viaţă, amintind vag de Vinerea Seacă, dar mai ales de Paştele Blajinilor sau al morţilor din sau de după Duminica Tomii. Însă, cel mai mult, ne induce senzaţia de viu, de viaţă trăită intens, această senzaţie fiind indusă în special de apa tămă¬duitoare care izvorăşte şi curge pretutindeni. Oamenii spun că acum se caută şi se sfinţesc, se destupă izvoarele, se curăţă şi se sapă fântâni, crezându-se că izvoarele şi fântânile amenajate în această vineri vor avea apă multă şi nu vor seca în verile secetoase. Credinţa aceasta a plecat de la o legendă în care se povesteşte cum din lacrimile Maicii Domnului picate pe pământ au ieşit izvoare făcătoare de minuni.
Sărbătoarea era respectată şi pentru izvorul ploilor. Se zice că acum se alimentează acest izvor, adică de acum încolo ar începe sezonul ploilor de primăvară. Sărbătoarea era ţinută şi pentru „izvoare” de alt gen, precum cele ale plantelor şi animalelor.
Aidoma celor dinaintea noastră, ar fi bine dacă în dimineaţa acestei mari sărbă¬tori ne-am spăla cu rouă sau am bea puţină agheasmă. Cei bolnavi s-ar putea însănătoşi dacă se vor scălda în orice apă, căci la Izvorul Tămăduirii, se zice, toate apele sunt sfin¬ţite. Cu siguranţă, am fi mai curaţi şi mai sănătoşi, căci astfel am intra în rezonanţă cu energiile subtile ale universului.
SĂRBĂTORI POPULARE – SÂNGIORZUL, ANUL NOU PASTORAL
Peste un zeu al vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate, identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul trac, creştinismul a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe, care este celebrat în ziua de 23 aprilie. Această reprezentare mitică se numeşte Sângiorz în Transilvania şi Banat, Sfântul Gheorghe în Moldova, Muntenia şi Oltenia.
Împreună cu Sâmedru (26 octombrie), Sângiorzul împarte anul pastoral în două anotimpuri simetrice: vara - între Sângiorz şi Sâmedru, şi iarna - între Sâmedru şi Sângiorz. Ei poartă la brâu cheile anului cu care Sângiorz închide iarna şi deschide vara la 23 aprilie, iar Sâmedru închide vara şi deschide iarna la 26 octombrie. Un sfânt înfrunzeşte codrul, celălalt îl desfrunzeşte. Între ei este încheiat un rămăşag pe viaţă şi pe moarte: dacă copacii sunt neînfrunziţi pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sângiorz.
Cei doi sfinţi sunt, în Calendarul popular, divinităţi pastorale de origine indo-europeană şi prezintă evidente asemănări cu Sântoaderul cel Mare, celebrat în sâmbăta din Săptămâna Caii lui Sântoader. Sângiorzul şi Sântoaderul au în credinţele, folclorul şi iconografia românească trăsături comune cu Cavalerul trac: sunt divinităţi tinere, purtate în spate de cai (Sângiorz) sau au ei înşişi copite de cai (Caii lui Sântoader), purifică spaţiul de forţele malefice, omoară balaurul, încuie iarna şi descuie vara.
SĂRBĂTORI ALE POPORULUI ROMÂN – SFÂNTUL GHEORGHE
Sfântul Gheorghe este unul dintre cei mai îndrăgiţi sfinţi ai românilor. Născut la Beirut, în Liban, din părinţi foarte bogaţi, copilul Gheorghe era nespus de frumos la chip, în tinereţe fiind ostaş în armata împăratului roman Diocleţian. Deoarece a luat apărarea creştinilor, într-o vreme de mari persecuţii împotriva acestora, i s-a tăiat capul pe 23 aprilie 303.
În calendarul popular, sărbătoarea Sfântului Gheorghe marca adevăratul început al primăverii. Se spunea că atunci când Sfântul Gheorghe „aleargă cu calul său împrejurul pământului, iarba înverzeşte, codrul înfrun¬zeşte, pământul se deschide şi vine primăvara”. Potrivit unor legende, Dumnezeu ar fi încredinţat cheile vremii Sfinţilor Gheorghe şi Dumitru, aceşti având o înţelegere, conform căreia dacă pe 23 aprilie nu este codrul înfrunzit, Sfântul Dumitru trebuie să-l omoare pe Sfântul Gheorghe.
La sărbătoarea Sfântului Gheorghe oamenii de altădată obişnuiau să încheie contracte şi învoieli, de aici proverbul, dispărut azi, „Sfântul Gheorghe tocmeşte şi Sfântul Dumitru plăteşte”.
În ajunul Sfântului Gheorghe, pe 22 aprilie, era Mănecătoarea, seară în care se formau şi se scoteau la păscut turmele de vite, perioada aceasta fiind socotită extrem de periculoasă pentru sănătatea şi mana animalelor. Seara acestei zile era socotită un timp favorabil acţiunii vrăjitoarelor şi strigoaicelor, acestea concentrându-se acum să ia mana de la vaci şi oi, astfel explicându-se de ce ziua de 22 aprilie era aşteptată de oameni cu mare teamă. Se spune că strigoaicele acţionează în mai multe feluri. Spre exemplificare, amintim că acestea mergeau, dezbrăcate şi despletite, în ocolul vacilor, unde mulgeau puţin lapte, zicând: „Eu trag laptele la mine şi cel ce rămâne tot la mine vine, (...) căci laptele după mine vine şi în ţâţele la vaca mea, după dorinţa mea, se va împrăştia!”.
Desigur, existau şi mijloace prin care oamenii încercau să-şi apere vitele, precum: împrouratul, adică scoaterea acestora spre zori la păscut, cât mai departe de sat, considerându-se că vitele ce păşteau iarbă înrourată erau apărate de strigoi; închiderea vitelor în grajduri şi punerea la uşă a unor obiecte metalice şi plante (usturoi, pelin sau busuioc de la Bobotează); producerea unui zgomot asurzitor; cântatul din buciume şi fluiere; aprinderea focului viu; împrăştierea de boabe de mac sau nuci împrejurul curţii; punerea de plante, ramuri verzi sau brazde de pământ pe la porţi or la uşi, toate fiind mijloace de natură magică de ţinere la distanţă a maleficelor vrăjitoare sau strigoaice.
Suntem convinşi că mulţi dintre cititori au văzut o icoană a Sfântului Gheorghe. Ei bine, balaurul ucis de sfânt nu închipuia altceva decât forţele ostile ale Universului, grindina fiind asociată frecvent cu balaurul. Se pare că sfântul creştin are un precursor în Călăreţul Trac, cel care învinge răul (în concepţiile mito-religioase balaurul fiind pus adesea în legătură cu Diavolul) şi aduce victoria valorilor conotate pozitiv, precum Binele, Adevărul şi Drep¬tatea. Omul arhaic asocia frecvent aceste valori zeităţilor vegetale care mor şi reînvie anual. Viitorul sfânt creştin Gheorghe este parte integrantă a unui asemenea sistem.
În final, mai amintim câteva practici şi credinţe legate îndeobşte de sărbătoarea Sfântului Gheorghe. Astfel, dis-de-dimineaţă exista obiceiul ca oamenii, înainte de a mânca, să se cântărească ritual, crezându-se că, făcând aşa, vor fi feriţi de vrăji şi farmece peste an. Tot de dimi¬neaţă, înainte de răsăritul Soa¬relui, tinerii şi cei care aveau bube se spălau într-o apă curgătoare sau în rouă câm¬pului. Procedând astfel, se spera că sănătatea era as¬igurată pe respectivul an. Fe-meile mai urâţele se spălau şi ele pentru a fi cât de cât plăcute bărbaţilor. Fetele mai trecute, cărora le ardea inima după măritat, se duceau în noaptea Sfântului Gheorghe şi rupeau un pom altoit, zicând: „Nu vă las să vă uniţi voi, ci eu cu altoi de neam omenesc, Dumnezeu lăsat!”. Fetele mari aveau o grijă deosebită în dimineaţa acestei sărbători, anume să adune rouă de pe plante cu ajutorul unei batiste, roua fiind stoarsă într-un vas şi păstrată pentru vrăjile de dragoste. Tot la Sfântul Gheorghe, părinţii obişnuiau să-şi urzice copiii, spre a fi iuţi şi harnici peste vară.
Aşadar, pe 23 aprilie, oamenii de altădată ţineau sărbătoarea unei străvechi divinităţi a naturii ce a împru¬mutat „haine creştine” de la Sfântul Gheorghe. Acest fapt e dovedit indubitabil de credinţele şi practicile specifice acestei sărbători.
OBICEIURI ȘI TRADIȚII ROMÂNEȘTI – CU MIELUL DE SFÂNTUL GHEORGHE
Din cartea hâtrului rapsod popular, regretatul Nicolae Popa – „Lumea satului. Târpeștiul de altădată” (Editura „Nona”, Piatra-Neamț, 1998) – am desprins un obicei strămoșesc practicat în ziua de Sfântul Gheorghe, atunci când această sărbătoare urma celor Pascale – Cu mielul de Sfântul Gheorghe.
„Dacă se-ntâmpla să fie,Sfântul Gheorghe-n sărbători,
Flăcăii mergeau cu mielul, la popă şi perceptor.
Unii se duceau la dascăl sau un gospodar de frunte,
Că făcându-i cinste mare, el le da parale multe.
Le da bani şi băutură, când veneau cu mielu-n casă
Şi făceau după tradiţii, o urare sănătoasă.
Că atunci, mergând cu mielul, la casa care-i aşteaptă
Mergea toată hora-ntreagă şi o muzică aleasă.
Mergeau băietani şi fete, ca să joace în ogradă,
Cu mielul purtat la braţe, de trei ori până la poartă.
Apoi se urcau pe prispă, să-l vadă şi cei din casă
Şi-i legau de gât o zgardă, din peteală şi matasă.
Iar flăcăul cu talentul care-1 are din născare
Începea c-o voce dulce ca să-i facă o urare:
URAREA MIELULUI
Sărutăm mâna, Părinte şi cucoană Preuteasă,
După cum vedeţi prea bine, am venit la dumneavoastră.
Am venit cu toată hora, fete şi flăcăi din sat,
Să vă dăm în dar mieluţa. Fie Domnul lăudat!
Dac-o ţineţi de sămânţă, ea se va-nmulţi mereu
Făcând turma cât de mare, lăudând pe Dumnezeu.
Dumnezeu şi Sfântul Gheorghe, mucenic şi bun viteaz,
Care va conduce turma, sus la munte pe islaz.
Unde păsările cântă, azi în zi de sărbătoare.
La mulţi ani, de Sfântul Gheorghe! Primiţi darul nostru mare!
După ce închină mielul şi gazda îl ia în braţe,
Muzicanţii, din frigoane,l e cântă „Mulţi ani trăiască!”
Odată cu muzicanții, cântă toţi din adunare
Şi cu mare bucurie, încingeau o horă mare.
Hora noastră românească, cu strigări de altădată,
Care se juca în curte, de la prispă pân’ la poartă.
Când se termina cu jocul, să fie cheful deplin,
Îi servea pe toţi cu pască, ouă roşii şi cu vin.
Iar la dragomenii cu jocul, din această sărbătoare,
Fiindcă au venit cu mielul, le da un bacşiş cam mare.
Le da bani cu chiuita, să vadă lumea din sat,
Că la popă sunt parale,se consideră bogat.
Mai apoi începea marşul, mulţumind la gazda mare
Şi cu muzicanţi în frunte, coborau cu toţi la vale.
Se-ndreptau spre Grigoriu, crâşma hanului bogat.
Unde se-ncepea cu jocul şi patroanele din sat.
Că veneau cu legătura, gospodinile de-acasă,
Cu friptură, ouă roşii, cozonac mare şi pască
Şi-mpreună cu flăcăii, aşezându-se la masă,
Începeau ca să petreacă sărbătoarea strămoşească.
Băietanii cu bacşişul de la Doamna Preuteasă,
Cărau vinul cu căldarea şi-l puneau în căni pe masă.
Muzica-i zicea într-una, se ciocneau pahare pline,
Era mare veselie, se simţeau destul de bine.
Cam aşa era cu mielul, când mergeai cu el la case
În ziua de Sfântul Gheorghe, la popă şi preuteasă.”
DIN CULTURA ȘI TRADIȚIILE POPULARE ROMÂNEȘTI – JOIA MARE
În vechime, ziua de joi era serbată în fiecare săptămână ca o zi de duminică, la romani joia fiind închinată lui Jupiter, zeul cerului. Nu întâmplător, joia era dedicată cultului şi odihnei, în Maramureş joia făcându-se până astăzi nunţi. Ne putem închipui ce importanţă are ziua de joi, aducându-ne aminte de cele nouă joi de după Paşti, ţinute de multe ori cu sfinţenie de către femei şi în zilele noastre de teama producerii grindinilor şi furtunilor.
Joia din Săptămâna Patimilor este considerată cea mai mare zi de joi de peste an, prevestind Vinerea Mare sau Seacă. Ajunul Joii Mari nu trebuia să le prindă pe fetele mari cu lâna sau, mai ales, cu cânepa netoarse, căci în această seară venea, în „controlul” ei anual, Joimăriţa sau Joimărica, o hârcă de femeie, înaltă şi voinică, cu o gură cât o grapă şi dinţi cât nişte lopeţi, având asupra ei numeroase instrumente de tortură, pe care nu ezita să le folosească zdrobind unghiile, tocând degetele, arzând mâinile sau introducând fusul în anusul fetelor şi femeilor leneşe. Trebuie să ne închipuim că, sub aceste ameninţări teribile, nici o femeie nu îndrăznea să nu-şi facă treaba.
Fetele mari mai aveau o grijă înspre Joia Mare, obişnuind să ia apă cu gura şi să o ducă până la un vas mai mic, care vas urma a fî pus în păscăriţa dusă spre sfinţire la biserică; făcând aşa, sperau că se vor mărita mai repede. A doua zi, când ascultau Denia celor 12 Evanghelii, aveau asupra lor o frânghie, pe care, pe ascuns, făceau unul sau douăsprezece noduri. În timp ce pe unii îi lecuia de friguri, pe fetele mari, frânghia aceasta, pusă sub cap, le făcea să-şi viseze ursitul. Uneori, tot în Joia Mare, avea loc şi Strigatul peste sat, fetele de măritat ascultând dialogul dintre cei doi flăcăi cu inima cât un purice, orice informaţie negativă despre ele aducându-le scăderi dramatice la „bursa” măritişului.
Joia Mare stătea mai ales sub semnul morţilor, crezându-se cu tărie că acum revin pe pământ sufletele acestora; uneori, aceste suflete erau ajutate de femeile din familie, care, în zorii zilei, se duceau cu lumânări la cimitir spre a le lumina drumul. Sufletele morţilor puteau să ajungă relativ repede pe pământ, deoarece se spu¬nea că acum cerul, iadul şi raiul sunt deschise. Prin unele locuri, grija pentru aceste suflete se arăta prin aprinderea aşa-numitelor „focuri ale morţilor”, focuri făcute numai din lemne considerate sacre, precum cele de stejar, alun sau boz; focurile se făceau pentru ca morţii „să aibă la ce se încălzi şi să stea la lumină”, tot pentru ei aducându-se scaune, pături, vase cu apă şi aşa-numita „turtă a uitaţilor”. Fiind zi a morţilor, se făceau extrem de multe pomeni, de la colaci cu lumânări până la ulcele cu apă sau vin şi haine. Pentru a nu se stropi morţii cu var şi pentru ca zoile din spălătură să nu ajungă la morţi, în Joia Mare nu se văruia şi nu se spăla niciodată.
Joia Mare avea ceva special pentru somnoroşi şi pentru cei bătuţi. Potrivit tradiţiei, cei care vor dormi acum riscă să rămână „puturoşi, leneşi şi netrebnici până la Joia Mare a anului viitor”, în vreme ce persoanele bătute vor avea tot anul buboaie pe corp! Noroc că urmează Vinerea Seacă când multe dintre aceste buboaie ... secau. (Marcel Lutic, „Timpul sacru – Sărbătorile de altădată”, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2006)
Calendar popular: BUNA VESTIRE. ZIUA CUCULUI.
Buna Vestire sau Blagoveştenia este ziua când Biserica creştină prăznuieşte vestea adusă Fecioarei Maria de Arhanghelul Gavril că va naşte Fiul fără înaintaşi, Iisus Hristos. Sărbătoarea, situată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară, când sosesc rândunelele şi începe cucul a cânta, este numită în Calendarul popular şi Ziua Cucului. La Blagoveştenie se efectuau acte de purificare a spaţiului, de alungare a şerpilor de pe lângă casă, a insectelor şi omizilor din livezi: afumarea cu tămâie şi cârpe arse a clădirilor, curţilor şi vitelor (Transilvania, Banat); producerea zgomotelor de care să se sperie forţele malefice prin tragerea unui clopoţel legat de picior (Transilvania) sau lovirea fiarelor (Banat); aprinderea focurilor în grădini şi livezi; scoaterea din lăzi a straielor şi a ţesăturilor la aerisit.
Fertilitatea în noul an era invocată prin stropitul rădăcinii prunilor cu ţuică şi ameninţarea pomilor fructiferi cu securea că vor fi tăiaţi dacă nu rodesc; prin Banat şi Transilvania se altoiau pomii în livezi.
Ziua fertilităţii divine, Blagoveştenia era considerată neprielnică pentru rodul păsărilor, animalelor şi plantelor: nu se puneau cloştile sau se credea că din ouăle ouate în această zi nu ies pui; vacile nu se duceau la taur; nu se semăna porumbul (Moldova, Bucovina).
Pretutindeni ziua era un timp favorabil pentru aflarea norocului şi rodului pomilor fructiferi, pentru previziuni meteorologice. Femeile strângeau apa provenită din neaua netopită pentru a fi folosită în practicile de medicină şi cosmetică populară.
Valentin ANDREI
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
Sărbători populare românești BUNA VESTIRI ȘI PRIMUL CÂNTAT AL CUCULUI ÎN CREDINȚA POPULARĂ
Potrivit creştinilor, pe 25 martie Arhanghelul Gavril i-a vestit Fecioarei Maria că a fost aleasă de Dumnezeu să dea naştere Mântuitorului Hristos. în calendarul popular sărbătoarea aceasta se mai numeşte şi Blagoviştenia.
O altă denumire din popor era Ziua Cucului. Cucul, perceput ca încarnare a strămoşului mitic, pasăre cu un pronunţat substrat erotic, anunţa sosirea efectivă a primăverii. Primul său cântec se întâmpla, de obicei, la Buna Vestire, fiind aşteptat de toţi oamenii în haine curate, veseli, cu stomacul plin şi cu bani în buzunare. Dacă nu erau îndeplinite aceste condiţii rituale, oamenii respectivi nu beneficiau de toate acele lucruri în anul care urma. Dacă primul cântec al cucului era auzit cumva pe stomacul gol, în partea stângă sau în spatele omului, erau semne de rău augur, după cum indică şi versurile: „Cucu-n spate mi-a cântat / Şi moartea m-a săgetat!”; mai mult, dacă cineva auzea cucul toată primăvara se credea că va muri în scurt timp! Pe aceleaşi coordonate se situează şi întrebarea: „CucuLe, puiucule! / Câţi ani îmi vei dărui / Până ce eu voi muri?”, după care se număra cântecul cucului (de câte ori îşi striga numele). Pe de altă parte, flăcăii şi fetele îl întrebau pe cuc lucruri care îi interesau mai mult, precum: „Cucule, voinicule! / Câţi ani îmi vei da / Pân’ m-oi însura (mărita)?”. Tăcerea cucului aducea mare bucurie celor care întrebau, deoarece aceasta echivala cu o căsătorie grabnică, în vreme ce cântatul cucului îi aducea la disperare pe tineri, fiecare glas fiind socotit un an de aşteptare.
Fetele mari nu se sfiiau să-l ucidă, capul cucului fiind considerat unul dintre cele mai sigure talismane; pus de fete în sân atunci când mergeau la joc, se credea că face ca respectivele fete „să fie dorite şi aşteptate cum e cucul!”. De asemenea, craca pe care a cântat cucul de ziua sa, era tăiată şi pusă în scăldătoarea fetelor, în aceeaşi speranţă că ochii flăcăilor nu le vor ocoli. Mai mult, prin Bucovina, cei îndrăgostiţi credeau că vor putea fi trataţi de boala… iubirii ungându-se în dreptul inimii cu untură de cuc! Comportamentul cucului a făcut din el un simbol al nestatorniciei şi, mai ales, al adulterului, al dragostei tăinuite, numită în popor şi „boala cucului”, aici avându-şi originea şi cunoscuta expresie „Măi băiete cucuiete ce ţi-e capul tot la fete!”.
La Buna Vestire se fac multe praznice şi se dă de pomană. După cum se ştie, acum este şi dezlegare la peşte, peştele fiind celălalt „personaj” central al acestei sărbători. În plan simbolic, peştele se apropie de cuc, având un pronunţat substrat sexual. Există în popor un basm în care o tânără fată rămâne gravidă după ce a mâncat peşte. Consumul ritual de peşte este justificat prin credinţa că cei ce vor face aşa vor fi sănătoşi ca peştele tot anul. Totuşi, existau oameni care nu aveau voie să consume peşte; astfel, femeile gravide care mâncau peşte năşteau copii băloşi şi mucoşi, iar copiii care încă nu apucaseră să vorbească ar fi rămas muţi ca peştii dacă mâncau peşte în general, nu numai la Buna Vestire.
Vremea din fiecare sfert de zi al acestei sărbători se crede că prevesteşte un anotimp întreg. De asemenea, se spune că vremea de acum se va repeta la Paşti.
Aceasta este sărbătoarea Blagovişteniei, una în care cucul şi peştele au roluri principale. Însă, în spatele lor, trebuie să vedem tot spiritele strămoşilor, spirite care veghează mereu la buna rânduială a lumii cu dor, adică a lumii celor vii.
Credințe populare PRONOSTICURI METEOROLOGICE LA ECHINOCŢIUL DE PRIMĂVARĂ
În ziua de 9 martie, străvechi început de an agrar, se făceau numeroase pronosticuri meteorologice: „Dacă îngheaţă pământul spre ziua de 40 de sfinţi, la toamnă nu vor fi brume şi oamenii pot semăna păpuşoi (porumb) cât de târziu, că tot se vor coace foarte bine”; „Cum va fi timpul în ziua de Măcinici, aşa va fi toată primăvara”. (Simion Florea Marian)
Ziua scoaterii rituale a plugului în ţarină varia, în raport cu latitudinea geografică: la Mucenici (9 martie) în sud, la Alexii (17 martie) şi la Blagoveştenie (25 martie) în centrul şi nordul ţării.
Credinţa că începerea unei activităţi economice în ziua de Anul Nou agrar aduce spor şi belşug este bine ilustrată de obiceiul scoaterii plugului în ţarină şi tragerea primei brazde. Cu câteva zile înainte de 9 martie se ascuţeau şi se îndreptau fiarele plugului, se verificau şi se reparau celelalte părţi ale plugului, se hrăneau bine animalele de tracţiune (în vremurile străvechi, boii), se încheiau înţelegeri între gospodari pentru a se ajuta la arat (la un plug din lemn se înjugau câte două-trei perechi de boi) şi se aştepta momentul ieşirii la arat în deplină curăţenie trupească şi sufletească. În dimineaţa zilei de 9 martie abundau practicile cu rol purificator (afumarea cu tămâie şi stropirea cu apă a boilor înjugaţi la plug şi a gospodarului ieşit la arat) şi fertilizator (aruncarea unui ou înaintea plugului de către gospodină).
Valentin ANDREI
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț