Calendar popular 1 FEBRUARIE - TRIFONUL VIILOR, PATRON AL OMIZILOR, LĂCUSTELOR ŞI GÂNDACILOR
Trifonul Viilor, sărbătorit în Calendarul popular pe data de 1 februarie, este o reprezentare mitică mai mare peste omizi, lăcuste, viermi şi gândaci. în Muscel ziua se numea şi Trifonul Viermilor. Activitatea obişnuită din această zi era sfinţirea apei la biserică, apă cu care se stropeau apoi pomii din livezi.
Celebrat cu o zi înainte de sărbătoarea creştină numită Întâmpinarea Domnului (2 februarie), Trifonul Viilor este numit şi Năvalnicul. Acesta ar fi un fecior frumos, căzut din cer, care încurcă cărările fetelor frumoase şi nevestelor tinere. Când intra într-un sat, „toată partea femeiască nu-şi mai ţinea firea şi umblau buimace”. Năvalnicul ar fi speriat-o şi pe Maica Domnului când, la 40 de zile după naştere, mergea cu Pruncul la moliftă. Pentru necuviinţa sa, Preacurata l-a prefăcut, din fecior frumos ce era, în plantă de dragoste, blestemându-l: „Năvalnic eşti, Năvalnic să fii;/ între buruienile de dragoste eşti, Buruiană de dragoste să rămâi!”
Ziua era favorabilă vrăjilor care aduceau pagubă duşmanilor.
(Ion Ghinoiu, „Calendarul țăranului roman. Zile și mituri’,
Editura Univers Enciclopedic, Gold, București, 2020)
CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – AREZANUL VIILOR, CEREMONIAL BAHIC
În unele aşezări din sudul României se desfăşura, la început de februarie, un ceremonial bahic de origine tracică, numit Arezanul sau Gurbanul Viilor. Dimineaţa, bărbaţii mergeau la plantaţiile de viţă-de-vie, de obicei în săniile trase de cai. Înainte de plecarea din sat se striga: „Hai să mergem la Gurbanu!” Ajunşi în câmp, fiecare proprietar tăia de la viţa sa câteva corzi cu care se încingea peste piept şi îşi făcea cununiţă pe cap şi cingătoare la brâu. Dezgropa apoi sticla sau plosca cu vin îngropată toamna şi se întâlneau cu toţii în jurul focului aprins pe o înălţime. Acolo, în jurul flăcărilor, se mânca, se bea, se juca, se sărea peste foc şi se stropea vin peste jărăgaiul încins. Seara, bărbaţii se întorceau în sat cu făclii aprinse în mână şi continuau petrecerea pe grupe de familii. După numele obiceiului, este posibil să se fi jertfit acolo, în vechime, un animal, o oaie sau un berbec, din care se ospătau apoi participanţii.
CREDINŢE POPULARE – URSUL METEOROLOG
Primele trei zile ale lunii februarie sunt dedicate unor divinităţi preistorice numite Martinii de Iarnă, patroni ai urşilor. Cel mai puternic şi mai periculos dintre ei, Martinul cel Mare, este sărbătorit în ziua de 2 februarie, Stretenia sau Ziua Ursului. Este un timp favorabil pentru observaţii meteorologice şi astronomice, pentru prorocirea belşugului viţei-de-vie şi pomilor fructiferi.
Conform tradiţiei, ursul ar ieşi în această zi din bârlog să-şi privească umbra pe zăpadă. Dacă este frig, ceaţă şi nu-şi vede umbra, îşi dărâmă bârlogul, trage un joc, merge la râu, bea o gură de apă şi îşi vede de treburi prin pădure. Din contră, dacă timpul este frumos, e soare şi îşi vede umbra pe zăpadă intră din nou în bârlog pentru că iarna va mai dura 40 de zile.
În credinţele, basmele şi legendele populare, ursul este o fiinţă ciudată a pădurii: fată puii iarna, în timp ce alte vietăţi aşteaptă anotimpul călduros; dacă timpul e frumos, intră în adăpost, dacă este urât, îşi reia activitatea prin pădure; când găseşte punte peste râu o strică, când n-o găseşte dărâmă un copac şi pune punte. Oamenii au asociat acest comportament al ursului cu timpul capricios de la sfârşitul iernii şi începutul primăverii.
Moş Martin ar fi fost om, morar sau păstor în satul său. După ce a devenit urs, acesta a păstrat sentimente şi preocupări specifice oamenilor: iubeşte o femeie pe care o fură şi o duce la casa lui (bârlogul) din pădure, îşi construieşte adăpost pentru iarnă, prevesteşte vremea friguroasă sau călduroasă a anului etc. Un singur lucru nu ştie să facă: să aprindă focul.
Există o tainică legătură între viţa-de-vie patronată de Trifonul Viilor şi urşii patronaţi de Martinii de Iarnă, sesizată şi exprimată de popor prin zicala care compară vinul bun cu puterea ursului. Sărbătorile comune ale ursului şi viţei-de-vie de la începutul lunii februarie se suprapun peste două bioritmuri din natură: în pădure fată ursoaicele, iar în butucii viţei-de-vie şi în tulpinile pomilor fructiferi din podgorii şi livezi începe să se pună în mişcare seva. (Ion Ghinoiu)
CALENDAR POPULAR – CEI TREI CRAI (TRISFETITELE)
Trisfetitele, sau Cei Trei Crai, este denumirea populară a sărbătorii celor trei ierarhi celebraţi în Calendarul ortodox în ziua de 30 ianuarie: Vasile, Grigore şi Ioan. Ei sunt recunoscuţi ca mari dascăli ai creştinătăţii, cunoscători ai ştiinţei şi filozofiei vremurilor în care au trăit. Pentru a stăvili dezbinările care începuseră să se ivească între credincioşi, celor trei ierarhi li s-au rezervat, pentru împăcare, una şi aceeaşi zi de celebrare: 30 ianuarie. Astfel, sărbătorindu-i împreună, Biserica ortodoxă le recunoaşte şi le apreciază deopotrivă înţelepciunea, dreapta credinţă în Iisus şi lupta împotriva ereticilor.
Cinstindu-i, domnul Moldovei Vasile Lupu le-a înălţat în Iaşi cunoscuta biserică Trei Ierarhi.
Poporul îi asociază cu doctorii făcători de minuni şi vindecători de boli omeneşti.
Local, pentru a nu le aduce incendii, boli şi pagubă, Cei Trei Ierarhi erau sărbătoriţi prin interdicţii la muncă.
Lor li s-au dedicat grupul de stele din mijlocul Constelaţiei Orion, numit şi Cei trei Crai, Craii de la Răsărit sau Cingătoarea Regelui. În asociere cu alte stele din apropiere, Trisfetitele formează Rariţa (Plugul cu Grebla), Sfredelul Mare (Spiţelnicul), Toiegele.
SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ – Povestea obiceiurilor şi datinilor moştenite din moşi strămoşi (VIII) ZIUA AJUNULUI ANULUI NOU
Aşa cum s-a observat în materialele anterioare, schimbarea datei de celebrare a trecerii în noul an de la 25 decembrie la 1 ianuarie, a făcut ca noaptea dintre ani – 31 decembrie spre 1 ianuarie – să preia cu sine şi practicile de sfârşit de an atribuite până atunci datei care acum celebrează Naşterea Domnului.
Astfel, în credinţele populare, în noaptea de sfârşire a vechiului an are loc deschiderea cerurilor. De data asta, de trei ori, „repede, una după alta, iar înăuntru se vede o lumină foarte mare şi Dumnezeu stând la o masă cu sfinţii şi uitându-se la noi. Alţii zic că se văd mese cu lumânări şi sfinţi împrejur.” Este ceea ce aflăm de la Elena Niculiţă-Voronca, cea care semenază lucrarea „Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică”.
Pentru ca, Tudor Pamfile, în „Sărbătorile la români”, să afirme că „legendele spun că Sfântul Ioan vedea adesea cum se deschidea cerul şi pe Dumnezeu ţinând în mână tunul (tunetul), aşa, ca un bici împodobit cu flori. Cu puşca aceea, Dumnezeu, în tot anul spre Anul Nou, blagosloveşte lumea, şi ce picură din puşcă, aceea avem. El scrie, notează, în care ţară are să fie recolte, în care nu, care om va muri, care se va naşte, ce are să se întâmple.”
La fel, aflăm că, spre Anul Nou, toate apele se prefac în vin. Iar vitele din grajd vorbesc, în aceeaşi noapte, între ele, iar cine va sta să le asculte va fi rău de el.
În seara de Ajun de An Nou – sau, altfel spus, seara de Ajun a lui Sfânt Vasile – se merge cu plugul. Pluguşorul sau pluguleţul pentru copii, plugul mare pentru maturi.
Antoaneta Olteanu, în lucrarea intitulată „Calendarele poporului român”, citează din revista „Ion Creangă”, anul II, numărul 1, revistă editată în 1909: „în Ajun de An Nou, cam pe la ora unu după-masă, copiii umblă cu pluguleţul, în cete de câte doi-trei şi chiar mai mulţi. Unul dintre ei are un clopot împodobit cu flori de târg ori cu busuioc şi înfăşurat într-o basma. Acela sună la fereastra casei clopotul zicând din gură plugul, care nu este altceva decât o poezie prin care se urează gazdei sănătate în acel an, rod la ţarinele lui şi câteva de-alte astea. Iar ceilalţi au bice şi trosnesc la refrenul «Mânaţi măi! Hăi! Hăi!». Copiii cu pluguleţul umblă până pe la ceasurile patru-cinci spre seară.”
Ion Muşlea-Bârlea, în cartea „Tipologia folclorului”, confirmă: ”băeţii mici fac, doi-trei, un pluguleţ de lemn, întocmai celui mare. Coarnele i le împodobesc cu ciucuri şi cănuri de diferite feţe, atârnând în el un clopoţel. Ei umblă câte trei, din casă în casă, urând an mănos. Unul dintre copii, numit plugar, poartă pluguleţul; altul, numit mânător, trozneşte biciul, iar celălalt, numit iapă, poartă traista unde se pun bornacii sau covrigii ce-i capătă câteştrei plugarii.”
Mai spre seară vine rândul celor mari să meargă cu plugul. Cel adevărat. La care pun patru sau şase boi sau, mai nou, cai. Ei se repartizează astfel: doi încalecă, unul ţine de căpăstru, altul poartă coarnele plugului; în timp ce încă un altul are în grijă o traistă în care are grăunţe şi de unde, în timpul urăturii, va semăna. Mai întâi, trag o brazdă în faţa casei gazdei, pentru ca mai apoi, unul dintre toţi aceştia zice urarea, iar ceilalţi pocnesc din bice şi-i ţin isonul la refern.
Există credinţe şi semne şi în ceea ce priveşte anul viitor: dacă în nopatea de Sfântul Vasile va fi cer senin, se zice, anul va fi secetos. Dacă va fi înnorat, el va fi ploios.
Sunt şi unii care, cunoscând îndeaproape aceste credinţe caută de a-şi realiza propriu calendar pentru anul ce vine. Îşi pregătesc din ajun douăsprezece găoace de ceapă pe care, în prealabil, le menesc câte unei luni a anului, iar în ele presoară sare mare. Dimineaţa caută să vadă care luni vor fi ploioase – cele ale căror cepe lasă zeamă – şi care vor fi secetoase.
De asemenea, tot în credinţele populare găsim, întru bunul mers al vieţii şi al treburilor în anul ce va să vină, obiceiul de a lăsa, în Ajun de An Nou, porţile larg deschise pentru ca să intre norocul. Apoi, „mai fiecare june pune la căpătîi, când se culcă, unealta specifică trebii pe care o face – croitorul câte un ac, elevii o carte – pentru că se crede că aşa făcând, junele îşi visează ursita. Fetele fac ca şi flăcăii, punând busuioc sub pernă, busuioc luat din clopotul urătorilor.” Sunt confirmări care ne vin de la Artur Gorovei şi de la Petre Ispirescu.
Se mai întâmplă ca, prin unele locuri, fetele care vor să le crească păr bogat, pentru a place băieţilor, în seara de Ajun de An Nou aruncă boabe de cânepă în foc.
O descriere interesantă despre felul în care, cam acum o sută de ani, fetele şi feciorii de la sat, petreceau seara de Ajun de An Nou, aparţine lui Ion N. Popescu şi este inserată în revista „Şezătoarea” numărul 9 din anul 1915: „în seara de Sfânt Vasile, mai mulţi flăcăi şi fete se strâng la o casă care are una din odăi mai largă, ca să încapă cât mai mulţi. De obicei se adună la casa unui codaş ori de mijloc. Câteodată, când se învoiesc toţi flăcăii, uneori şi fetele, spre a face ghicitul, tocmesc un lăutar pe care-l răsplătesc fie cu bani, fie cu câte ceva de-ale mâncării, mălai şi carne mai ales. După ce vorbesc şi glumesc despre câte toate pozne de-ale lor, joacă câte o horă-două, urmează ca, doi-trei flăcăi cari se cred mai dibaci în ale horelor, se prind de brâu şi joacă pe întrecere hore, bătute până ostenesc de-al binelea. În lipsă de lăutar, cântă cu fluierul unul dintre ei. Apoi se începe ghicitul. Pun în mijlocul odăii o masă de lemn pe care aşază nouă oale, de diferite mărimi. Pe urmă încep să adune, de la fete, care au grijă ca înainte de a veni să aducă câte ceva fiecare de pe acasă. Fetele se întorc cu spatele, iar băieţii ascund sub oale diferitele lucruri, cari, mereu, sunt în număr de nouă: un franc, o oglindă mică, mărgele, o bucată de pâine, un inel, un cărbune, un pieptene, o perie, un băţ legat de jur-împrejur cu păr de porc (ori un maţ de porc). După ce s-au aşezat lucrurile sub oale, sunt chemate fetele să tragă. Toate se grămădesc să vadă ce nimereşte fiecare. Haz mare când una dintre ele nimereşte maţul. În timp ce un băiat ia băţul şi-l aruncă de tavan strigând «Iufa! Iufa!» în râsul tuturor, în timp ce fata se retrage ruşinată într-un colţ. (…) După aceea se aleg dintre fete vreo două mai curajoase şi pun ele obiectele sub oale pentru ca să tragă şi băieţii. E credinţa, şi uneori se potriveşte, că, după cum va ghici lucrul fiecare, tot aşa îi va fi ursitoare: dacă ghiceşte francul şi pâinea îl (o) va lua bogat(ă), dacă ghiceşte oglinda va fi frumos, dacă ghiceşte mărgele va plânge beat, dacă ghiceşte inelul nu va lua fată (cinstită); cărbunele însemnează faţă neagră, pieptenele c-a fi colţat(ă) şi zâmbat(ă), iar peria ca va fi bătrân(ă). După aceasta mai cântă, mai joacă şi apoi se despărţesc pe la miezul nopţii, ducându-se fiecare acasă.”
Cam aşa, dragi cititori, şi-au petrecut an de an, secole de-a rândul, moşii şi strămoşii noştri sărbătorile cele mai mari ale anului – Crăciunul şi Anul Nou.
Vă las acum pe voi, pe fiecare în parte, cu gândul şi cu conştiinţa personală, să giudecaţi singuri şi să reflectaţi asupra frumuseţilor acestor datini şi obiceiuri care sunt specifice poporul român.
SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ – Povestea obiceiurilor şi datinilor moştenite din moşi strămoşi (VII) OBICEIURI PRACTICATE DE ANUL NOU (II)
Jocul caprei, al cerbului, căiuţii, cârcelul şi arnăuţii
Capra. Jocul caprei, joc ritual practicat în ziua Ajunului Sfântul Vasile şi noaptea Anului Nou, este caracterizat prin vitalitate excesivă, captând atenţia asistenţei printr-un dans vioi şi prin multitudinea de ornamente (oglinzi, cârpe colorate, beteală, ciucuri, panglici multicolore, flori uscate). Capra este însoţită de personaje care simbolizează ciobanii – babe sau moşnegi – precum şi de dansatori în costume populare.
Ca şi în dansul ursului, capra se îmbolnăveşte şi moare. Ciobanul îşi descântă animalul care reînvie asemenea vegetaţiei ce renaşte în fiecare an.
Capra mută – întâlnită în satele de pe Valea Muntelui – este jucată de o femeie, învelită cu o cergă colorată, de un cioban care cântă şi la fluier.
Capra cu alai – pe lângă una, două sau trei căpriţe, din alai mai fac parte mascaţii, căldărarii, ciobanul şi arnăutul.
Cerbul. Colindatul cu măşti de cerb se desfăşoară în baza unui scenariu mitic la care participă într-un alai impresionant şi alte personaje secundare mascate (cu maschete sau mascoide) sau numai machiate.
Cerbul este ucis şi învie în bucuria celor care participă la alaiul colindului. În acest scenariu al morţii şi al învierii, cerbul simbolizează reînnoirea ciclului naturii, renaşterea regnului animal odată cu cel vegetal.
Cerbul este o prezenţă în jocurile dramatice de Anul Nou. Personajele acestui joc au îmbrăcămintea diferită. Echipa este formată din băieţi, fiecare având câte o tobă. Cerbul este fie îmbrăcat cu piei de iepure, fie jucat sprijinit pe un băţ de lemn.
Calul, obicei tradiţional, vechi joc ritual practicat la venirea Noului An, constituie unul din arhetipurile fundamentale. El trece de la moarte la viaţă, leagă contrariile într-o manifestare continuă, este viaţă şi continuitate, puterile lui depăşind înţelegerea. Este vehicul, corabie, iar destinul lui este inseparabil de cel al omului. Străbătând iarna cum străbate noaptea, timpurile şi împărăţia morţii, calul, iese, în sfârşit, la lumina zilei, în primăvară, purtător al fecundităţii şi al duhului vegetaţiei. Este un animal care înlătură spiritele rele.
Dansul căiuţilor, prin care spiritele rele sunt învinse şi nu mai urmăresc oamenii şi în noul an, este exuberant, cu mişcări foarte rapide. Tinerii aleşi să poartă această costumaţie sunt dansatori excelenţi. Ei poartă cai cu cap de lemn ce au coama împodobită cu panglici şi şi canafi; în partea de jos se pun catrinţe sau macaturi de lână colorată. Jocul este în ritm alert cu strigături satirice şi mişcări ample, bătăi tropotite şi acute.
Cârcelul este unul dintre puţinele obiceiuri de Anul Nou care se găseşte depresiunea Cracău Bistriţa. Din alaiul cârcelului fac parte câţiva flăcăi, fiecare având rolul său bine determinat: cârcel, fluieraş, toboşar, urător, purtător de bici, purtător de cârâitoare.
Arnăuţii nu mai realizează semnificaţia primordială – aceea de mercenari ai otomanilor aflaţi în solda domniilor fanariote. Ei au o ţinută vestimentară viu colorată şi sofisticată. După încetarea conflictului dramatic, finalizat întotdeauna în mod fericit, urmează jocurile cu strigături: leşeasca, cernita, arnăuţeasca, trilişeşti.
Specialiştii susţin că în judeţul Neamţ se păstrează cele mai vechi forme ale ritualurilor creştine şi precreştine. Regiunea este considerată una dintre puţinele din România unde tradiţia vechilor obiceiuri de iarnă s-a păstrat nealterată. Aceste ritualuri şi cântece reprezintă un element de stabilitate şi continuitate.
SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ – Povestea obiceiurilor şi datinilor moştenite din moşi strămoşi (VI) OBICEIURI PRACTICATE DE ANUL NOU (I)
Jocul măştilor, pluguşorul, jocul ursului
Pluguşorul domină sărbătoarea Anului Nou. Urarea propriu-zisă, un poem plin de întâmplări ce spun despre întreaga muncă a câmpului de la arat şi semănat până la coptul colacilor, este spusă de un actor, în timp ce ceilalţi hăiesc la comanda urătorului şi activează instrumentele şi elementele de recuzită din dotare.
Din recuzita bogată pot fi amintite dobele, buhaiul, harapnicele, clopoţelul, zurgălăii, cârâitoarele, fluierul, cornul de vânătoare.
Ca şi pluguşorul propriu-zis, pluguşorul copiilor se practică în noaptea Anului Nou.
Măştile reînvie, la intervale regulate, miturile ce vor să explice originea obiceiurilor de zi cu zi. Măştile îndeplinesc o funcţie socială. Ceremoniile cu măşti sunt adevărate cosmogonii ce regenerează timpul şi spaţiul. Măştile se folosesc pentru a simboliza confruntarea dintre spiritele bune şi cele rele. În noaptea de Anul Nou, la ritualurile de trecere dintre ani, participă şi personaje care au puterea de a îndepărta răul: capra, ursul sau căiuţii. Masca transformă trupul celui care o poartă, care-şi păstrează individualitatea şi care, slujindu-se de ea ca de un suport viu şi însufleţit, întruchipează altă fiinţă.
Pentru măşti sunt îmbinate materiale dintre cele mai neobişnuite: ţesături, lemn, coarne de animale, piele netăbăcită de oaie, capră, urs, podoabe – mărgele, clopoţei, beteală, oglinzi, franjuri, pene.
În jocul cu măşti, zgomotele create cu biciul, clopoţeii sau buhaiul au puterea de a îndepărta răul din casa şi viaţa gazdei.
Măştile de urs de tipul măştilor costume integrale se foloseau de români în solstiţiul de iarnă, în ceremoniile augurale de Anul Nou. În aceste jocuri de bun augur, ursul murea şi învia, simbolizând moartea şi învierea interpretată şi ca moartea şi învierea naturii. Acelaşi tip de ritual avea loc şi cu alte animale considerate sacre: capra, ţurca, brezaia.
Unii cercetători consideră că Zalmoxis (sau Zamolxes) are ceva comun cu ursul, că era în legătură cu practicile unui ritual în care se întrebuinţa pielea de urs ca animal totemic (Zalmo înseamnă blană, piele).
Numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu al zeului cerului şi al soarelui, în ipostaza lui umană, un purtător de piele de urs.
Măştile costume de urs folosite de colindători de Anul Nou se aseamănă cu galeele arktomorfe (mască galee, adică mască alcătuită dintr-un cap de urs şi folosită în ritualurile şi ceremoniile ce ţineau la daci de cultul străvechi al ursului carpatin).
Caracterul sacru al ursului reiese şi din colindele de Anul Nou cu ursul, când colindători mascaţi în urs şi în ursari urează un an fericit gazdelor ce-i primesc cu voie bună. Colindul nu este numai augural, ci şi inţiatoriu.
În colindul cu ursul, animalul moare şi învie într-o dramatizare simbolică a mitului renaşterii naturii, în general şi a faunei în special, marcat de ieşirea ursului din hibernare.
Jocul ursului este spectaculos. La comanda ursarilor, urşii joacă şi se rostogolesc, dansează în cerc, lovesc pământul cu picioarele. Acest obicei ocupă un loc important în reprezentaţiile şi manifestările dramatice prilejuite de sărăbătorile Anului Nou.
Mărimea anturajului de la jocul ursului diferă de la sat la sat sau de la zonă la zonă (bulibaşa, ţiganca, ursarul, ţiganul, baba, toboşarul). Personajul urs este îmbrăcat cu o blană care imită pe cât posibil pe cea a animalului, are lanţ şi ciomag. Ursarul are o tobă din care bate când rosteşte cântecul ursului, în timp ce acesta din urmă sare şi ţopăie în jurul ciomagului.
SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ – Povestea obiceiurilor şi datinilor moştenite din moşi strămoşi (V) ZILELE CUPRINSE ÎNTRE CRĂCIUN ȘI ANUL NOU
Prima zi de după Crăciun, cea de 26 decembrie, este destinată Soborului Maicii Domnului şi pomenirii sfântului şi dreptului Iosif logodncicul. Acesta, fiul al lui Iacov, din neamul lui David, de meserie tâmplar, a fost hărăzit de Dumnezeu drept logodnic al Fecioarei Maria şi, în consecinţă, fiind rânduit cu purtarea de grijă a Pruncului Sfânt, ca tutore şi părinte legal din viaţa pământească.
Ca obiceiuri, a doua zi a Crăciunului finii se duc cu colac la naşi, colac ce, în mod tradiţional, constă „în şapte pâini, un cocoş, sau alte orătănii, două-trei sticle cu ţuică şi vin, o coastă de porc, doi-trei trandafiri (cârnaţi) şi alte mărunţişuri.” Precizarea fiind făcută de Antoaneta Olteanu prin a sa lucrare „Calendarele poporului român”.
Iar ca şi credinţe ale acestei zile merită a fi amintite acelea conform cărora este interzis fetelor nemăritate torsul – ca, de altfel, pe întreaga perioadă cuprinsă între Crăciun şi Bobotează – căci, altfel, nici în anul ce vine nu-şi vor găsi iubitul; precum şi ideea că dacă a doua zi de Crăciun va bate vântul, atunci toamna următoare va fi ploioasă şi vânturoasă.
A treia zi a Crăciunului coincide cu ziua Sfântului Ştefan. Este ziua în care naşii, cei care cu o zi înainte primiseră vizita finilor, îşi aduc aminte că sunt, la rândul lor, fini şi, în consecinţă, ei merg la naşii lor.
Tot în această zi, de 27 decembrie, se spune că dacă va fi să ningă, atunci, peste anul ce vine se va aşterne rod bogat.
Pe 28 decembrie, în mod tradiţional are loc îngroparea Crăciunului, în fapt îngroparea anului vechi, care tocmai se sfârşeşte. Acest obicei este unul dintre cele mai vechi obiceiuri din calendarul popular. În comunităţile creştine îngroparea este oglindită printr-un ceremonial care cuprinde purtarea pe umeri, de către şase feciori, a unei cuverturi pe care este întins un alt tânăr, cel care ia locul lui Crăciun mort. Cel mai bun de gură tânăr din sat joacă rolul de preot. Iar, în timp ce targa mortuară este purtată prin sat, unii dintre participanţii la alai se erijează în bocitoare, jelindu-l pe Crăciun cel vechi:
„Măi, Crăciune, măi, bătrâne,
Astăzi te-ngropăm pe tine.
Haideţi toţi, cu mic, cu mare,
Să ducem Crăciunu-n vale. (…)
O, Crăciune, o, bătrâne,
Du-te de la noi cu bine;
Meri pe apa Sâmbetii
Şi-napoi nu mai veni.
C-a veni altu’ Crăciun
Şi-a fi ca tine mai bun.”
Zilele de 29 şi 30 decembrie sunt destinate de către credincioşii creştini ca zile de trecere între zilele de sărbătoare care tocmai au trecut şi cele care urmează. Se reface curăţenia prin casă, şi sunt puse la cale bucatele menite să întâmpine Anul Nou. Este verificată starea actuală a butoaielor cu vin, nefiind uitate nici cele cu murături!
Deloc de neglijat sunt şi pregătirile pe care le fac cei ce vor să meargă cu uratul şi cu semănatul. Sunt verificate şi ajustate dobele deja folosite şi la Crăciun, sunt coborâte de prin poduri căpriţele pentru a fi drese şi decorate. Operaţiune valabilă şi urşilor.
Toate acestea pentru că urmează ziua de 31 decembrie…
SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ – Povestea obiceiurilor şi datinilor moştenite din moşi strămoşi (I)
CRĂCIUNUL LA ROMÂNI
În creștinismul primitiv Sărbătoarea lui Christos nu exista, nu era serbată. În schimb, la romani, erau celebrate sărbătorile de sfârșit de an, Saturnaliile, care atingeau apogeul pe 24 Decembrie, când era considerat finalul anului administrativ.
Mai târziu, a fost adoptată o perioadă de sărbătoare, până pe 6 ianuarie. Pentru stabilirea acestei date se luase în considerare faptul că ziua a şasea era ziua Creaţiei, a creării omului de către Dumnezeu.
Data de 25 decembrie, ca dată a sărbătoririi Naşterii Domnului, a fost stabilită, în vechime, deoarece, după calendarul iulian, aceasta coincidea cu solstiţiu de iarnă, dar şi cu naşterea Soarelui. Această schimbare de dată se petrecea undeva pe la mijlocul secolului al IV-lea d.H. de Biserica Romană (anul 354), şi a fost preluată, mai apoi, şi de cea orientală (anul 375, în Bizanţ). Această schimbare fusese explicată de către teologii timpului prin faptul că „simbolistica creştină tălmăceşte botezul drept naşterea spirituală, pe când naşterea propriu-zisă a lui Christos era numai cea materială”, urmând, astfel, ca pe 6 ianuarie să se sărbătorească Botezul Domnului – naşterea spirituală.
Pe teritoriul românesc, celebrarea sărbătorii Crăciunului debutează practic cu ţinerea postului. Intitulat Postul Crăciunului, pentru a-l deosebi de celalte postiri – mai mari, ori mai mici – de peste an, acesta durează fix patruzeci de zile şi, cum am aflat deja, data fixă a Naşterii Domnului fiind pe 25 decembrie, rezultă logic că şi debutul postului e tot o data fixă, respectiv, 15 noiembrie.
În finalul acestei postiri, se întâmplă un ciclu de trei zile de sărbătoare populară, respectiv zielele de 23 (ajunul Ajunului), 24 (Ajunul) şi 25 decembrie, Crăciunul.
În credinţa populară românească aceste trei zile sunt foarte importante pentru calendarul agricol al anului ce va să vină. Primele două zile dintre cele trei abundă în practici de influenţare a recoltelor viitoare, la care se adaugă şi cele referitoare la liniştea, sănătatea şi sporul casei.
PRACTICI POPULARE ARHAICE – BUTUCUL DE CRĂCIUN
Butucul de Crăciun a fost multă vreme substitut al zeului mort reprezentat de un trunchi de stejar tăiat din pădure şi ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie. Copacul tăiat (butucul) simboliza moartea anuală a zeului Crăciun care renăştea, prin ritul funerar de incinerare practicat de daci şi de daco/romani, înainte de creştinare.
În limba română cuvântul butuc are, printre altele, o semnificaţie funerară: a găsi pe cineva butuc se spune despre omul mort fără lumânare; a-l lega butuc se spune despre cel imobilizat ca un mort. La întocmirea arborilor genealogici butucul este numele strămoşului din care coboară spiţele de neam.
În multe locuri de la noi este consemnat obiceiul arderii în Ajunul şi ziua de Crăciun unui lemn (butuc), iar tăciunele rămas se păstra ca leac pentru vindecarea bolilor.
Împodobirea pomului de Crăciun a fost suprapus peste obiceiul autohton al incinerării cadavrului fitomorf, butucul de Crăciun. Începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea a pătruns din nordul şi vestul Europei, de sus în jos şi de la oraş la sat, tradiţia împodobirii bradului.
Obiceiul arderii Butucului de Crăciun, astăzi dispărut, a fost atestat la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi. (Ion Ghinoiu)