Sărbători, practici și credințe populare SĂRBĂTORILE PRIMEI SĂPTĂMÂNI MARI – SPOLOCANELE
Printr-un paralelism specific lumii arhaice, prima şi ultima săptămână din postul Paştelui sunt numite „mari” datorită numeroaselor semnificaţii sacre de care dispun amândouă. Nu întâmplător, toate zilele acestor două săptămâni se bucură de un tratament aparte, fiecăreia fiindu-i consacrat un mare număr de practici magice cu valoare ceremonială.
În cazul primei Săptămâni Mari, multe dintre practicile şi credinţele acestor zile sunt legate intrinsec de cultul strămoşilor, oamenii comunităţilor arhaice crezând cu tărie că adesea strămoşii luau înfăţişarea unor animale.
Din punct de vedere strict alimentar, Săptămâna Mare avea un anumit specific. Astfel, potrivit Elenei Niculiţă-Voronca, înaintaşii noştri de prin satele ţinutului Botoşani „mâncau numai post uscat. Făceau din ziua de Spolocane azime de ajuns şi, pentru slugi, malai şi fierbeau o oală mare de pere uscate, perje, de aveau pe toată săptămâna, mâncând ce puteau: curechi murat cu hrean, măsline, smochine, alva, iar cei bătrâni mâncau numai o dată în zi, tocmai după ce asfinţea soarele. Masa deloc nu se punea, mâncau pe apucate, pănă în ciua de Sfântu Toader.”
Conform aceleiaşi surse, iată cum se derulau zilele acestei săptămâni în Ilişeşti (Bucovina): „Toată săptămâna cea mare numai pâne uscată şi bureţi se mănâncă, fasole sau altăceva nu; se mănâncă curechi, moare, hrean.”
O altă caracteristică a primei Săptămâni Mari consta în faptul că erau strict interzise facerea leşiei şi umplerea borşului. În cazul leşiei chiar se precizează şi consecinţa ce decurgea din eventuala încălcare a interdicţiei: „Se face pe ceea lume leşie la suflete”.
În sfârşit, toate zilele acestea de la începutul Postului Mare sunt socotite „bune pentru vânzare, mai bune decât peste tot anul”.
Prima zi a postului şi, implicit, a Săptămânii Mari, avea mai multe nume ce decurg, firesc, din multiplele activităţi desfăşurate acum: Spolocania, Spolocanele, Lunea curată, Lunea vaselor, Tărbacul câinilor, Lunea păstorilor, Lunea păsărilor, Dricul păsărilor, Lunea ciorilor, Lunea viermilor, şi, în sfârşit, Postul negru.
Prin Moldova, în ziua de Spolocane se mănâncă numai moare de curechi cu hrean şi azimă nedospită, coaptă în vatră, căci astfel „iartă Dumnezeu păcatele”. Mai peste tot, se spală întreaga veselă, dar şi cheile, uşile, dulapurile, „ca să nu fie înfruptate”; se freacă cu leşie, să fie curate pentru post. Această practică era explicată astfel: „A fierbe mâncarea într-o oală de frupt sau a mânca cu o lingură ce s-a mâncat şi de frupt nu mai e a posti, ci se cheamă că s-a spurcat sufletul”.
Pe de altă parte, în ziua de Spolocane se bea foarte mult, zicând oamenii „că-şi spală gura şi stomahul, să fie curaţi”. În unele sate, mai ales femeile beau, în credinţa că li se va face cânepa frumoasă. Uneori, apa de la vase era strânsă şi dată la vite pentru nijit (umflătură la pulpă); era bună şi de albeaţă, vita bolnavă fiind spălată la ochi cu această apă specială.
În multe locuri, parcă în răspăr cu o interdicţie de-abia pomenită, se înăcrea borşul.
Tot în prima zi după Lăsatul Secului de Paşte, se dau câinii în tărbacă, pentru a nu turba. E vorba de tărbacul câinilor, datul în tărbacă, datul în jujeu sau răvăritul, o practică magică de alungare simbolică a lupilor, în fapt, a iernii patronată de lup. Pentru aceasta, cete de bărbaţi prindeau câinii şi îi chinuiau.
Jujeul sau jujăul era o frânghie cu două lemne. În frânghie se pune bietul câine şi se învârtea cât permitea frânghia, după care doi inşi trăgeau de lemne şi frânghia, desucindu-se, azvârlea câinele ameţit cât colo. Unii frecau câinii la partea de dinapoi cu un lemn răvălit, iar alţii ţineau ascunsă o oală cu mălai muiat, din care dădeau pe neaşteptate cu un şumuiog privitorilor pe la gură. Mulţi credeau că trăgând în jujău mai mulţi câini, se va face vara mai mult… mei, planta din care, veacuri la rând, strămoşii noştri şi-au preparat mămăliga.
În unele zone ale ţării, ziua era cinstită prin post negru. Unii săteni se dădeau acum în leagăn, „pentru câştigarea de sănătate peste tot anul”.
Tradiții populare LĂSATUL SECULUI DE PAȘTI. DUMINICA ALBĂ. ALIMORI – FOCURI RITUALICE
Lăsatul Secului de Postul Mare era ultima mare sărbătoare a Câşlegilor de Crăciun şi cea care prefaţează intrarea în perioada pre- pascală, un fel de interfaţă între Crăciun şi Paşti. Mai era numită şi Lăsata Secului, Zăpostitul de Paşti, Pragul postului sau Duminica albă, fiind hotar între o perioadă de dulce, propice mai ales distracţiilor şi perioada Postului Mare, una mai sobră, destinată în special reculegerii şi muncii.
În spaţiul creştin ortodox, sărbătoarea este într-o duminică din luna februarie sau în prima parte a lunii martie, depinzând întotdeauna de data de celebrare a Paştelui.
Cunoscutul specialist român Antoaneta Olteanu remarca faptul că „prin gradaţia treptată, săptămânală, către un post sever, este acoperită ritual o mare parte a anului, prin intermediul unei reţele de practici şi credinţe deosebit de variate. Atât Lăsatul de sec de carne, cât şi cel din săptămâna ce urmează, Lăsatul de sec de brânză, păstrează urmele unor sărbători păgâne deosebit de importante pentru calendarul popular. Sunt ceremonii prin care se marca despărţirea oficială de frigul şi de întunericul iernii, precum şi ceremonii de invocare a soarelui învingător, de stimulare a acţiunii acestuia, slaba putere a lui fiind considerată ecoul unui moment critic prin care trecea astrul, care trebuia astfel ajutat, prin intermediul unor ritualuri speciale".
Dintre practicile diurne mărunte specifice, amintim în treacăt numai două. Prima se referă la fetele bătrâne: acestea, dacă reuşeau să ţină în această zi post negru, credeau că imediat după Paşti se vor mărita. A doua practică le priveşte pe vrăjitoare, care se străduiau acum să taie nuiele de alun, crezând că numai aceste nuiele vor fi bune în vrăjile de dragoste pe care le făceau adeseori.
De Lăsata Secului oamenii se fereau să umble cu orice fel de cereale. Uneori nu dau de mâncare nici păsărilor, nici de pomană, nici nu duc la moară. După ce s-a înserat, iau tot felul de bucate în gură, închid ochii şi apoi, cu ochii închişi şi cu gura plină, ies de trei ori afară din casă şi, aruncând boabele la păsări, zic astfel: „Cum nu văd eu acum nimic, aşa să nu vadă nici păsările holda mea!” Seara, în credinţa că păsările nu vor mănâncă seminţele semănate, bătrânii puneau într-o lingură tot felul de seminţe şi alimente, iar o femeie cu ochii închişi ieşea cu ele afară, rostind o sintagmă aidoma unei scurte rugăciuni: „Păsărici, păsăricile mele, veniţi şi vă mâncaţi a voastre bucate şi nu le mâncaţi pe ale mele”. După care aşază lingura în gard şi nu o mai lua de acolo.
Spre seară, se întâlneau mai multe familii înrudite la casa uneia dintre ele, mâncarea fiind pregătită cu o zi înainte. Fiind încă în Săptămâna albă, mâncărurile obişnuite erau brânză cu smântănă, lapte dulce cu tocmagi sau cu tăiţei or plăcinte numite „învârtite". Obiceiul cerea imperios ca toţi participanţii să mănânce şi să bea pe săturate pentru a nu le mai fi dor de aceste bunătăţi în postul care urma. în timpul acestor mese, orice copil care strănuta primea în dar de la părinţi un ban, un miel, un mânz sau chiar un viţel. Un alt obicei specific acestei mese era acela ca fiecare mesean să-şi ceară neapărat iertare de la toţi ceilalţi participanţi, obiceiul acesta absolvind oarecum pe aceştia de greşelile pe care le comiseseră pe parcursul Câşlegilor, ei putând intra astfel cu sufletul curat în Postul Mare. De la acest obicei, seara de Lăsata Secului se mai numea şi Seara de iertăciune sau Iertare.
Spre finalul petrecerii rituale, toţi participanţii mâncau fie o vrabie, fie un ou de găină fiert sau copt, vrabia şi oul, uşoare amândouă, simbolizând un post scurt, mic şi uşor. De altfel, atunci când mâncau oul chiar spuneau: „Ouşor, ouşor,/ Să-mi pară postul uşor!" îndeobşte, petrecerea se termina puţin după miezul nopţii, când se auzea primul cântat al cocoşilor.
Alţii numeau această petrecere nocturnă Baterea alviţei; aceştia socoteau că e de datoria lor să fie străji în noaptea de Lăsatul Secului, încredinţaţi fiind că în ziua aceasta va sta Iisus Hristos la judecată. E posibil ca în legătură cu această credinţă să fie şi o alta, mult mai izolată, care prevesteşte că „într-aşa o noapte de chef şi de bucurie are să se prăpădească lumea”.
Pe lângă aceste petreceri, cei tineri organizau jocuri, la Lăsata Secului fiecare trebuind să joace până nu va mai putea sta pe picioare, tocmai pentru a putea răbda fără joc lungile săptămâni de post care urmau. Muzica era tocmită de feciori, fetele răspunzând de mâncare, şi unii şi alţii făcând rost de băutură. Jocul din această seară era acompaniat de numeroase strigături şi chiuituri adresate mai ales fetelor bătrâne şi feciorilor tomnateci.
În Ardeal, tot noaptea, „pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor”, tinerii „îmbrăcau” cu paie roţile vechi de căruţă, le puneau „motoşini" (mănunchiuri de paie), le aprindeau şi fie că le rostogoleau la vale, fie că făceau diferite jocuri cu ele. în tot acest răstimp, care putea să dureze până către dimineaţă, cei prezenţi petreceau în jurul focurilor. în alte locuri, flăcăii fac o roată din nuiele sau folosesc o roată de car ori de plug pe care o înfăşoară cu paie legate. Apoi aprind paiele şi dau drumul roţii de pe un deal înalt, strigând în răstimpuri: „Alimori!"
În Moldova, tinerii îşi dădeau întâlnire tot pe dealurile din preajma satului, unde „înfăşurau paie la capetele unor nuiele lungi, le aprindeau şi le învârteau deasupra capului. La sfârşit, rostogoleau de pe dealuri roţi aprinse" (Călugăreni - Bacău). La Corodeşti - Vaslui „se adunau mai multe familii la Lăsata Secului şi ieşeau noaptea la câmp, pe deal. Luau cu ei vin şi mâncăruri şi o scară. Apoi împleteau şi legau nişte crengi pe spiţele unei roate de căruţă, le dădeau foc şi rostogoleau roata aprinsă la vale. Pe la miezul nopţii trăgeau cu puşca, zicând că fugăresc tot răul”.
Unii etnologi au identificat acest obicei nocturn de la Lăsatul Secului cu un priveghi ritual închinat anotimpului a cărui moarte este iminentă, o incinerare simbolică a iernii săvârşită prin arderea crengilor şi a frunzelor uscate.
Credințe populare TREISPREZECE, NUMĂR CU GHINION (?)
Ghinionul este o personificare a răului care îşi anunţă sosirea prin diferite semne: iepurele care traversează drumul, femeia ieşită în cale cu găleata fără apă, zbaterea ochiului. Cel mai cunoscut ghinion în România şi, în general pe mapamond, este numărul 13.
O asemenea superstiţie care înconjoară lumea are una şi aceeaşi cauză: numărul lunilor lunare dintr-un an solar care corespunde cu numărul exact al constelaţiilor Zodiacului: Peştii, Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara, Balanţa, Scorpionul, Ophicus care intră în componenţa eclipticii cu aproximativ 15 grade, Săgetătorul, Capricornul şi, a treisprezecea, Vărsătorul.
Anul, personificare a timpului calendaristic, se naşte la 1 Ianuarie, este copil, tânăr şi matur de-a lungul celor douăsprezece lunaţii şi constelaţii zodiacale, după care se degradează, îmbătrâneşte şi moare în a treisprezecea.
Cifra 13, care anunţa, în calendarul lunar, moartea şi renaşterea divinităţii adorate, apare şi în structura unor calendare vechi ale lumii. Întrucât la sfârşitul anului, marcat de a 13-a lunaţie şi de a 13-a constelaţie zodiacală, murea simbolic timpul şi divinitatea, acest număr a căpătat o conotaţie malefică, aducătoare de necazuri. Ţăranii marchează prin obiceiuri şi practici magice specifice partea sumbră a sfârşitului de an, fără să asocieze semnificaţia malefică a acestuia cu un presupus ghinion sau piază rea ce l-ar purta a 13-a lună lunară.
(Sursă: Ion Ghinoiu - „Calendarul țăranului româ. Zile și mituri”)
Sărbători populare: VLASIE, PATRON AL PĂSĂRILOR ŞI AL FEMEILOR GRAVIDE
Sfântul mucenic Vlasie, celebrat pe 11 februarie, este protector al păsărilor de pădure şi al femeilor gravide. În această zi, păsărilor nemigratoare, cele care iernează în spaţiul carpato-danubian, li s-ar deschide ciocul şi ar începe a cânta. Sărbătoarea este respectată de agricultori pentru a preveni stricăciunile aduse de păsările pădurii recoltelor şi de femeile gravide pentru a naşte copii sănătoşi (Bucovina, Moldova).
Ziua de Vlasie este, în Calendarul popular, prima sărbătoare a păsărilor nemigratoare. Urmează, după două săptămâni, Dragobetele (24 februarie), când păsările se împerechează şi încep să-şi facă cuibul, Constandinu Puilor (21 mai), când acestea îşi învaţă puii să zboare, dricul Păsărilor (1 septembrie), când îşi pregătesc cămările de iarnă, Marţea dorilor (ziua de marţi din prima săptămână a Postului de Paşti).
Păsările migratoare au, la rândul lor, sărbători specifice: Ziua Cucului (25 martie), când începe a cânta, Amuţitul Cucului (24 iunie), când încetează a cânta, Ziua Berzelor (prima zăpadă căzută după Mucenici).
Sărbători populare: HARALAMBIE, PATRON AL CIUMEI
Haralambie, sfântul mucenic prăznuit de Biserica ortodoxă în ziua de 10 februarie, este considerat un mare apărător împotriva bolilor. El le-ar ţine legate în lanţ ca sa le sloboade când oamenii îi nesocotesc puterea. Ca personaj profan, Haralambie ar fi fost păstor, motiv pentru care a fost ales patron al animalelor domestice. În aceasta calitate, el apără oamenii şi vitele de îmbolnăvire, dar şi de fiarele pădurii. Pentru a-i câştiga bunăvoinţa, în ziua lui se ajuna (se ţinea post), se împărţeau pomeni, se stropeau vitele şi pomii fructiferi cu agheasmă, se făceau farmece şi vrăji, erau interzise activităţile casnice legate de prelucrarea lânii şi pieilor de animale.
Credinţe despre Haralambie au fost consemnate în Bucovina, Maramureş, Moldova, Muntenia.
Credinţe şi legende populare: PÂCA, ZEIŢA FUMĂTORILOR
Fumatul a fost considerat, chiar de la pătrunderea lui în Ţările Române, un viciu împotriva căruia s-a luptat cu metodele specifice tradiţiei populare. Reprezentarea mitică populară care trebuia pomenită de tot omul care pipă (fumează) se numea prin Alba, Hunedoara şi alte judeţele din Transilvania Pâca, iar prin Vâlcea, Pafa.
Ca personaj malefic, Pâca sau Pafa este identificată cu Mama Dracului, cea care a născut demonii, tutunul şi obiceiul fumatului. În imaginarul popular, Pâca este asemuită cu o babă bătrână cât lumea, neagră şi urâtă ca întunericul Iadului, cu coarne pe cap ca răşchitoarele, cu nasul lung şi încârligat, cu ochii umflaţi ca de capră înecată, cu colţi în gură ca ai mistreţului, cu gheare ca secerele, cu coadă ca de vită, cu lulea sau pipă mare între dinţi, cu flăcări care îi ies pe nas şi duhoare de tutun pe gură. Pentru pomenirea mamei lor, dracii „s-ar fi scremut şi ar fi făcut şi ei o sămânţă care a răsărit buruiana dracilor, adică tutunul. Dracii i-au dat această buruiană şi omului ca să-i tragă fumul pe gâtlej şi când l-o da afară, să facă Pafff!, ca să fie spre pomenire Pafii, mamei lor”.
Dintr-o altă legendă aflăm că dracul ar fi creat tutunul, iar Dumnezeu tămâia: „Când a primit Domnul Hristos moarte şi s-a îngropat în pământ, pe mormânt i-a răsărit tămâie. Pe mormântul diavolului i-a răsărit tămâia dracului, tutunul. Diavolul i-a zis atunci lui Dumnezeu: «- Să vedem, Doamne, la care aleargă lume mai multă: la tămâie sau la tutun». Când veni lumea, aceasta a alergat mai mult la tutun, la mormântul diavolului. Acesta, văzând multă lume la tutun, a zis: «- Să-mi dai mie, Doamne, pe toţi care or bea tutun!». «- Ai tăi să fie cei care or bea tutun!»
Legătura dintre tutun şi diavol este frecvent amintită de chiuitura de joc: „Câte fete la strânsură/ Toate stau cu pipa-n gură/ Iese Dracul de sub râpă/ Şi le pune foc în pipă!” (din „Legendele florei”)
CREDINŢE POPULARE ROMÂNEŞTI – CALUL ŞI LUPUL VĂZUŢI CA OROLOGII CALENDARISTICE
Dacă vorbeam săptămâna trecută despre modul cum îşi împărţeau românii din vechime timpul zilei, astăzi ne propunem să aflăm împreună despre măsurarea timpului dintr-un an prin personificarea a două anotimpuri – vara şi iarna –, văzute prin intermediul a două animale – calul, respectiv lupul.
Calul şi lupul, sunt două orologii preistorice de măsurat timpul calendaristic. Astfel, cultul calului şi cultul lupului se leagă de un calendar pastoral structurat pe două anotimpuri: vara, patronată de cal, şi iarna, patronată de lup. Între aceste două divinităţi zoomorfe şi aştrii care măsoară timpul oamenilor, Luna şi Soarele, sunt tainice legături: lupul este asociat cu astrul lunar căruia îi cântă noaptea, urlând precum câinele, calul cu astrul solar pe care îl ajută zilnic să urce de la răsărit până la zenit. Sărbătorile şi obiceiurile dedicate divinităţii cabaline sunt concentrate pe timp de vară, cele dedicate lupului, pe timp de iarnă.
Prin vechimea domesticirii, inteligenţa, frumuseţea şi eleganţa trupului, calul ocupă un loc privilegiat în calendarul şi Panteonul românesc. Cu excepţia măgarului, rudă apropiată a calului a cărui perioadă de gestaţie este de 360 de zile, nu există alt orologiu biologic la latitudinea geografică a României care să-i fi indicat omului durata anului tropic prin ritmicitatea ciclului de reproducţie. Lipsit de orice aparat de măsurare a timpului, omul de altădată folosea orologiile astronomice şi biologice oferite de natură. Un astfel de orologiu a fost fătatul mânjilor în preajma echinocţiului de primăvară, fenomen astronomic celebrat de multe popoare ale lumii vechi ca An Nou. Iapa are, de obicei, două sezoane de reproducţie, ambele situate în preajma echinocţiilor: de primăvară sau de toamnă. În practică, iepele care se montează şi fată în sezonul de primăvară (martie - aprilie). Cele rămase sterile, care se montează şi fată în sezonul de toamnă. Astfel este marcat începutul celor două anotimpuri de bază ale calendarului pastoral: iarna şi vara.
Credit foto: lucrarea „Calul lui Ion” îi aparţine pictorului nemţean Ioan Popei
Legende populare: FEBRUAR, COPIL NĂZDRĂVAN
Asemănător celorlalte unităţi de măsurat timpul (ziua, săptămâna, anotimpul, anul) lunile sunt personificări, care pot fi bătrâne sau tinere, rele sau bune.
O legendă populară spune cam așa: Anul, era un moş bătrân, care avea 12 feciori numiţi ca lunile anului: Ianuar, Februar, Martie şi asa mai departe. Altă avere nu avea moșul, în afară de o vie. A dat Dumnezeu şi-au cules ei via, iar vinul ce le-a ieşit l-au pus într-un singur butoi şi s-au înţeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-1 bea. Ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în poloboc, au tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezişul pe fundul butoiului culcat. Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare şi-a pus canea. Vorba aceea – oameni cuminţi. Februar şi-a pus canea jos de tot, aproape de ultima doagă, că aşa era pe vremuri, cel mai mic rămânea la urmă.
Timpul trecea și fiecare dintre fraţi dorea să rămână cu vinul nebăut în butoi, ca să facă în ciudă celorlalţi. Februar însă a început să tot bea din partea lui. Când îl căuta omul, tot vesel şi plin de vorbă îl găsea. Trăncănea verzi şi uscate şi mergea pe drum fluierând. Ceilalţi râdeau în sinea lor şi-şi spuneau: „Repede, repede termină el vinul şi să-l vedem ce face“. Într-o zi i-a venit poftă unui frate mai mare să-şi guste vinul. Suci de canea, dar nu curgea nicio picătură. Încercară şi ceilalţi, vin nici un pic nu mai aveau nici ei. Numai jos, la ultima doagă, partea lui Februar curgea fără întrerupere. Fraţii, necăjiţi, au luat-o la goană după Februar, să-l prindă şi să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută. Când îl fugăreau, Februar plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice ca luna februarie poartă numele lui Februar şi e schimbătoare: aci cald, aci viscol, aci frig, după felul cum a fost când l-au alergat fraţii lui.
Credinţe şi practici populare: SEZOANELE DE NUNŢI LA ROMÂNII DE ALTĂDATĂ
Pregătirea şi desfăşurarea unei nunţi tradiţionale solicita timp şi pregătire psihică adecvată, aşa cum spune o zicală populară: „Când e vremea de însurat,/ Nu ai vreme de lucrat,/ Că mergând ca să lucrezi/ Din inimă mereu oftezi!”
Ciclurile de reproducţie ale plantelor şi animalelor au generat, împreună cu regulile impuse de Biserică, două importante sezoane de nunţi: toamna, până la Lăsatul Secului de Crăciun, în satele predominant agrare, şi iarna, între Bobotează şi Lăsatul Secului de Paşte, în satele pastorale. Vârfuri secundare ale nupţialităţii, determinate de nedeile ţinute la Drăgaică (24 iunie) şi la Sântilie (20 iulie), puteau apărea şi vara. Căsătoria şi relaţiile conjugale erau interzise de Biserică în zilele de post ale săptămânii, în posturile de peste an şi, din motive lesne de înţeles, în perioada ospeţelor cu mâncare şi băutură din belşug (între Crăciun şi Bobotează, în Săptămâna Luminată).
Zilele săptămânii favorabile căsătoriei (peţit, logodit, încredinţare, cununie) sunt duminica şi joia. Ca personificare mitică, miercurea era o femeie văduvă şi stingheră, nefastă pentru vreo acţiune matrimonială, iar sâmbăta şi marţea au fiecare câte trei „ceasuri rele”. Interdicţiile erau întărite prin diferite zicale: „Toate pe dos şi nunta marţea”; „După ce că nu sunt tineri, se logodiră vineri!”
Până în secolul al XIX-lea, joia era considerată o zi de sărbătoare. În Maramureş şi Bucovina, joia era slobodă pentru nunţi şi, în general, pentru dragoste. De altfel, în unele sate maramureşene se fac şi astăzi nunţile joia, nu duminica.
Sunt suficiente argumente etnografice care sprijină ipoteza că joia a fost dedicată cultului domestic şi odihnei. Această funcţie a zilei a fost preluată, sub influenţa creştinismlui, de dumincă.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
(sursă de documentare: etnograf Ion Ghinoiu)
Credinţe populare: URSUL METEOROLOG
Primele trei zile ale lunii februarie sunt dedicate unor divinităţi preistorice numite Martinii de Iarnă, patroni ai urşilor. Cel mai puternic şi mai periculos dintre ei, Martinul cel Mare, este sărbătorit în ziua de 2 februarie, Stretenia sau Ziua Ursului. Este un timp favorabil pentru observaţii meteorologice şi astronomice, pentru prorocirea belşugului viţei-de-vie şi pomilor fructiferi.
Conform tradiţiei, ursul ar ieşi în această zi din bârlog să-şi privească umbra pe zăpadă. Dacă este frig, ceaţă şi nu-şi vede umbra, îşi dărâmă bârlogul, trage un joc, merge la râu, bea o gură de apă şi îşi vede de treburi prin pădure. Din contră, dacă timpul este frumos, e soare şi îşi vede umbra pe zăpadă intră din nou în bârlog pentru că iarna va mai dura 40 de zile.
În credinţele, basmele şi legendele populare, ursul este o fiinţă ciudată a pădurii: fată puii iarna, în timp ce alte vietăţi aşteaptă anotimpul călduros; dacă timpul e frumos, intră în adăpost, dacă este urât, îşi reia activitatea prin pădure; când găseşte punte peste râu o strică, când n-o găseşte dărâmă un copac şi pune punte. Oamenii au asociat acest comportament al ursului cu timpul capricios de la sfârşitul iernii şi începutul primăverii.
Moş Martin ar fi fost om, morar sau păstor în satul său. După ce a devenit urs, acesta a păstrat sentimente şi preocupări specifice oamenilor: iubeşte o femeie pe care o fură şi o duce la casa lui (bârlogul) din pădure, îşi construieşte adăpost pentru iarnă, prevesteşte vremea friguroasă sau călduroasă a anului etc. Un singur lucru nu ştie să facă: să aprindă focul.
Există o tainică legătură între viţa-de-vie patronată de Trifonul Viilor şi urşii patronaţi de Martinii de Iarnă, sesizată şi exprimată de popor prin zicala care compară vinul bun cu puterea ursului. Sărbătorile comune ale ursului şi viţei-de-vie de la începutul lunii februarie se suprapun peste două bioritmuri din natură: în pădure fată ursoaicele, iar în butucii viţei-de-vie şi în tulpinile pomilor fructiferi din podgorii şi livezi începe să se pună în mişcare seva.
Valentin ANDREI
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț