Credințe populare arhaice DE LA SFÂNTUL IERARH NICOLAE LA MOŞ NECULAI, PATRU IPOSTAZE ÎN CREDINȚA POPULARĂ
Ziua de 6 decembrie a fiecărui an îl sărbătorim pe Sfântul Nicolae. Numele său provine din grecescul Nikolaos (compus din cuvintele nike = victorie şi laos = popor), însemnând „biruitorul de popor”. A devenit unul dintre cele mai îndrăgite şi mai răspândite nume încă din Antichitate, obicei păstrat la români până în zilele noastre.
Denumirea populară a sărbătorii este Sfântul Neculai sau Moş Neculai (cu variantele Neculae, Nicolai, Nicolae). Prin Transilvania se întâlnesc şi denumirile Sân-Nicoară şi Sâ-Micoară, mai rar, sărbătoarea se numea şi Crăciunul copiilor.
În calendarul popular, Sfântul Nicolae apare în diverse ipostaze, patru dintre ele ne sunt prezentate de etnograful ieșean Marcel Lutic. Cea mai importantă dintre ele este „aceea a unui bătrân, care, cu barba lui cea albă, trebuia neapărat să aducă, de ziua sa, zăpada. Aşadar, un insolit patron al iernii, apropiat ca structură de Gerilă din spaţiul slav. Interesant este că sărbătoarea Sfântului Neculai era plasată în calendarul popular al dacilor, evident cu altă denumire, la sfârşitul unei perioade de renovare rituală a timpului, echivalenta Bobotezei din calendarul popular românesc.”
O altă ipostază în care apare Sfântul Nicolae în calendarul popular, e aceea de patron al celor care călătoresc pe ape, „stăpân peste ape, podar mare, călăuză şi sprijin tuturor celor care şi-au legat viaţa de apă. Ar fi fost corăbier, pescar şi negustor de peşte; se crede că a mijlocit la Dumnezeu învierea mai multor oameni înecaţi. De altfel, numeroase legende ni-1 înfăţişează ajutând corăbii pline cu creştini; uneori, chiar arată drumul spre rai corăbiilor pline cu suflete bune şi spre iad celor rele.”
În cea de-a treia ipostază, „Sfântul e perceput ca dătător de bogăţie, de noroc tuturor, dar mai ales fetelor sărace, pe care le mărita. În popor există credința că „actul dăruirii incita strămoşii şi zeii, natura şi animalele la generozitate. Ştiind că suntem la câteva zile după Anul Nou dacic şi nu departe de celălalt An Nou, înţelegem mai bine raţiunile profunde ale dăruirii; chiar şi faptul că darurile se pun în ciorapi sau în pantofi nu este întâmplător, ambele simbolizând mersul, păşirea în necunoscutul anului ce tocmai începe. În acest context, nu e deloc de mirare că numeroase dintre perechile care se cununau îşi alegeau ca patron al casei şi gospodăriei mai ales pe Sfântul Nicolae.
Unele credinţe spun despre acest sfânt că ar fi al doilea «făcut» de Dumnezeu. Aceleaşi credinţe fac referire la apariţia sfântului în noaptea de Anul Nou, atunci când se deschid cerurile, de obicei fiind la stânga lui Dumnezeu.
În cea de-a patra ipostază, Sfântul se apropie de imaginea pe care o avem astăzi: moşul care aduce daruri copiilor. „Însă, pe vremuri, dărnicia moşului era asociată obligatoriu cu dreptatea, moşu. făcând daruri numai în funcţie de anumite criterii şi comportamente. Această imagine are ca punct de plecare milostenia Sfântului în raport cu săracii, văduvele, orfanii, dar şi cu hoţii.”
În această ipostază „se combină dărnicia Sfântului cu spiritul său de justiţiar, două atribute văzute de înaintașii noștri drept complementare. Așa,se pare, a apărut tradiţia creştină conform căreia Sfântul Nicolae îi bătea cu nuielușa pe cei care se abăteau de la dreapta credinţă. Aceasta ar fi explicaţia obiceiului pedepsirii copiilor neascultători cu nuieluşa lăsată de Moş Neculai în încălţările lor în noaptea de 5 spre 6 decembrie.”
Luând în considerație toate acestea, ne putem face o imagine mai aproape de cum era perceput Sfântul Nicolae de către poporul din vechime, el fiindu-ne relevat drept un personal biblic și mitologic complex.
Credințe populare arhaice MAICA DOMNULUI ȘI SFÂNTUL NICOLAE
Principalele criterii de ierarhizare a reprezentărilor mitice în Panteonul românesc sunt puterea şi atribuţiile lor: unele dezleagă ploile, altele le leagă; unele căsătoresc fetele şi ajută femeile la naştere, altele îmbolnăvesc şi iau sufletele oamenilor; unele păzesc sau transportă Soarele pe bolta Cerului, altele îl devorează în timpul eclipselor.
Astfel, afirmă Ion Ghinoiu (Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Editura Univers Enciclopedic, București, 2019) afirmă că „în unele legende şi credinţe Sfântul Nicolae, patron al corăbierilor, salvează oamenii de la înec, Maica Domnului îi îneacă, cum se zice în popor: «Cei înecaţi sunt ai Maicii Domnului, sunt norodul ei pe cea lume. Ea se bucură când cineva se îneacă; pe cei în pericol îi trage în apă să se înece. Niciodată când mergi pe la o apă să nu te rogi la Maica Domnului ca să-ţi ajute, că-i rău: să te rogi la Sfântul Nicolae. Un om trecea odată, înotând, o apă mare şi tot se ruga la Maica Domnului să-l ajute. Dar, cu cât se ruga, tot mai tare se scufunda, pentru că ea îl trăgea. Atunci, deodată strigă - Sfinte Neculai, nu mă lăsa! Şi pe loc a fost deasupra apei»; sau «Sfântul Nicolae e pe ape; de ce fac corăbierii praznice de ziua lui?!»; ori «Sf. Nicolae a oprit apele când a fost potopul, altfel îneca corabia lui Noe».
La rândul său, etnograful ieșean Marcel Lutic îl reflectându-l pe Sfântul Nicolae în patru ipostaze: a unui bătrân, patron al iernii; dătător de bogăție; moșul care aduce daruri copiilor și „de patron al celor care călătoresc pe ape, un stăpân al apelor, podar mare, călăuză și sprijin tuturor celor care și-au legat viața de apă. Ar fi fost corăbier, pescar, negustor de pește. Se crede că Sfântul Nicolae a mijlocit la Dumnezeu învierea mai multor oameni înecați.”
Ca o confirmare a celor de mai sus, este și faptul că multe dintre legendele populare îl arată pe Sfânt ajutând corăbii pline de creștini, uneori chiar arătând drumul spre rai vaselor pline cu suflete bune și spre iad, celorlalte.
CALENDAR POPULAR – SÂNNICOARĂ SAU SFÂNTUL NICOLAE
Divinitatea din generaţia sfinţilor-moşi care a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Nicolae din Calendarul creştin (6 decembrie) este numită în Calendarul popular Sânnicoară (Transilvania), Moş Nicolae (Muntenia).
Sfântul Nicolae a fost un personaj real: episcop din Myra, mort probabil în anul 342, apărător al dreptei credinţe în Iisus. În tradiţiile româneşti are însă şi unele atribuţii străine unui sfânt: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade în luna decembrie; păzeşte Soarele care încearcă să se refugieze pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură; este iscoadă a diavolului; stăpâneşte apele, fiind patron al corăbierilor pe care îi salvează de la înec; apără soldaţii în război, motiv pentru care aceştia îl invocă în timpul luptelor; ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace la măritat; aduce cadouri copiilor în noaptea de 5/6 decembrie şi îi pedepseşte când sunt leneşi şi neascultători.
De ziua lui se fac vrăji, farmece şi pronosticuri meteorologice, se pun crenguţe de pomi fructiferi (măr, păr, cireş, prun) în apă, la căldura camerei, pentru a fi înflorite la Anul Nou, când se aprecia rodul livezilor şi erau folosite ca sorcovă.
Sărbătoarea de pe 6 decembrie prefigura victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului: „la Sf. Nicolae se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiu-n găoace”, spune o zicală musceleană.
În comparaţie cu alţi sfinţi creştini, Moş Nicolae are mare trecere pe lângă Dumnezeu: când se deschide Cerul la miezul nopţii de Crăciun, el ar fi văzut stând la masa împărătească chiar lângă Dumnezeu.
Ziua de 6 decembrie încheie ciclul sărbătorilor şi obiceiurilor dedicate lupului şi Anului Nou dacic: Filipii de Toamnă, Filipul cel Şchiop, Ovidenia, Noaptea Strigoilor, Sântandrei sau Moş Andrei.
Sărbători populare: ZILELE SĂPTĂMÂNII: MARȚI. MARŢOLEA, PERSONIFICARE A ZILEI DE MARŢI
Din calendarul poporului român: ziua de marți
Astăzi îl luăm din nou drept călăuză pe folcloristul Ion Ghinoiu, în cel de al doilea episod dedicat semnificațiilor populare ale zilelor săptămânii în care să aflăm semnificația fiecărei zile a săptămânii, desprinsă din lucrarea „Mică enciclopedie de tradiții românești” (Editura Agora, București, 2008). Astfel, ziua de marți este prezentată așa:
„Marți, personificare a zilei a doua din săptămână, dedicată de romani Zeului Mars și planetei Marte, iar de români sufletelor care se vor naște, aflate în preexistență. Oamenii, influențați de mitul biblic, credeau că în ziua de marți s-ar fi urzit lumea și Pământul, că s-ar fi născut Iisus. Patronate de ciudate reprezentări feminine, numite Marțolea și Marți-seara, ziua aceasta este un timp malefic, o zi rea, fără noroc, cu «trei ceasuri rele», aducătoare de nenorociri, neprielnică începerii activităților economice importante (arat, semănat, construirea caselor sau ale fântânilor). Erau interzise nunțile, logodnele și mersul la pețit.
Marți și Sâmbătă, spre deosebire de celelalte zile-surori ale săptămânii, nu erau considerate sfinte. În Calendarul popular de peste an, mai multe zile de marți aveau statut de sărbători: «Mătcălăul», «Marțea vaselor» (sau «Spolocania«), «Marțea ciorilor», «Marțea dracului», «Marțea strâmbă», «Marțea trăsnetului», «Paparuda», «Marțea țestelor». După Paște și, uneori, și după Rusalii, urmau cicluri de trei sau șase zile de «Marți oprite» pentru unele activități economice.
Aceste «Marți oprite» se prăznuiau prin diferite interdicții de muncă, pentru sănătatea oamenilor, prosperitatea turmelor de vite, apărarea semănăturilor, viilor, livezilor de furtuni, brume, grindine și înghețuri târzii.”
Marți avea și reprezentări masculine sau feminine. Astfel, Marți-Seara era personificarea malefică masculină, sub înfățișare de țap lânos, cu cap și glas de om, coarne scurte și groase pe creștet și copite de cal. Marțolea era reprezentarea mitică feminină, care aparea ca o bătrână cu putere diavolească sau o femeie-strigoi cu locuința în codri pustii și văzduhuri.
Ambele reprezentări – Marți-Seara și Marțolea – umblau în seara de marți spre miercuri în căutarea fetelor și a femeilor tinere care lucrau, torceau în acel timp (pe firul tors atunci s-ar fi suit apoi vârcolacii de pe Pământ la Lună pentru a o mânca pe aceasta din urmă în timpul eclipselor). Se spunea că tinerele nemăritate prinse astfel se măritau greu sau nu se mai măritau deloc.
Marţolea, personificare a zilei de marţi
Marţolea este o reprezentare mitică feminină a zilei de marţi. În unele zone se numea Marţi-Seara. În imaginarul popular apare ca o bătrână cu putere diavolească sau ca o femeie-strigoi cu locuinţa în codri pustii şi în văzduhuri. Umblă prin sate în noaptea de marţi spre miercuri, din care cauză se numeşte, local, Sfânta Miercuri pentru a surprinde femeile care lucrează în seara zilei sale. Dacă nu găseşte uşa deschisă, intră în casă folosindu-se de diferite şiretlicuri. Prin contaminare cu alt personaj mitic românesc, Joimăriţa, foloseşte diferite metode pentru torturarea femeilor necredincioase în puterea ei.
Deşi a fost atestată sub denumirea de Marţolea sau Marţi-Seara, în Transilvania şi Banat, aceasta apare, sporadic, de-a lungul unor vechi drumuri pastorale frecventate de oierii ardeleni: în Muntenia (Muscel, Argeş, Dâmboviţa, Ialomiţa, Brăila), în Dobrogea (Constanţa) şi Moldova (Neamţ, Tecuci, Covurlui, Botoşani).
În Calendarul popular sunt şi alte zile de marţi care adăpostesc sărbători, printer ele: Marţea Vaselor sau Spolocania, a doua zi după Lăsatul Secului de Paşte, când se spălau cu leşie vasele de dulce sau se înlocuiau cu de post; Marţea Ţestelor, când se confecţionau din lut cuptoarele preistorice de copt pâinea, ţestele; Marţea Ciocului, când murea simbolic Ciocul Căluşului.
Calendar popular: SĂPTĂMÂNĂ. ZIUA DE LUNI
Unitatea de măsurat timpul egală cu numărul nopţilor scurse între două faze consecutive ale astrului lunar se numeşte săptămână. Vechile calendare lunare aveau timpul organizat pe luni lunare, care începeau la apariţia pe cer a Lunii Noi, şi pe săptămâni de şapte zile. Într-un an solar de trei sute şaizeci şi cinci de zile sunt treisprezece luni lunare sau lunaţii şi cincizeci şi două de săptămâni sau faze lunare.
Zilele săptămânii poartă numele aştrilor vizibili cu ochiul liber de pe Pământ: Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus şi Saturn.
Local, săptămânile dedicate unor năprasnice reprezentări mitice (Caii lui Sântoader, Filipii, Rusaliile) aveau opt zile, iar cei mai importanţi colaci rituali, sacrificaţi la Măcinici, redau cifra opt. Multă vreme romanii nu au cunoscut săptămâna de şapte zile. Ei aveau un ciclu deopt zile numit nundinae, iar zilele erau notate cu litere de la A la H. Orice sfârşit de perioadă calendaristică (zi, săptămână, lună, anotimp, an) avea un caracter nefast.
Ritualul sfârşitului şi începutului de săptămână cuprindea trei zile: sâmbăta, al cărei caracter nefast era evidenţiat de cele trei ceasuri rele; duminica, zi care celebra victoria binelui asupra forţelor malefice acumulate în săptămâna anterioară; lunea, care marca începutul săptămânii sub auspiciile cele mai favorabile activităţilor umane.
Timpul săptămânal născut duminica se împlineşte joia, după care îmbătrâneşte, condiţie obligatorie pentru renaşterea lui săptămânală.
Odată cu răspândirea creştinismului, prima zi a săptămânii, duminica romană, a devenit ziua Domnului, realitate păstrată de întreaga cronologie medievală. Cel care a fixat duminica început de săptămână a fost Constantin cel Mare, în anul 321 d. H.
La români şi la celelalte popoare sud-europene săptămâna începea, ca şi astăzi, în ziua de luni. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român. Zile şi mituri.”)
Ziua de luni
În lucrarea semnată de Ion Ghinoiu, „Mică enciclopedie de tradiții românești” (Editura Agora, București, 2008), ziua de luni este prezentată astfel:
„Personificare a primei zile a săptămânii dedicată astrului lunar. În Calendarul popular, această zi este patronată de Sfinții Petru și Pavel (Iași) sau de Arhanghelii Mihail și Gavril (Neamț).
Ca personaj mitic, Sfânta Luni era invocată pentru vindecarea animalelor, mai ales a acelora fătate în ziua de luni și botezate Lunilă sau Lunaia. Era aducătoare de noroc, favorabilă începerii activităților specifice industriei casnice, în special a celor de durată: țesutul, cusutul sau brodatul iei ori cămășii. Se interzicea, în schimb, negoțul, datul pe datorie, împrumutul bunurilor materiale, mersul la pețit.
Pentru câștigarea bunăvoinței Sfintei care poate da sănătate copiilor și prosperitate familiei, unele femei o celebrează prin post negru, mai sever ca miercurea sau vinerea (Oltenia, Maramureș, Dobrogea, Moldova).
În satele de crescători de animale din Banat, Sfânta Maică Luni era modelată de femei sub forma unei turte de mălai, coaptă în cuptor și mâncată sacramental de păstori în prima zi de luni a Postului de Paște. Procedând așa, se credea că acestea le va apăra oile de sălbăticiunile pădurii, în special de lupi.
Despre omul născut lunea se credea că este urât, dar foarte sănătos și norocos.
Luni este singura zi interzisă pentru înmormântarea oamenilor.”
SĂRBĂTORI ȘI PRACTICI POPULARE ARHAICE OBEDENIA (VOVEDENIA)
În trecut, se credea că la Obedenie (Vovedenie) „s-ar fi vedit lumea pe care Dumnezeu a blagoslovit-o la Blagoviștenieˮ. Românii de pe vremuri țineau sărbăoarea de Ovidenie mai ales pentru ochii ce văd, „pentru vederiˮ, în acest scop femeile obișnuind să sfințească un fuior. Cu acesta, înmuiat în apă, se ștergeau la ochi atunci când aveau problem cu vederea.
În noaptea dinspre Obedenie, se punea într-o strachină apă „la privighiatˮ, trebuind să facă, în trei reprize, trei sute de mătănii. Numai procedând așa, se credea că apa le putea fi de ajutor pentru sănătatea trupului și protectoare împotriva răutății omenești.
Gospodinele așteptau Vovidenia mai ales pentru a da de pomană „lumina de veciˮ, o lumânare masivă cât un stat de om sau cât ușa casei, despre care se credea că nu se stinge niciodată pe lumea cealaltă, lumea fără dor. Resturile lumânării erau bine păstrate, în credința că numai cu ele era bine să te uiți la Anul Nou în fântână, pentru a-ți vedea ursitul.
Această pomană, căreia i se alăturau uneori colăcei, apă, și mai rar, alimente și îmbrăcăminte, se dădea în special pentru sufletele celor înecați sau morți în întuneric, spre a avea și ei calea luminată pe „ceea lumeˮ.
Tot de Obedenie se făceau praznice pentru copii morți, mese ritualice la care se dădeau de pomană bucate de post, unde covașa sau braga erau la mare cinste.
(Marcel Lutic - „Timpul sacru. Sărbătorile de altădatăˮ)
LĂSATUL SECULUI DE CRĂCIUN (14 NOIEMBRIE)
După trei luni de Câşlegi, pe 14 noiembrie, se lăsa sec de Dulcele Toamnei sau de Postul Crăciunului, postul propriu-zis începând pe 15 noiembrie. De obicei, postul acesta era precedat de trei sâmbete ale morţilor, Postul Crăciunului fiind unul din cele patru posturi ale anului. Despre aceste posturi se credea că sunt cei patru stâlpi care ţin pământul, aceşti stâlpi stând, la rândul lor, pe un peşte adormit.
Postul Crăciunului s-ar ţine, potrivit bucovinenilor, în cinstea Maicii Domnului, deoarece Maica Domnului este cea care i-ar fi poruncit bătrânului Crăciun să ţină cu asprime acest post, drept pedeapsă pentru că i-a tăiat mâinile Crăciuniţei. Chiar şi altădată, Postul Crăciunului era considerat mai puţin sever decât alte posturi, în acest post exista, din punct de vedere al petrecerilor, numeroase „oportunităţi”, acum deschizându-se sezonul şezătorilor, începând a se organiza cetele de colindători şi mascaţi, toate prilejuri de voie bună şi veselie.
Atât Postul Paştelui, cât şi Postul Crăciunului, erau precedate pe vremuri de Lăsatul sau Lăsata Secului, în cazul de faţă, ziua dinaintea începerii postului se numea Lăsatul Secului de Dulcele Toamnei.
Lăsatul Secului presupunea că în noaptea de 13 spre 14 noiembrie sau în ziua de 14 noiembrie se organizau, mai ales între rude, mari petreceri „cu puşti şi pistoale, cu mâncare şi băutură , după petreceri, toate oalele se puneau cu gura în jos pentru ca duhurile rele să nu se furişeze în ele, crezându-se că acest timp este prielnic acţiunii acestor duhuri. Rămăşiţele de la masă se adunau la un loc şi pe 15 noiembrie se aruncau afară spre răsărit, femeile rugându-se ca păsările cerului, mai ales vrăbiile, să nu le strice ogoarele.
În ziua Lăsatului Secului exista obiceiul ca fiecare să mănânce un ou pentru a fi gras şi rotunjel ca oul. Un alt obicei cerea ca atunci când un copil strănuta, oamenii din preajmă să-i dăruiască o vită oarecare spre a avea, se zice parte şi noroc la vite.
(Marcel Lutic - „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)
DIN CALENDARUL POPULAR AL ROMÂNILOR – SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI MUCENIC MINA SAU ZIUA TÂLHARILOR
Ziua din Calendarul popular dedicată personajului doveditor al răufăcătorilor, Mina, care a preluat din Calendarul ortodox numele şi data de celebrare ale Sfântului Mucenic Mina (11 noiembrie), este numită, prin Moldova, Ziua Tâlharilor.
Dintre practicile magice efectuate pentru aflarea adevărului în perioada 11 noiembrie (sărbătoarea Sfîntului Mina) - 25 decembrie (Sărbătoarea de Crăciun) despre hoţi, ucigaşi şi făcătorii de rele, se aprindeau lumânările, intenţionat greşit, la capetele care se lipesc de sfeşnic. Procedând aşa, se credea că schimbă duşmanilor gândurile, întorc afecţiunea flăcăilor doriţi de fete.
În această zi de 11 noiembrie se plăteau sărindare şi acatiste pentru măritiş, pentru împlinirea blestemelor si aflarea unor taine.
DIN CREDINŢELE POPULARE ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ – DE LA SFÂNTA VINERI LA SFÂNTA PARASCHIVA (14 octombrie)
Sărbătoarea Sfintei Vineri, ţinută cu mare dragoste în spaţiul românesc, provine din cultul zeiţei romane Venera (latinescul venere însemna „ziua săptămânii dedicată lui Venus”), nimeni alta decât zeiţa frumuseţii şi a dragostei din mitologia romană.
Până în veacul al XlX-lea, sărbătoarea era numită Vinerea Mare de Toamnă sau Vinerea celor 12 Vineri, aceste denumiri folosindu-se chiar dacă sărbătoarea cădea în oricare altă zi a săptămânii. Auzindu-se de minunile săvârşite de moaştele Sfintei Paraschiva, aduse de domnul Vasile Lupu la Iaşi în 1641, sărbătoarea a mai fost numită şi Sfânta Vineri de la Iaşi, extrem de rar spunându-se altădată că pe 14 octombrie este sărbătoarea Sfintei Paraschiva. În fond, nu e nimic greşit, din moment ce onomasticul grec paraskevi nu înseamnă altceva decât „a cincea zi a săptămânii”.
Sfânta sau Maica Vineri era personificarea zilei de vineri. Această zi, sub influenţa creştinismului, a devenit cea mai importantă zi a săptămânii, evident după duminică.
Sub chipul sfintei se ascund două personaje diametral opuse: o sfântă creştină, diurnă, preponderent benefică, şi una nocturnă, cu precădere demonică (apropiată structural de Joimăriţa sau de Baba Cloanţa). Era socotită stăpână peste lumea femeilor, activităţile acestora, în special torsul, fiind riguros „controlate” de către sfântă.
Apărătoare a călătorilor, animalelor şi păsărilor, Sfânta Vineri dăruia, se zice, frumuseţe fetelor; apărea adesea în vis femeilor, spunându-le diverse leacuri băbeşti. Se pare că pe vremuri era cea mai importantă divinitate a femeilor, cele măritate fiind sub protecţia ei directă. Tocmai de aceea, în nici o vineri din an, inclusiv pe 14 octombrie, femeile nu aveau voie să toarcă, să spele rufe sau să prepare pâine. Despre femeile care îndrăzneau să coasă sau să toarcă pe 14 octombrie se credea că vor face negei pe mâini. Se mai spune că femeile care se încumetau la aceste activităţi prohibite erau orbite de către Sfânta Vineri sau erau lăsate văduve, sfânta fiind văduvă.
Dintre celelalte activităţi interzise amintim: spălatul pe cap (făceai viermi!), împrumutatul din casă (seca sporul casei!), petrecerile şi „amestecătura trupească”!
În schimb, erau recomandate, mai ales în Vinerea Mare, descântatul („seacă puterea bolii şi dă îndărăt”) şi dereticatul prin casă.
Îndeobşte, în Vinerea Mare se ţinea, în special de către femei, post. Uneori, se făceau şi praznice, dându-se de pomană colaci şi mere.
Prin unele locuri se alegeau turmele şi se dădeau berbecii în oi, obicei numit Nunta Oilor, fiind, uneori, şi zi de soroc pentru ciobani şi pândari.
În general, oamenii nu lucrau „fiind rău de trăsnet, de grindină, de boli de ochi şi de cap”. Mulţi oameni îşi întorceau carul cu proţapul spre fundul ogrăzii, semn că se apropia iarna, apoi plecau prin târguri pentru a-şi cumpăra îmbrăcăminte groasă. De altfel, exista credinţa că la Vinere Mare îşi cumpără cojoc şi Sfântul Soare. Dimineaţa, ciobanii urmăreau oile, sperând că se vor împrăşti semnul acesta indicând că urma o iarnă blândă.
Aşadar, în „spatele” Sfintei Paraschiva se află Sfânta Vineri din credinţele românilor, popularitatea de care bucură astăzi Sfânta Paraschiva datorându-se, în bună măsură, şi înaintaşei sale mitice. (etnolog Marcel Lutic)
SĂRBĂTORI POPULARE – SÂNTION DE TOAMNĂ (29 AUGUST)
Pe 29 august creştinii păzesc o zi de tristă aducere aminte: Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul.
În popor există numeroase legende despre Sfântul Ioan Botezătorul. O asemenea legendă îl înfăţişează pe Ioan ca pe un beţiv care se refugiază într-o pădure pentru reculegere şi răscumpărarea păcatelor; de aici pleca, uneori cu crucea în mână, în lume. Aşa s-a întâlnit cu Domnul Iisus, codindu-se mult până a acceptat să-l boteze. Într-o altă legendă, Dumnezeu îl îndrăgeşte nespus datorită modului extrem de simplu în care-şi făcea rugăciunea, tocmai de aceea alegându-1 să-i boteze fiul, Sfântul Ioan devenind astfel nănaşul Domnului Hristos. O a treia legendă, devenită în timp colindă, cunoscută în tot spaţiul românesc, ne arată un sfânt blestemat de mama sa să se transforme în animal sălbatic; ca atare, Sfântul Ioan ar fi fost vreme de nouă ani şi nouă zile cerb; redevenind om, a ridicat o mănăstire şi mai apoi l-a botezat pe Domnul Iisus.
Prin zonele de sud ale României se crede că este unul din sfinţii cei mai apropiaţi de Dumnezeu. În timp ce bucovinenii îl consideră patronul pruncilor, având grijă ca aceştia să nu moară nebotezaţi.
Sărbătoarea de la sfârşitul lunii august avea, pe lângă denumirea din titlu, şi altele, precum: Sfântul Ioan Cap Tăiat, Sfântul Ioan Taie Capul pe Varză (Curechi), Crucea Mică sau Brumariul. În legătură cu această sărbătoare, o legendă aminteşte că Sântion ar fi fost un tânăr sărac de o rară frumuseţe. Într-o zi, o femeie bogată l-a invitat peste noapte la ea. Sfântul, nevrând să intre în păcat, s-a rugat stăruitor la Dumnezeu să-i i-a frumuseţea cea ademenitoare. Se spune că Dumnezeu i-a ascultat ruga şi l-a învăţat să-şi taie capul! Făcând Sântion acest lucru s-a pomenit cu un cap de oaie în locul frumosului său cap, scăpând astfel de păcat. Amintirea acestei fapte rare ar fi comemorată în fiecare an pe 29 august.
O altă legendă, auzită mai des prin Bucovina, inspirată din episodul evanghelic al omorârii Sfântului loan, arată cum însuşi împăratul Irod, atunci când era adus capul sfântului pe un blid, şi-ar fi blestemat fiica: „De amu, draga mea, tot să joci! Potrivit acestei legende, de atunci fata împăratului joacă într-una, ea întruchipând, conform mentalităţii arhaice, frigurile sau malaria, un bolnav de friguri, tremurând mereu, asemenea unui om care joacă. Ca atare, Sântionul de Toamnă era ţinut, în special, pentru friguri, multele interdicţii privitoare la tăiatul fructelor şi legumelor cu formă rotundă amintindu-le oamenilor de la sate de tristul episod al tocării (ciopârţirii) capului sfântului (ca) pe varză. Astfel, mulţi oameni mâncau numai struguri, evitând să mănânce curechi, fructe cu forma rotundă şi/sau roşii, usturoi, legume roşii sau vin roşu. În acest sens, nu se mânca din blid, totul rupându-se cu mâna, pe 29 august fiind interzis cu desăvârşire să se taie ceva cu cuţitul. Excepţie de la aceste interdicţii făceau numai femeile însărcinate.
Mai precizăm că, mai ales în timpul acestei sărbători, măturile erau încărcate cu forţe magice, mânuirea lor implicând o ritualitate complexă. Legate de un străvechi cult dendrolatric, închipuind adesea un strămoş mitic, măturile nu puteau fi nicidecum folosite pe 29 august, folosirea lor „deranjând” liniştea morţilor. însă spiritele morţilor puteau fi îmbunate dând de pomană mere, pere sau castraveţi. (etnolog Marcel Lutic)