Noutati

SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI – PAŞTELE BLAJINILOR

În calendarul popular, ziua a opta de după Paşti se numeşte Lunea Morţilor sau Paştele Morţilor, zi în care, pe vremuri, se înălţau rugăciuni şi se făceau sacrificii la mormintele tuturor morţilor din familie. Prin Basarabia, acest fapt este încă o realitate vie, Paştele Blajinilor ţinându-se aici în Duminica Tomii sau în ziua următoare. Se pare că în vechime, ziua acestei sărbători era sâmbăta Săptămânii Luminate. De obicei, în satele româneşti ziua de luni era zi de post, însă, curios, în această a doua luni de după Paşti era chiar recomandat să se mănânce pască şi slănină sfinţite, păstrate special de la Paşti, spunându-se că se prohodesc. Dacă făceau aşa, oamenii se considerau feriţi de orice primejdie dacă cumva peste an se întâmpla să se înfrupte în vreo zi de post. De regulă, în aceeaşi zi de luni de după Duminica Tomii, în mai tot estul şi sud-estul Europei se ţinea Paştele Blajinilor.

Credinţele despre blajini sunt multe şi oarecum contradictorii. Se spune că ar fi cei dintâi oameni de pe pământ, susţinând, de atunci încoace, stâlpii cerului şi pământului. Creştinismul i-a adoptat, transformându-i într-un soi de creştini originali, care ar locui într-o ţară foarte îndepărtată, undeva spre marginea pământului sau chiar sub pământ, ascunşi de lumea noastră mincinoasă. Alţi oameni cred că blajinii locuiesc pe nişte insule, aici aducându-le de mâncare ciorile. Nu au case, mâncând îndeobşte poame şi umblând mai tot timpul goi. La trup sunt mai mici ca noi, însă au calităţi morale deosebite, precum bunătate, blândeţe şi simplitate, care-i fac să fie adevărate modele pentru oameni. Postesc tot anul, astfel împiedicând sfârşitul lumii noastre. În rugă¬ciunile lor nu cer nimic, singura lor înjurătură fiind: „Du-te la Domnul!”. Toate acestea nu ar fi altceva decât expresii ale grijii pe care strămoşii, spiritele lor, o au pentru rubedeniile lor trăitoare încă pe pământ.

Legătura acestor omuleţi cu lumea umană este asigurată de cojile sau găocile de ouă aruncate pe ape curgătoare, în Vinerea Mare sau în Sâmbăta Paştilor, de gospodine. Era mare păcat dacă nu se făcea aşa, deoarece blajinii nu ar mai afla niciodată când este Paştele lor. Despre aceste coji se spune că plutesc timp de opt-nouă zile până ajung pe Apa Sâmbetei, râu infernal care s-ar vărsa pe lumea cealaltă sau în iad. Apa Sâmbetei trece şi pe lângă ostroavele blajinilor. Aceştia, văzând cojile de ouă, le iau şi încep să mănânce ce mai găsesc în ele, spunându-se că dintr-un ou se satură 12 suflete. După ospăţ, blajinii se căsătoresc cu femeile lor, rămânând împreună cu ele între 6 şi 30 de zile, această perioadă fiind singura din an în care se poate înmulţi neamul lor.

Oamenii satelor româneşti ţineau cu străşnicie Paştele Blajinilor, altfel nu ar fi rodit ogoarele, oile s-ar fi îmbolnăvit, iar pe ei i-ar fi durut picioarele şi mâinile. Prin Botoşani, bătrânii dădeau de-a dura ouă roşii în amintirea blajinilor, iar în Bucovina se ieşea la iarbă verde cu mâncare şi băutură, multe firimituri şi picături fiind lăsate să cadă intenţionat pe pământ întru pomenirea celor omorâţi de hoţi, împuşcaţi, spânzuraţi sau înecaţi. Prin alte locuri, oamenii se duceau în cimitire, aici bocindu-şi morţii, dând de pomană şi depunând ofrande pe morminte. Prin Transilvania, ziua se mai numea şi Mătcălăul, acum putându-se lega fetele surori de cruce. Despre Mătcălău se credea că este o fiinţă parte omenească, parte îngerească, de o frumuseţe aparte, care umbla prin lume fără a fi văzut de oameni, tocmai pentru că aceştia s-au spurcat din cauza prea multelor sudalme şi fărădelegi.

Mai precizăm că unii etnologi au văzut în blajini un fel de „rezervă” a spiţei umane, blajinii trebuind la un moment dat, în funcţie de păcătoşenia noastră, să ne înlocuiască aici pe pământ. Altruişti, blajinii se roagă mereu pentru sufletele noastre, sperând să le vină rândul la locuirea pământului cât mai târziu cu putinţă. Adevărat sau nu, e de meditat la acest fapt.

(selecţie realizată din lucrarea etnologului ieşean Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”, Editura Fundaţiei Culturale AXIS, Iaşi, 2006)

by Carmen Saeculare

DIN CULTURA ȘI TRADIȚIILE POPULARE ROMÂNEȘTI – JOIA MARE

În vechime, ziua de joi era serbată în fiecare săptămână ca o zi de duminică, la romani joia fiind închinată lui Jupiter, zeul cerului. Nu întâmplător, joia era dedicată cultului şi odihnei, în Maramureş joia făcându-se până astăzi nunţi. Ne putem închipui ce importanţă are ziua de joi, aducându-ne aminte de cele nouă joi de după Paşti, ţinute de multe ori cu sfinţenie de către femei şi în zilele noastre de teama producerii grindinilor şi furtunilor.

Joia din Săptămâna Patimilor este considerată cea mai mare zi de joi de peste an, prevestind Vinerea Mare sau Seacă. Ajunul Joii Mari nu trebuia să le prindă pe fetele mari cu lâna sau, mai ales, cu cânepa netoarse, căci în această seară venea, în „controlul” ei anual, Joimăriţa sau Joimărica, o hârcă de femeie, înaltă şi voinică, cu o gură cât o grapă şi dinţi cât nişte lopeţi, având asupra ei numeroase instrumente de tortură, pe care nu ezita să le folosească zdrobind unghiile, tocând degetele, arzând mâinile sau introducând fusul în anusul fetelor şi femeilor leneşe. Trebuie să ne închipuim că, sub aceste ameninţări teribile, nici o femeie nu îndrăznea să nu-şi facă treaba.

Fetele mari mai aveau o grijă înspre Joia Mare, obişnuind să ia apă cu gura şi să o ducă până la un vas mai mic, care vas urma a fî pus în păscăriţa dusă spre sfinţire la biserică; făcând aşa, sperau că se vor mărita mai repede. A doua zi, când ascultau Denia celor 12 Evanghelii, aveau asupra lor o frânghie, pe care, pe ascuns, făceau unul sau douăsprezece noduri. În timp ce pe unii îi lecuia de friguri, pe fetele mari, frânghia aceasta, pusă sub cap, le făcea să-şi viseze ursitul. Uneori, tot în Joia Mare, avea loc şi Strigatul peste sat, fetele de măritat ascultând dialogul dintre cei doi flăcăi cu inima cât un purice, orice informaţie negativă despre ele aducându-le scăderi dramatice la „bursa” măritişului.

Joia Mare stătea mai ales sub semnul morţilor, crezându-se cu tărie că acum revin pe pământ sufletele acestora; uneori, aceste suflete erau ajutate de femeile din familie, care, în zorii zilei, se duceau cu lumânări la cimitir spre a le lumina drumul. Sufletele morţilor puteau să ajungă relativ repede pe pământ, deoarece se spu¬nea că acum cerul, iadul şi raiul sunt deschise. Prin unele locuri, grija pentru aceste suflete se arăta prin aprinderea aşa-numitelor „focuri ale morţilor”, focuri făcute numai din lemne considerate sacre, precum cele de stejar, alun sau boz; focurile se făceau pentru ca morţii „să aibă la ce se încălzi şi să stea la lumină”, tot pentru ei aducându-se scaune, pături, vase cu apă şi aşa-numita „turtă a uitaţilor”. Fiind zi a morţilor, se făceau extrem de multe pomeni, de la colaci cu lumânări până la ulcele cu apă sau vin şi haine. Pentru a nu se stropi morţii cu var şi pentru ca zoile din spălătură să nu ajungă la morţi, în Joia Mare nu se văruia şi nu se spăla niciodată.

Joia Mare avea ceva special pentru somnoroşi şi pentru cei bătuţi. Potrivit tradiţiei, cei care vor dormi acum riscă să rămână „puturoşi, leneşi şi netrebnici până la Joia Mare a anului viitor”, în vreme ce persoanele bătute vor avea tot anul buboaie pe corp! Noroc că urmează Vinerea Seacă când multe dintre aceste buboaie ... secau. (Marcel Lutic, „Timpul sacru – Sărbătorile de altădată”, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2006)

by Carmen Saeculare