Noutati

LA MULŢI ANI PICTORULUI PETRU DIACONU!

Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț îl sărbătorește astăzi (24.03.2025)pe Petru Diaconu, artist plastic de valoare al ținutului Neamț.

Petru Diaconu s-a născut la 24 martie 1949, în Dobreni (Neamţ). Studii libere de pictură. A frecventat ocazional unele ateliere ieşene.

Începând din 1978, deschide expoziţii estivale în diferite locaţii din Mamaia. Lucrează în tehnici cu dominantă decorativă şi pictură murală.

În 1986, deschide la Iaşi o expoziţie cu caracter retrospectiv.

În anul 1989, se ocupă de Adversiting şi colaborează la revista „Flacăra” din Bucureşti.

Șase ani mai târziu, în 2005, deschide la Galeriile Top Art din Piatra Neamţ expoziţia Exerciţii de culoare I şi în anul 2005 Exerciţii de culoare II.

Organizează şi deschide expoziţii personale. Dintre cele multe, reținem acum doar expozițiile de la Beijing (2005), Galeria „Vert”, Piatra-Neamţ (2005), Galeria „Top Art”, Piatra-Neamţ (2006), Raiffeisen Bank, Piatra-Neamţ (2006), la Festivalul de Teatru Piatra-Neamţ (2007), sala Cupola a Bibliotecii Județene „G. T. Kirileanu” Neamţ (2008), Galeria „Lascăr Vorel”, împreună cu Gabriel Gheorghiu (2008), Expoziţie Aniversară, Galeria „Lascăr Vorel”, Piatra-Neamţ (2009).

„Decomplexat cu afişată superbie faţă de rigorile unei şcolarităţi artistice sistematice, Petru Diaconu a încercat de toate şi în multe dintre ele chiar a reuşit. Studiile libere, aleatorii de pictură, nu l-au împiedicat să desluşească tehnologiile digitalizate ale editării de cărţi, albume, materiale publicitare şi să zburde liber de complexe prin grădinile iluzorii ale gloriei locale. Are în mod evident un gust rafinat al decorativului şi atrage uneori atenţia mai mult decât unii clasici în viaţă.

Lucrările lui, nenumărate, risipite generos prin colecţii, arată un evident simţ cromatic şi arta creării unor contexte plastice, unde ornamentica poate juca un rol major. Ciclul Bufniţelor, de pildă, este eclatant fără ostentaţie şi, cine are răbdare, poate observa că autorul chiar vrea să ne comunice ceva în plan simbolic. Starea de veghe şi inteligenţa, înţelepciunea contrazic un folclor potrivnic şi, de aceea, imaginile consacrate acestor păsări de noapte devin inevitabil simpatice. Tot astfel, reacţionăm şi în faţa compoziţiilor cu subtext ecologic, unde imaginile au impact emoţional asupra celor care văd în natura terestră singurul rai posibil. Constelaţiile se rotesc, se nasc şi mor iar imaginea titrată „La steaua” este o încercare de filosofare riscantă pe cont propriu.” (Valentin Ciucă, „Un secol de arte frumoase în Moldova”, Editura ART XXI, Iaşi, 2009)

Pentru întreaga sa activitate artistică, pentru bucuria pe care o transmite cu fiecare nouă expoziție, Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț îi mulțumește și îi transmite lui PETRU DIACONU urarea de LA MULȚI ANI, CU SĂNĂTATE!

by Carmen Saeculare

Personalitatea zilei: ALEXANDRU IOAN CUZA LA 205 ANI DE LA NAȘTERE

Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ omagiază azi, la împlinirea a două sute cinci ani de la naştere, pe ALEXANDRU IOAN CUZA.

Despre cine a fost el şi ce a făcut pentru naţia română după Unirea Principatelor Române se ştiu multe lucruri. Mai puţin, însă, se cunoaşte despre anii de copilăriei şi tinereții ai viitorul Domn al Principatelor.

În cele ce urmează, vă propunem să-l luăm drept martor pe istoricul Constantin C. Giurescu, cel care a dedicat o carte pesonalităţii complexe a omului Alexandru Ioan Cuza, carte care poartă numele acestui erou al poporului roman („Alexandru Ioan Cuza”, Editura Militară, Bucureşti, 1973), de unde aflăm amănunte despre viața viitorului Domn până la momentul Unirii Principatelor Române.

„Alexandru Cuza se trăgea dintr-o veche familie moldoveană din părţile Fălciului, ţinutul de dealuri, vii şi fâneţe care se întindea spre sud-est de ţinutul Iaşilor. Primul membru al acestei familii despre care ştim este Cuza vistiernicelul, pomenit în 1638.

Ioan care e tatăl lui Alexandru Cuza, a ocupat diferite dregătorii: a fost spătar, ispravnic de Fălciu şi ispravnic de Covurlui, în timpul lui Ioniţă Sandu Sturdza (1822—1828); a ajuns şi postelnic. În afară de moşia de baştină (Bărboşii din ţinutul Fălciului), mai avea moşia Bujorul, o parte din moşia Deleni, şi o casă în Galaţi, unde e astăzi Muzeul de Istorie.

Mama lui Alexandru Cuza, Sultana, soţia lui Ioan, era născută Cozadini, dintr-o familie de origine greco-italiană, din Constantinopol, dar românizată. Dovadă e, între altele, faptul că Grigore Cozadini, fiul unui frate al Sultanei, a făcut parte dintre revoluţionarii moldoveni de la 1848. Sultana ştia limba greacă; de la ea a învăţat-o şi Cuza, copil fiind.

,A fost discuţie în istoriografia română asupra locului şi datei naşterii lui Alexandru Cuza; în urma ultimelor cercetări, se admite data de 20 martie 1820 şi oraşul Bârlad.

Informaţii asupra copilăriei lui avem puţine. Ştim că a învăţat, pînă în 1831, în pensionul francez al lui Victor Cuenin, la Iaşi, unde i-a avut colegi pe câţiva din viitori săi colaboratori: Mihalache Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz, pe verii săi primari Nicolae, Ioan şi Panaite Doican, precum şi pe viitorul mare artist Matei Millo.

E trimis, apoi, la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere, diploma (iscălită de François Guizot, ministrul instrucţiunii publice) fiind din 8 decembrie 1835. Îl atrăgea medicina, dar spectacolul sălii de disecţie îl făcu să renunţe şi să se înscrie la drept. N-a isprăvit însă facultatea; deveni, în schimb, membru al Societăţii economiştilor din Paris.

Reîntors în ţară, el intră, ca atâţia tineri din acea vreme – astfel, în Muntenia, Vasile Cârlova, Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu – în armată, cu gradul de cadet, adică aspirant la ofiţer (15 septembrie 1837). Nu rămase între cadrele ei decât până la 8 februarie 1840, când îşi dădu demisia: motivele acestei demisii nu le cunoaştem.

Între 13 şi 24 februarie 1842 e numit prezident al judecătoriei ţinutului Covurlui, unde rămâne până în toamna anului 1845, şi anume între 27 septembrie şi 9 octombrie.

Între timp, Alexandru Cuza se căsătorise, la 30 aprilie 1844, cu Elena Rosetti-Solescu, fiica postelnicului Iordache şi a Ecatarinei, născută Sturdza. (…)

La 1848, Alexandru Cuza a fost în primele rânduri ale luptei revoluţionare. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul Petersburg din Iaşi, la 27 martie, cerând înfăptuirea de reforme. În întrunirea din casa lui Alexandru Mavrocordat din Copou, în seara de 29 martie, după ce s-a aflat că Mihai Sturdza nu vrea să accepte programul de reforme ce i se înfăţişase, Cuza, alături de Vasile Ghica şi de C. Raeliş, a preconizat înarmarea celor întruniţi care să meargă a doua zi la Domnie spre a cere înfăptuirea reformelor. Era prea târziu însă. Mihai Sturdza, dispunând de oştirea din Iaşi, arestă, chiar în acea noapte, pe cei mai mulţi dintre fruntaşii mişcării şi, între ei, şi pe Cuza.

Închişi în cazarmă şi brutalizaţi treisprezece dintre aceşti fruntaşi, inclusiv Cuza, fură porniţi la Galaţi spre a fi trimişi peste hotare, în Turcia. Suiţi într-o barcă, aceasta, în loc să ajungă la Măcin, se îndreptă însă spre Brăila. De aici, cu paşapoarte austriece, unii dintre exilaţi trecură în Transilvania.

Cuza participă, astfel, la marea întrunire de la Blaj, din 3/15 mai, unde văzu mulţimea ţăranilor veniţi din toate părţile Transilvaniei şi auzi cuvântul lui Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu.

De aici plecă în Bucovina, (…) apoi la Viena, de aici la Paris, apoi la Constantinopol, de unde porni spre ţară, însoţind pe noul domn ai Moldovei, Grigore Ghica, om cu vederi mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, şi, pe deasupra, partizan convins al Unirii.

Ghica numi pe Cuza preşedinte al judecătoriei Covurlui, funcţie în oare îl constatăm documentar la începutul lui octombrie 1849. În această calitate rămase el pînă la 15 februarie 1851, când i se încredinţă postul de director al Ministerului de Interne. În ambele funcţii, el se remarcă printr-un respect desăvârşit al legii, printr-o cinste exemplară şi, totodată, printr-o adâncă înţelegere faţă de ţărănime.

La 6 iunie 1856, Ghica numeşte pe vornicul Alecu Cuza în postul de pârcălab la oraşul şi portul Galaţi”.

Ulterior, Cuza intră între cadrele armatei, „la 16 martie, ca sublocotenent, apoi, la 24 aprilie, este înaintat locotenent, după patru zile, la 28 aprilie, îl face căpitan, iar după alte cinci, la 3 mai, maior. Era o înaintare cu totul în afara regulii, excepţională”, după firea lui Alexandru Ioan Cuza. Care avansează, „la 20 august 1858, la gradul de colonel şi, peste vreo trei săptămîni, la 12 septembrie 1858, ajutor al hatmanului miliţiei, post important în ierarhia militară.”

Astfel că, în momentul alegerii sale, la Iaşi, ca domn (5/17 ianuarie 1859), Cuza era comandantul întregii armate moldovene.

P.S.: cele două imagini ale domnitorului provin din cărţile „O scurtă istorie ilustrată a românilor (de Neagu Djuvara, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013) şi „Alexandru Ioan Cuza” (de Constantin C. Giurescu, Editura Militară, Bucureşti, 1973).

by Carmen Saeculare