OMAGIU ADUS MEMORIEI OMULUI POLITIC ŞI PRIMARULUI NICU ALBU
Nicu N. Albu s-a născut, la Piatra-Neamţ. A urmat cursurile primare în
Piatra-Neamţ, iar apoi, pe cele secundare la Academia Mihăileană de la Iaşi. A
absolvit Facultatea de Medicină din Berlin.
Arendaş al moşiilor din Roznov, Turtureşti şi Mărăţei, se va consacra
exploatărilor forestiere, construind drumuri, şosele, căi ferate (Bacău -
Piatra-Neamţ, şi Piatra-Neamţ - Tarcău).
A urmt o importantă carieră politică, fiind, pe rând, deputat (1891-1894), prefect al judeţului Neamţ (1885-1888 şi 1895-1899) şi primar al urbei pietrean 1901-1904 şi câteva luni în 1907).
Atunci, în timpul cât Nicu Albu a fost primar, s-a terminat construcţia şoselelor începute de Gheorghe Ruset-Roznovanu, s-au construit şapte poduri mari peste Bistriţa, şoseaua peste Petru-Vodă (Târgu-Neamţ - Valea Bistriţei), introducerea curentului electric în oraş, amenajarea Parcului „Cozla” şi a grădinii zoologice, aducţiunea de apă potabilă, construirea de străzi, trotuare, extinderea liniilor telefonice în judeţ, mutarea gării pe actualul amplasament. De toate aceste realizări, Nicu Albu nu a fost străin, ba din contră, s-a implicat, ajutând cât a putut de mult.
Referitor la una dintre cele mai importante reuşite din mandatul său de primar, introducera curentului electric pe străzile oraşului (1894), este de subliniat că astfel Piatra-Neamţ a devenit prima urbe din Moldova electrificată. Însuşi Nicolae Iorga a fost încântat de cum arăta mica localitate nemţeană: „Piatra are o strălucire modernă, în armonie cu destinaţia sa de staţie de aer. Văzut noaptea, la lumina globurilor şi arcurilor electrice, oraşul este copleşitor, dar impresia de curăţenie şi civilizaţie se menţine şi ziua”
De asemenea, primarul Nicu Albu a
sprijinit apariţia publicaţiilor locale: „Mişcarea”, „Propăşirea”, „Munca”.
După încheierea mandatului de primar a fost ales senator între anii
1905-1907 şi 1907-1908.
În memoria sa, o stradă din municipiul Piatra-Neamţ şi una dintre şcolile gimnaziale (cea cu numărul 10) îi poartă numele. În incinta Parcului Zoologic „Cozla” există şi un bust care îl reprezintă pe cel mai vajnic primar al oraşului Piatra-Neamţ. Bustul lui Nicu Albu, realizat din bronz, de către sculptorul român Oscar Späthe, a fost inaugurat în 30 septembrie 1923 în prezența liderului liberal Ionel I. C. Brătianu.
A trecut în eternitate în ziua de 31 mai 1908, la Bucureşti.
Sursă
de documentare: Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”.
OMAGIU ADUS MEMORIEI LUI GRIGORE CARAZA: „AIUD ÎNSÂNGERAT”
Este un volum de memorii al
deţinutului politic Grigore Caraza. Un exemplu de păstrare a demnităţii umane
în cei mai grei ani ai erei comuniste, cei de început.
Autorul explică alegerea titlului
prin faptul că „Aiud este cea mai însângerată temniță a neamului românesc, este
mormântul atâtor luptători anticomuniști, este o metaforă a morții. Acolo a
făcut osândă de neimaginat întreaga cremă a intelectualității din veacul
trecut.”
În Cuvânt înainte al ediției a doua
a cărții, cu o prefață de preot Gheorghe Calciu și o postfață semnată de Adrian
Alui Gheorghe (Editura Conta, Piatra-Neamț, 2007), părintele Calciu afirma:
„Înainte de a-l cunoaște, auzisem despre Grigore Caraza ca despre o persoană
deosebită: un om cu o rezistență surprinzătoare la toate suferințele și
ispitirile vieții de închisoare. (...) Grigore Caraza a rezistat fără compromis
violenței, perfidiei, promisiunilor, tentației sentimentalismului. Nimic nu l-a
mișcat, nimic nu l-a îndoit, nimic nu l-a frânt.”
În Postfață, scriitorul Adrian Alui
Gheorghe spune despre cartea „Aiud însângerat”: „Cartea lui Grigore Caraza te
lasă fără aer. O citești, te freci la ochi și crezi că e vorba de un vis urât,
de un coșmar. (...) Grigore Caraza e un erou (și) pentru că a supraviețuit
mașinăriei diabolice a torturii din închisorile politice din România.”
***
Grigore Caraza s-a născut în ziua de
1 februarie 1929, la Poiana Teiului, Neamţ. De profesie învăţător, a fost
condamnat din motive politice de mai multe ori. A făcut peste 21 de ani de
închisoare. Arestat şi trimis la Aiud, în 1949, pe când avea doar 20 de ani a
fost eliberat în 1958, dar avea să mai suporte încă două detenţii tot la Aiud.
A reuşit, la vârsta de 50 de ani, să
obţină Diploma de bacalaureat.
În 1980, a emigrat în Statele Unite,
de unde a revenit în ţară în anul 2001.
Petre Ţuţea era de părere că, în
închisoare, Grigore Caraza şi-a „exercitat profesia de român”. Experienţa de
temniţă grea în închisorile comuniste a transpus-o în cartea „Aiud însângerat”,
un document tulburător despre ceea ce a însemnat „holocaustul roşu” în România.
În 2007, Primăria i-a acordat Titlul
de Cetăţean de Onoare al Municipiului Piatra-Neamţ.
Grigore Caraza a trecut în
eternitate pe 11 noiembrie 2014, la Piatra-Neamţ.
Surse de documentare: Grigore Caraza
- „Aiud însângerat” (Ediția a II-a, Editura Conta, Piatra-Neamț, 2007);
Constantin Tomșa - „Personalități ale culturii din județul Neamț”.
OMAGIU ADUS MEDICULUI DEMETRU IERNICI
Demetru (Dimitrie) I. Ierinici (Iernici) s-a născut în 1869, la Galaţi).
Viitorul medic chirurg, cercetător ştiinţific, publicist, a fost absolvent al
Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Ulterior a efectuat un stagiu de
specializare în Franţa.
A fost medic intern al spitalelor civile din Bucureşti, precum medic şi
director al spitalului din Piatra-Neamţ, unde organizează primele operaţii,
împreună cu Socrat Lalu, datorită aparaturii procurate cu sprijinul financiar
al Elenei Cuza.
A participat la mai multe conferinţe şi congrese internaţionale.
Experienţa sa practică în domeniul medicinei i-a permis să scrie o seamă de
cărţi cu subiecte din domeniu: „Despre miopia atrofică progresivă”, 1894;
„Iertarea păcatelor în Târgul Moşilor sau Uite Popa nu e Popa”, 1890; „Iertare
şi încredere. O întâmplare din viaţă”, 1898; „Istoria spitalului Piatra-Neamţ”,
1908.
A trecut în eternitate ziua de 1 februarie 1938, la Piatra-Neamţ.
Sursă dedocumentare: Constantin Tomşa – „Personalităţi
ale culturii din judeţul Neamţ”.
LUNA CAPRICIOASĂ A LUI FAUR
Denumirea populară a lunii februarie, Faur, este legată de meşterii fauri,
lucrători ai fierului, care pregăteau uneltele de muncă, ascuţeau sau
confecţionau fiarele sau cuţitele de plug înainte de deschiderea sezonului
agrar.
Personificare a celei mai scurte luni a anului, 28 de zile în anii normali,
29 în cei bisecţi, Faur este, dintre cei 12 fraţi ai săi, cel mai mic. Vremea
schimbătoare din luna februarie ar reflecta capriciile copilului Faur: când
râde şi zâmbeşte e frumos, când plânge bate viscolul, când e supărat dă ger de
crapă pietrele. El intră în conflict cu Martie pe care l-a împrumutat cu câteva
zilele friguroase şi refuză să i le înapoieze. Timpul capricios de la începutul
lunii martie s-ar datora acestor fraţi care s-ar lupta pentru zilele
împrumutate. Prin asemenea poveşti explicau bătrânii copiilor de ce februarie
are un număr mai mic de zile în comparaţie cu celelalte luni ale anului, iar
timpul de la începutul lunii martie este foarte schimbător.
În cursul lunii februarie se încheiau şezătorile şi, împreună cu acestea,
distracţiile tinerilor din serile şi nopţile lungi de iarnă. Apropierea
sezonului agrar aducea în prim-plan preocupările de ordin economic: îngrijirea
atentă a vitelor de muncă, repararea uneltelor, pregătirea seminţelor pentru
semănat.
Liniştea şi odihna în sat erau aduse de Caii lui Sântoader, feciori voinici
şi frumoşi, dar cu coadă de cal în pantaloni şi cu copite în opinci. Aceştia
intrau în şezătoare, casa unde se întâlneau fetele cu băieţii, luau fetele la
joc, zburau cu ele în înaltul Cerului de unde le lăsau să cadă pe pământ.
FARMACISTUL LASCĂR A. VOREL, FURNIZOR DE MEDICAMENTE PENTRU CASA REGALĂ A ROMÂNIEI DIN VEACUL AL XIX-LEA
Lascăr A.
Vorel, s-a născut pe 25 Ianuarie 1851, la Piatra-Neamţ. Unul dintre reprezentanții celebrei
familii Vorel, Lascăr A. Vorel este fiul unui dintre primii farmaciști de pe
teritoriile locuite de români, Anton Vorel și, totodată, tatăl pictorului
Lascăr Vorel (născut în august 1879, la Iași, decedat în februarie 1918, la
München).
După ce tatăl său, spițerul Anton
Vorel, primea, la 26 mai 1825,
prin hrisov domnesc, de la domnitorul Ioniță Sandu Sturdza, dreptul de a deschide o spițerie în
Târgul Pietrei, pentru „obșteasca înlesnire în treaba medicilor”, în 1883, Lascăr A. Vorel primește brevetul de
furnizor al Curții Regale, farmacia numindu-se din acel moment Farmacia
Regală Vorel.
Cunoscutul farmacist nemțean a
fost finul lui Lascăr Catargiu, ispravnic de Neamţ, viitorul prim-ministru. Vorel
a absolvit Facultatea de Farmacie, în 1874. A luat în primire farmacia din
Piatra-Neamţ, în 1878.
A fost membru fondator al
Societăţii Ştiinţifice Literare „Asachi”, fondată în decembrie 1880.
A fost colaborator, cu articole
despre medicina populară, în publicaţiile „Corespondenţia provincială” şi
„Asachi”.
A trecut în eternitate pe 20 iunie 1902, la Piatra-Neamț.
OMAGIU ADUS MEMORIEI PROFESORULUI ŞI ISTORICULUI TRAIAN CICOARE
Traían Cicoare s-a născut în ziua de 25 ianuarie 1925, la Vâgiuleşti,
Mehedinţi. O altă sursă, „Traian Cicoare - Oameni, fapte şi comori spirituale din ţinutul Neamţ”
(Editura Acţiunea, Piatra-Neamţ, 2012, ediţie îngrijită de Constantin Bostan şi
Cristina Catana), menţionează ca dată a naşterii profesorului, publicistului şi
istoricului Cicoare ca fiind 9 februarie 1925.
Aşa cum îl descria profesorul Leonard Rotaru, „Traian Cicoare face parte dintr-o generaţie care a avut
de-a face în mod direct şi consistent cu valul epurărilor ideologice ale
perioadei comuniste de la noi din ţară. Consecinţă a acestora, ajunge în
perioada tinereţii sale în ţinutul Neamţ, unde s-a aşezat pentru întreaga viaţă.
Aici s-a integrat peisajului şi s-a armonizat în toate; la rândul său, locul l-a
adoptat definitiv, ca să-i «cânte fiinţa de puterea acestui pământ», aşa cum
frumos spunea Sadoveanu.”
Trimis cu domiciliul forţat în Regiunea Bacău (1953), va fi profesor la mai
multe şcoli din Judeţul Neamţ (Dragomireşti, Ivaneş, Hlăpeşti). în 1969, pentru
scurt timp, inspector la Comitetul de Cultură şi Artă al Judeţului Neamţ, iar
din 1970, revine în învăţământ (Liceul Pedagogic, Şcoala Nr. 9, Liceul
„Calistrat Hogaş”, Liceul Industrial Nr. 3, azi, Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu”).
Mânat mereu de a fi de folos comunităţii în care trăia, profesorul Traian
Cicoare schimbă locul la catedră cu cel de cronicar al întregului ţinut Neamţ.
Acelaşi Leonard Rotaru consemna: „Venise vremea ca domnul Traian Cicoare să deschidă marea
ofensivă a cercetării. Şi
astfel, au început să apară materiale bine documentate, atractiv elaborate, vizând
domenii variate, scrise într-o limbă curată şi expresivă, în mai toate
publicaţiile vremii de la nivelul judeţului Neamţ, dar şi în reviste de talie
naţională.
Astfel,a publicat numeroase articole şi
studii în ziarele „Acţiunea”, „Ceahlăul”,
„Monitorul de Neamţ”, „Realitatea” şi în revistele de cultură din Neamţ.
În anii de după 1990 a fost sufletul manifestărilor organizate de Asociaţia
Culturală „Petrodava“, în colaborare cu Asociaţia Culturală „Pro Basarabia şi
Bucovina“. În acelaşi timp, a comentat cu pertinenţă toate evenimentele care au
marcat istoria şi destinul acestui popor căruia a fost mândru că i-a aparţinut.
Ziua de 2 iulie 2007 a fost capătul drumului terestru al profesorului
Traian Cicoare. A fost ziua în care, din prea multă dragoste de Muzică, dornic
să-l asculte „pe viu” pe Maestrul Gheorghe Zamfir, binecunoscutul profesor de istorie
al urbei, ajuns la o vârstă respectabilă şi ros de boală, a ţinut cu tot
dinadinsul să fie prezent lângă Turnul marelui Ştefan, personaj pe care, în decursul
lungii sale cariere didactice, dar şi publicistice, trebuie să-l fi evocat de
mii de ori. A
fost acel început de seară – ora 18,45 – unul canicular de-a dreptul. Caniculă care,
suprapusă peste emoţia actului cultural-artistic atât de aşteptat de marele
profesor, emoţie dublată şi de efortul destul de mare depus la urcarea celor
peste şaptezeci de trepte ale esplanadei, a dus la un final tragic pentru
Traian Cicoare: atac cerebral sever.
Cum nimic pe lumea
aceasta nu-i întâmplător, a fost să fie ca Traian Cicoare să păşească Marele
Prag în aceeaşi zi cu trecerea la cele sfinte a marelui Voievod – 2 iulie! La
cinci sute trei ani distanţă. Şi lângă una din cele multe ctitorii ale
Muşatinului – Turnul din centrul istoric al oraşului!
Pentru posteritate a
rămas moştenire un îndemn al Profesorului Traian Cicoare: „încurajat de eficienţa sărbătoririi unor
mari personalităţi culturale în satele lor de baştină (...), adresez un apel de
sufet către intelectualii satelor nemţene să exploreze zăcămintele spirituale
ale locurilor unde „s-a născut veşnicia", să scoată la iveală tezaurele
intelectuale şi morale nepieritoare pornite de acolo. Cinstirea strămoşilor şi a valorilor care ne tutelează
devenirea (uneori chiar şi fără percepţia noastră) este o datorie sacră.”
Surse
de documentare: Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”; Constantin
Bostan şi Cristina Catana – „Traian Cicoare - Oameni,
fapte şi comori spirituale din ţinutul Neamţ”; Valentin Andrei – „Patruzeci de ani de Vacanţe Muzicale la
Piatra-Neamţ”.
SĂRBĂTORI ȘI CREDINȚE POPULARE: 25 IANUARIE, SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI GRIGORE TEOLOGUL
Sărbătoarea populară a
Sfântului Grigore Teologul făcea parte din ciclul Filipilor de iarnă.
În cartea sa, „Timpul sacru.
Sărbătorile de altădată”, etnologul Marcel Lutic arată
că românii din vechime făceau o conexiune curioasă între termenul „teolog” – cuvântător de Dumnezeu – și beteșugul cunoscut în
popor drept ologeală.
Astfel, spre a nu suferi de
ologeală, oamenilor de altădată le era interzis să muncească pe 25 Ianuarie,
ziua Sfântului Grigore Teologul, sfânt socotit drept luminator al
minții omenești. În același timp, se spune, Grigore Teologul s-ar fi îngrijit
de cei aflați în suferință, pe mulți dintre ei tămăduindu-i, a ajutat mulți
năpăstuiți ai sorții și a sprijinit numeroși oameni neputincioși.
Despre acest sfânt se mai spune că ar feri lumea de la înec sau de
la arsuri, însă principala „misiune”, potrivit
poporului, era aceea de a-i apăra, numai pe cei care-i serbau ziua, de
pericolul ologirii, adică de paralizia membrelor inferioare.
Cei deja ologi aşteptau cu
mare nerăbdare ziua de 25 Ianuarie, pe care o țineau cu sfințenie, crezând
că acum se vor însănătoşi.
Femeile nu lucrau deloc,
temându-se să nu facă copii ologi, existând şi credinţa că vitele ale căror
stăpâni munceau se puteau ologi. De altfel, se zicea că cei care lucrau pe 25 Ianuarie
nu vor avea deloc spor la creşterea vitelor în anul respectiv.
Potrivit altor credinţe
mărunte, Grigore Teologul ar fi ocrotitorul văduvelor, bineînţeles acestea
străduindu-se să-l cinstească cât mai bine cu putință. Aceleași strădanii le
depuneau și meșterii lemnari, ei socotind că Sfântul Grigore ajută meșteșugului
lor.
F. BRUNEA FOX – PRINȚUL REPORTAJULUI ROMÂNESC
Filip Brauner, cel care avea să semneze în Cartea de aur a reportajului românesc cu pseudonimul F. Brunea-Fox, s-a născut la 18 ianuarie 1898, la Roman (conform lui Constantin Tomșa, în „Personalități ale culturii din județul Neamț”, Editurile Crigarux și Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2014).
A urmat școala primară în localitatea
natală, urmând apoi cursurile Liceului Național din Iași. Aici avea să scrie în
revista „Zări senine” și să efectueze primele sale traduceri, la început din
opera lui Baudelaire, împreună cu pietenul său Beno Wechsler (Benjamin
Fundoianu).
În anul 1915 este semnalat debutul său
editorial, semnând volumul „Versuri și proză” cu pesudonimul Pan. Pentru ca
începând din 1918, în „Arena”, să-și înceapă
prodigioasa carieră de jurnalist în care a excelat în domeniul reportajului,
ajungând să fie numit de colegii de breaslă drept „Prințul reportajului
românesc”, fiind comparat în acest domeniu cu marele Ernest Hemingway.
Succesul scrierilor sale a constat în felul aparte de a trata subiectul. La Brunea-Fox, faptul
divers devine o analiză extrem de critică, un deget acuzator spre personalul și
instituțiile statului care nu-și făceau treaba. Impactul unui
text de-al său era enorm, iar prestigiul autorului creștea cu fiecare material
gândit și trecut pe hârtie.
Cele mai citite și apreciate reportaje
au fost considerate „Cinci zile printre leproși” (1928), „Ali Kadri, sultanul
din Ada Kaleh” (1934), „Trenul-fantomă” (1933), „Mărirea și decăderea celui mai
gras om din România” (1937). Acestea și multe
alte scrieri ale sale din gazete au fost
strânse ulterior într-o carte, „Reportajele mele (1927-1938)”, publicată
postum, în 1979, la Editura Eminescu din București.
Și-a adăugat la nume particula Fox în
semn de prețuire faţă de profesionalismul jurnaliştilor de la „Fox Movietone
News”, un trust de presă de mare succes în epocă.
Stilul de lucru al jurnalistului-reporter F. Brunea-Fox este cel mai bine
descris de următoarea butadă: „«- Când mai trece Brunea-Fox pe la redacție?» «-
Ce să facă acolo, el e mereu pe teren. Caută material și scrie.»”
A făcut carieră la ziarele din
București, începând cu „Izbânda”, continuând cu „Dimineața” și culminând cu „Adevărul”.
Fire de poet, Brunea-Fox a fost și un apropiat
al cercurilor suprarealiste. Prin intermediul bunului său prieten ieșean,
Benjamin Fundoianu, îi cunoaște pe cei mai de seamă reprezentanți ai avangardei
literare: Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Gheorghe Dinu, Ion Pillat, Felix
Aderca, Saşa Pană.
A trecut în eternitate la 12 iunie 1977,
la București.
TUDOR ARGHEZI ȘI GEO BOGZA DESPRE
BRUNEA-FOX
„Cine a avut prilejul să-l citească pe
F. Brunea-Fox n-a mai avut nevoie de recentul lui reportaj (reportajul despre
leproșii de la Lărgeanca publicat în 1928) ca să știe că în acest anonim
ziarist stă de veghe o inteligență sclipitoare și are pretenții un gust
artistic exersat. E aproape o nepoliteță să-i aducem omagii lui Brunea, în
fața marelui public, de-atâta vreme ocolit de el, dintr-o înnăscută aristocrație
– pe care i-a mânjit-o zilele acestea succesul.” (Tudor Areghezi, în 1928)
„O lume întreagă de dezmoșteniți ai soartei, toți cei care n-aveau după ce bea apă, toți cei de pe treptele tribunalului, toți cei pe care îi aștepta spitalul sau pușcăria, toată suferința și mizeria Capitalei și a provinciei și-au găsit ecou în scrisul acestui mare, neobosit, generos reporter.
De fapt, el a pus în scenă, zi de zi, cu personaje reale, Azilul de noapte. Într-o vreme a manifestelor literare tipărite în reviste efemere, Brunea-Fox a forțat paginile marilor gazete cu propriul său manifest, impunând un gen necunoscut până atunci: pictura cu vitriol a realității.” (Geo Bogza, 1973)
CREDINŢE POPULARE – SÂNPETRUL LUPILOR
În noaptea de 15/16 ianuarie, la
Circovii de Iarnă, se spune că lupii s-ar strânge în haite la urlători unde
încep să cânte urlând, ca să vină marea lor divinitate, Sânpetrul de Iarnă, să
le împartă tainul, adică prada ce li se cuvine pentru un an de zile. Acesta soseşte pe un cal alb la miezul nopţii şi împarte
fiecărui lup prada: un miel, o oaie, o căprioară. Nimic din ceea ce le-a promis
stăpânul nu scapă de colţul lupului, dar nici de altă pradă nu se va atinge
vreunul dintre supuşii săi.
Legat de Sânpetrul Lupilor, se zice că un cioban curios, dorind să vadă cum
se desfăşoară întâlnirea lupilor cu Dumnezeul venit pe lumina zilei la
urlătoare, a urcat şi s-a ascuns în cetina unui brad inalt. După adunarea animalelor
şi rugăciunea urlată (cântată), soseşte călare pe un cal alb Sânpetrul Lupilor.
În linişte, acesta împarte prada tuturor supuşilor. Înainte de încheierea
întâlnirii soseşte, şontâc-şontâc, un lup şchiop. Văzându-1, Sânpetrul Lupilor
îi spune răstit: „Iar tu, pentru că ai întârziat, să mănânci omul acela cocoţat
în brad!” Haita lupilor s-a ămprăştiat aşa cum a venit. Povestea spune că nu a
trecut anul şi curiosul cioban a fost mâncat de lupul cel şchiop.
CREDINŢE POPULARE – CIRCOVII DE IARNĂ. MIEZUL IERNII
Miezul sau puterea iernii pastorale, anotimp de şase luni deschis de
Sâmedru la 26 octombrie şi închis de Sângiorz la 23 aprilie, este marcat de o
sărbătoare de trei zile (15-17 ianuarie) dedicată unor năprasnice divinităţi
meteorologice, Circovii de Iarnă. Aceştia ar fi răspunzători de manifestările
violente ale naturii (viscole, vârtejuri, grindină, trăsnete) şi de pagubele
aduse de lupi şi urşi turmelor de vite.
Împreună cu fraţii lor calendaristici, Circovii de Vară, sărbătoriţi peste
şase luni, la miezul verii pastorale (15-17 iulie), Circovii de Iarnă împart
simetric anul crescătorilor de animale în două anotimpuri, iarnă şi vară, şi
provoacă boala neuropsihică Luatul sau Lovitul din Circovi. Pentru a le câştiga
bunăvoinţa aceste forţe diavoleşti erau cinstite de oameni prin severe
interdicţii de muncă. (Ion
Ghinoiu)