PERSONALITATEA ZILEI – ACTORUL RADU BORUZESCU
Cinefilii îl cunosc datorită rolului titular din filmul „Felix şi Otilia”. Radu Boruzescu a fost considerat la
începutul anilor ’70 ai veacului trecut drept un actor carismatic şi foarte
talentat. Profeţia avea să fie confirmată în timp.
Născut pe 16 ianuarie 1944, la Secuieni,
judeţul Neamţ, Radu Boruzescu avea să se impună şi ca scenograf (a absolvit
Facultăţii de Arte Decorative şi Scenografie de la Institutul de Arte Plastice
din Bucureşti), cucerind premii pentru scenografia filmelor „Felix şi Otilia”,
„Cu mâinile curate”, „Nuntă în cer”.
Deşi angajat al Teatrului „Lucia Sturdza-Bulandra” din Bucureşti (1970), joacă în sala de teatru doar ocazional.
Căsătorit cu Miruna Boruzescu, şi ea scenograf şi realizator de costume, a
semnat scenografia (iar soţia sa costumele) pentru spectacole de operă din:
Bucureşti, Paris, Nancy, Besançon, New York, Vancouver, Cardiff, Bonn,
Florenţa, Amsterdam.
Au lucrat cu Mircea Veroiu, Dan Piţa, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Andrei
Şerban, Petrică Ionescu.
În 1973 se stabilește în Franța, împreună cu soția, Miruna Boruzescu, după
problemele cu cenzura comunistă de la spectacolul „Revizorul”, regizat de Lucian Pintilie. Spectacolul a
fost interzis, la intervenţia ambasadorului U.R.S.S., incident în urma căruia
Liviu Ciulei şi-a pierdut funcţia de director al Teatrului „Bulandra”.
La Paris colaborează cu mai multe
instituții culturale și la unele festivaluri. A lucrat cu Théâtre National de
Chaillot, Comédie-Française, Opéra National de Paris și la Festivalurile de
vară de la Aix-en-Provence și Avignon, în America de Nord cu Metropolitan Opera
(New York), Arena Stage Theater (Washington, DC), Lyric Opera (Chicago) și
Vancouver Opera, în Europa Occidentală la Festivalul Maggio Musicale
(Florența), Festivalul Spoleto, De Nederlandse Opera (Amsterdam), Théâtre Royal
de la Monnaie (Bruxelles), Vlaamse Opera (Antwerpen), Grand Théatre de Genève,
Opera din Bonn și Münchner Kammerspiele.
Începând din 199,5 colaborează des cu
regizorul Robert Carsen la spectacole precum „Café Apocalypse” (Cabaret à
Paris), „Cabaret 5 Ute Lemper” (Théâtre du Châtelet Paris), „Fidelio” (Maggio
Musicale Florența), „Salome” (Teatro Reggio din Torino, Teatro Real din
Madrid), „Mutter Courage und ihre Kinder” (Piccolo Teatro Mailand), „Il
Trittico” (Vlaamse Opera Antwerpen), „Nomade – Richard III.” (Stadsschouwburg
Amsterdam, Deutsche Oper am Rhein, Düsseldorf), „Mitridate, Re di Ponto”
(Théâtre Royal de la Monnaie Bruxelles și Theater an der Wien), „Faust” (Grand
Théâtre de Genève) și „Il trovatore” (Festivalul Bregenz).
Surse
de documentare şi foto: Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ” şi pagina
web All About Romanian Cinema.
SPECTACOLE DE PRODUCȚIE ALE CLASEI DE ACTORIE
Cele mai recente puneri în scenă ale grupelor clasei de actorie de la
Școala Populară de Artă Piatra-Neamț vor putea fi urmărite de către publicul
tânăr din Târgu Neamț, pe scena Casei Culturii
„Ion Creangă”.
Astfel, luni, 16 ianuarie 2023, începând cu ora 11:00, grupa claselor I-IV
va prezenta spectacolul „Făt-Frumos
multiplicat”, de Iuliu Rațiu. Distribuția
îi cuprinde pe: Anastasia Asavei, Casiana Corodeanu, Teodora Cristiana Aileni,
Daniel Mitru, Diana Butuc, Eric Diacon, Eva Olărașu, Ioana Scutaru, Iustina
Petrea, Iris Șerban, Maria Coptura, Sebastian Pricopie, Sofia Niță, Tudor
Mușat, Rareș Matache.
O oră mai târziu (12:00), vor intra în scena elevii grupei claselor V-VIII,
cu montarea „Orașul ciupercilor”,
după Maria Hibovski, în care au fost distribuiți: Lole Azoiței, Giulia
Ciubotariu, Teodor Cucoș, Rihanna Forminte, Ioana Grigoraș, Anastasia
Iacoboaea, Denisa Lulea, Medeea Matache, Albert Moisă, Bianca Mitric, Iustin
Matasă, Petronela Mitrea, Ilinca Nohai, Bianca Sîrcu, Daria Tatu, Ema Todiraș,
Sophia Petrescu.
Al treilea spectacol, care va închide programul clasei de actorie, va fi
prezentat, începând cu ora 14:00, de grupa actorilor liceeni. Teodora Ambruș,
Larisa Ariton, Cleopatra Bucalău, Elena Dăscălescu, Corina Gräser, Ioana Ifrim,
Iustin Muraru, Petru Romila, Elena Sava, Analia Scăfiță, Catrinel Șuba, David
Ungurianu sunt tinerii actori care vor da viață reprezentației cu titlul „Fără droguri”, după David Dumitru
Ungureanu.
Regia tuturor celor trei spectacole aparține coordonatoarei cursului, actrița Maria Hibovski.
ACTRIȚA LAMIA BELIGAN ȘI MUZICIANUL TUDOR NICULESCU-MIZIL, INVITAȚI LA ETERNUL EMINESCU 2023
Devenit tradițional, proiectul ETERNUL EMINESCU deschide
seria anuală a spectacolelor cultural artistice aflate în organizarea Centrului
pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț.
Anul acesta, în parteneriat cu Asociația Culturală „Pro Valores”, vă oferim
un recital pe poezie și muzică inspirat de creația eminesciană în interpetarea
a doi artiști de primă mărime a vieții culturale românești: actrița Lamia
Beligan și chitaristul Tudor Niculescu-Mizil.
Acestora, pentru a onora creația și personalitatea Poetului Mihai Eminescu,
li se alătură și artistul plastic nemțean Gheorghe Pintilie, cel care
propune publicului o selecție a celor mai reușite dintre picturile sale.
Întreg evenimentul, care beneficiază de finanțarea Consiliului Județean
Neamț, se va desfășura duminică, 15 Ianuarie 2023, la sala „Calistrat Hogaș” a Consiliului Județean Neamț, ora 17:00.
Intrarea se face pe bază de invitație, care poate fi ridicată de la
Secretariatul Centrului, strada Ștefan cel Mare, nr. 3A, telefon: 0233.214.026.
***
LAMIA BELIGAN este artistă de primă valoare
a Teatrului National „Ion Luca Caragiale” din București, care în ultimii ani a
obținut mari succese în spectacolele: „Vivien Leigh: Ultima Conferință de
presă”, „Două pe față, două pe dos”, „Sinucigașul” sau „Bolta cerească” – cea
mai recentă premieră a primei scene teatrale a țării.
Lamia Beligan a fost distinsă cu: Premiul Fundaţiei „Silvia Popovici”
pentru cea mai bună actriţă a anului 1998; Leul de Argint pentru filmul
“„Hotel de lux”, în regia lui Dan Piţa, rolul Marta, 1992; Premiul de
interpretare pentru rolul GwenDolline din comedia muzicală după piesa „Bună
seara, domnule Wild", la Festivalul Internaţional de la Liverpool, 1990; Medalia
Meritul Cultural conferită de preşedintele României; iar în anul 2020 -
Premiul Bussines Arena Magazine pentru Excelență în Artele
Spectacolului.
Îndrăgostită de poezie, Lamia Beligan a fost protagonista unor recitaluri
de neuitat desfășurate pe scena Festivalului „Mogoșoaia ClasicFest”, în cadrul
turneului „România MultiCulturală” – prilejuit de sărbătorirea Zilei Culturii
Naționale (2020) sau în spectacolul „Floarea de lumină” din cadrul ediției a
XIV a Festivalului Internațional de Poezie „Grigore Vieru” de la Iași (2022).
Chitaristul TUDOR NICULESCU-MIZIL
Este absolvent al Universității Naționale de Muzică din București și a
cursurilor de master ale Academiei de Muzică din Maastricht (Olanda).
Este solist și profesor. A fost invitat în cadrul unor proiecte artistice
de lungă durată derulate de prestigioase instituții culturale românești.
Este directorul artistic al Concursului internațional de chitară clasică „Talente
în afirmare”, ajuns în anul 2022 la cea de-a X-a ediție.
În perioada 2017-2020 a publicat trei
cărți de specialitate la Editura Muzicală, iar în anul 2015, compact discul
său - „Romantic guitar” - s-a bucurat de apreciere unanimă. Printre succesele
anului 2022 se numără și recitalul său din cadrul Festivalului „Gheorghe
Petrașcu – 150”, eveniment desfășurat la
Tecuci, orașul natal al primului mare pictor devenit membru al Academiei
Române.
Pictorul GHEORGHE PINTILIE
Născut în 1957 la Podoleni , jud. Neamt. Lucreaza ca inginer zootehnist timp de 6 ani, dupa care imbratiseaza cariera didactica , lucrand ca profesor de Educatie Tehnologica timp de 30 de ani , perioada in care nu a părăsit nicio clipă marea sa pasiune – pictura. In anul 2022 a absolvit studiile de Master ale Universității Naționale de Artă „George Enescu” din Iași, Facultatea de Arte Vizuale si Design .
Lucrările sale au ajuns pe simezele unor galerii de prestigiu din lume,
precum: Galeria „Pinter” din Budapesta, Galeria „White Space Chelsea” din New York, Muzeul de artă modernă și contemporană „G. Sciortino-Monreale”, unde a
primit și Trofeul „Tavolozza d’argento”, precum și Mențiunea de onoare la concursul „La
couleur d’un Poeme ”, ediția a V-a (
2020) și Premiul I, ediția a VI-a (2021).
De asemenea, a expus pe simezele unor galerii de artă din țară : „Elite Prof Art Gallery ”-București, Galeria Fundației Culturale „Alexandru Podoleanu” din Podoleni-Neamț, Galeria „HA!SUS - Creative Cloud”, „Romanian Creative Week” – Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași și U. A. P. România, Galeria „ApArte” a Facultății de Arte și Design a Universității Naționale de Arte „George Enescu” Iasi, Galeria „Sala pașilor pierduți ” de la Palatul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, Centrul Cultural „Mihai Eminescu” din București, Galeria de Artă Transdisciplinară „Alchimia” Iași.
PERSONALITATEA ZILEI – PROZATORUL ION PETRIŢA
Ion Petriţa s-a născut în ziua de 11 ianuarie 1932, la Pângăraţi, Neamţ. A
fost argat la familia lui Klaus şi a Evei Ritth (1946-1948), apoi ucenic la
cizmăria lui Titel Ioniţă din satul Straja, Neamţ. A urmat cursurile şcolii
elementare din comună, s-a înscris la Şcoala Medie Tehnică de Energie
Electrică, Iaşi.
Profesional, a fost contabil la cooperativele de consum din Bicaz şi Roznov
(1952-1954).
În 1960, s-a aflat printre primii angajaţi ai Hidrocentralei „V. I. Lenin”
(azi, „Dimitrie Leonida”) de la Stejarul. A urmat cursurile Liceului din Bicaz,
a absolvit o şcoală de maiştri (1972). Încurajat de ziarista Tita Chiper, pe
când aceasta se afla pe şantierul viitorului baraj de la Bicaz, a scris şi a
publicat articole în Ziarul „Constructorul” care apărea în localitate.
Debut editorial cu „Patima geloziei”; volume de proză scurtă „Captiv în
paradisul albastru” şi „Amintiri din infern”.
Postum,în anul 2016, Editura Nona a publicat volumul de proză intitulat „DREPTUL LA VIAŢĂ. Reflecţii eufemistice”, cu o prefaţă a
profesorului George Brăescu.
Ion Petriţa a trecut în eternitate pe 30 octombrie 2013, la Piatra-Neamţ.
CARTE ZILEI – „DREPTUL LA VIAŢĂ. REFLECŢII EUFEMISTICE”, DE ION N. PETRIŢA (EDITURA „NONA”, PIATRA-NEAMŢ, 2016)
În cele cincisprezece capitole ale volumului de proză scurtă „Dreptul la viaţă”, Ion N. Petriţa abordează o tematică ancorată ilustrativ şi expresiv în febrila realitate românească a primelor decenii de la instaurarea regimului bolşevic. Avem acum la dispoziţie o scriere care are meritul de a ne delecta şi în acelaşi timp să se constituie într-o mărturie a vremilor parcurse. Prin apariţia acestui volum reprezentativ, al cincilea şi ultimul, după „Patima geloziei” (Editura „Corgal Press”, 2010, prefaţă de George Brăescu), „Captiv în paradisul albastru” (Editura „Corgal Press”, 2010, prefaţă de George Brăescu), „Amintiri din infern” (Editura „Corgal Press”, 2011, prefaţă de George Brăescu) şi „Valurile vieţii” (Editura „Corgal Press”, 2015, prefaţă de George Brăescu), indubitabil, timiditatea, inerţia şi complexele autorului iau sfârşit.
Desigur, în pofida destinului potrivnic (apropierea morţii), acceptat tacit de conştiinţa autorului, care activează acel sentiment resemnabil de curgere implacabilă a unei lumii spre deznodământul asumat cu condescendenţă.
Volumul lui Ion N. Petriţa are capabilităţi narative în stare să atragă tot
mai mulţi cititori dat fiind capacitatea de anduranţă a autorului în faţa
soartei ineluctabile. (prof.
George Brăescu)
PRACTICI POPULARE – IORDĂNITUL FEMEILOR (TONTOROIUL FEMEILOR), PETRECERE DIONISIACĂ
Iordănitul Femeilor este o petrecere de
pomină a nevestelor organizată în ziua şi în noaptea Sfântului Ion (7 şi 7/8
ianuarie), reminiscenţă a manifestărilor antice dionisiace. Femeile se adunau în cete la câte o gazdă, unde aduceau
alimente (ouă, faină, carne) şi băutură pentru ospăţ. Toată noaptea mâncau şi
beau din belşug, spunând că se iordănesc, Cântau, jucau, chiuiau.
Dimineaţa ieşeau pe drum, unde ridicau pe sus bărbaţii ieşiţi întâmplător
în calea lor şi îi duceau cu forţa la râu, lac sau fântână, ameninţându-i că-i
aruncă în apă dacă nu se răscumpără cu un dar, de obicei cu o vadră de vin. Se
suiau pe grapa de lemn şi se trăgeau ca pe sanie, mergeau prin case şi îi stropeau
cu apă pe cei întâlniţi.
În această zi, numită şi Tontoroiul Femeilor, normele de bună-cuviinţă ale
satului tradiţional erau abolite, iar excesele de băutură şi petrecerile peste
măsură tolerate. Femeile se considerau acum mai tari şi cu mai multe drepturi
ca bărbaţii: lipseau de acasă, lăsând copiii în grija soţilor şi a soacrelor,
chefuiau, se distrau iară să dea cuiva socoteală. În unele sate, tinerele
neveste erau integrate în comunitatea femeilor căsătorite printr-un ritual
special care cuprindea, printre altele, udatul lor cu apă la râu, lac, fântână.
Ca origine, ciudatul obicei este o supravieţuire a cultului dedicat zeului
Dionysos atestat, în Antichitate, inclusiv în cetăţile antice de la Marea
Neagră (Callatis, Histria, Tomis) prin dansuri frenetice şi extaz mistic. În
calendarul cetăţii Callatis, pe ruinele căreia s-a ridicat Mangalia de astăzi,
o lună a anului era dedicată lui Dionysos, zeu al ve-getaţiei, viţei-de-vie şi
beţiilor rituale. Unii specialişti i-au găsit originea zeului în lumea tracică
(Epoca Bronzului; Epoca Fierului), alţii sunt de părere că divinitatea vine din
adâncurile religiilor micro-asiatice şi egeene, din Epoca Neolitică. Indiferent
de disputele legate de originea teritorială a zeului, un lucru este cert,
cultul său, atât de cunoscut în Antichitate încât a tins să devină o religie
universală cu care a avut serios de luptat creştinismul, supravieţuieşte astăzi
la români sub forma obiceiului Iordănitul Femeilor. Obiceiul a fost consemnat
până în secolul al XX-lea, în sud-estul României, în judeţele: Buzău, Brăila,
Ialomiţa, Tulcea, Constanţa (Ion Ghinoiu).
Explicaţie foto: ţărănci nemţene fotografiate de Adolphe
Chevallier.
CREDINȚE ȘI PRACTICI ARHAICE – REVELIONUL, PRIVEGHI LA ÎNMORMÂNTAREA ANULUI VECHI
Revelionul este sărbătoarea nocturnă dedicată celui mai vechi zeu al
omenirii, Anul, personificare a Soarelui. El este numit An Vechi înainte de a
muri la miezul nopţii de Revelion, şi An Nou imediat după renaştere. Anul, tată
al marilor zei ai omenirii (Zeus, Saturn, Crăciun, Shiva, Mithra), se naşte,
creşte, îmbătrâneşte, moare şi renaşte după 365 de zile. În raport de data
naşterii şi a morţii sale, sfinţii Calendarului popular sunt şi ei mai tineri
sau mai bătrâni: Sânvăsâi (1 ianuarie) este, conform legendelor populare, un
tânăr care stă călare pe butoi, iubeşte şi petrece; Dragobete (24 februarie),
fiul Dochiei, reprezintă zeul dragostei pe plaiurile carpatice; Sângiorzul (23
aprilie) şi Sântoaderii sunt tineri, călări pe cai; Sântilie (20 iulie) şi
Sâmedru (26 octombrie) sunt maturi, după care urmează generaţia sfinţilor-moşi,
Moş Andrei (30 noiembrie), Moş Nicolae (6 decembrie), Moş Ajun (24 decembrie)
şi Moş Crăciun (25 decembrie). Vârsta înaintată a divinităţilor din luna
decembrie prevesteşte moartea Anului, identificat în cultura populară cu
Crăciun.
Mai mult de un mileniu şi jumătate, până în secolul al XlX-lea, românii au
celebrat Anului Nou în ziua de Crăciun. Sărbătoarea Anului Nou, după ce a fost
despărţită de sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului şi mutarea ei pe data de
1 ianuarie, pe locul unde romanii celebrau în Antichitate Calendele lui
Ianuarie, s-a numit Crăciunul Mic, îngroparea Crăciunului, îngroparea Anului
şi, în final, Revelion. Ciclul sărbătorilor de Anul Nou este împărţit de
noaptea de Revelion în două perioade simetrice. Prima parte, cuprinsă între
sacrificiul ritual al porcului la Ignat şi miezul nopţii de Revelion, se
suprapune peste zilele premergătoare solstiţiului de iarnă, când se măreşte
noaptea, sporeşte frigul şi întunericul. Aceste fenomene ale naturii alimentau
spaima oamenilor că lumea merge spre pierzanie, că va veni momentul când
Sfântul Soare va dispărea definitiv de pe cer. Soseşte însă fenomenul
spectaculos al solstiţiului când Soarele începe să urce pe bolta Cerului, iar
ziua începe să crească puţin câte puţin. A doua parte a ciclului, care se
desfăşoară sub semnul speranţei generate de renaşterea Anului, este cuprinsă
între miezul nopţii de Revelion şi Bobotează. Obiceiurile, actele rituale şi
practicile magice redau, în prima parte a ciclului, teama, dezordinea şi haosul
generate de îmbătrânirea şi moartea Anului Vechi, iar în a doua parte, după
miezul nopţii de Revelion, optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul.
Prin numeroase sărbători şi obiceiuri românii îmblânzesc curgerea
necruţătoare a timpului umanizând fenomenelor naturale desfăşurate independent
de dorinţa şi voinţa lor: sacrificiul ritual al porcului; prepararea
alimentelor rituale din grâu (colaci, turte) şi din carne de porc (piftie,
cârnaţi); credinţa că se deschid mormintele şi se întorc spiritele morţilor
printre cei vii; abundenţa ospeţelor şi a petrecerilor cu excese de mâncare,
băutură, distracţie, gesturi, cuvinte şi expresii licenţioase, Periniţa,
supravieţuiri ale unor practici orgiastice; activitatea cetelor de feciori care
redau, prin colinde şi numeroase acte rituale, drama naşterii şi morţii anuale
a divinităţii şi, în sfârşit, stingerea luminilor la miezul nopţii pentru a
reda întunericul şi haosul desăvârşit provocat de moartea divinităţii. Urmează,
după câteva clipe, aprinderea luminilor care simbolizează naşterea divinităţii
An şi, odată cu aceasta, a timpului şi lumii înconjurătoare. Se credea că în
acest timp benefic se deschide Cerul, ard comorile şi vorbesc animalele. Se
alungă spiritelor malefice prin zgomote de tot felul (bice, clopote,
strigături), se invocă rodul bogat prin diferite obiceiuri (Pluguşorul,
Semănatul, Sorcova) şi acte rituale, se încearcă norocul, se află ursita, se
întocmesc calendarele meteorologice (din foi de ceapă, din coji de nucă etc.);
se împacă pricinile, se săvârşesc acte de toleranţă şi îngăduinţă; se începe
simbolic lucrul.
Datorită vechimii sărbătorii Anului Nou şi mutării datei Naşterii Domnului
de pe 6 ianuarie pe 25 decembrie, peste ziua celebrării zeului Crăciun, ordinea
desfăşurării obiceiurilor din aceste scenarii rituale nu se mai respectă în
totalitate.
OBICEIURI PRACTICATE DE CRĂCIUN ȘI DE ANUL NOU – TURCA
În cadrul obiceiului denumit TURCĂ, rolul zeiţei preistorice în ipostază
zoomorfă este interpretat, la Crăciun şi Anul Nou, de feciorul cetei de
colindători care îmbracă o mască bovină numită, în raport de zona etnografică,
Turcă, Boură, Cerb, Capră, Brezaie. Turca se naşte simbolic la confecţionarea
măştii cu acelaşi nume, petrece şi se desfată împreună cu ceata de feciori, anturajul
său divin, şi apoi moare simbolic, lovită cu ciomagul, împuşcată sau înecată,
pentru a renaşte împreună cu timpul cu care se confundă, anul calendaristic.
Masca Turcii se compune din cap, corp şi un băţ (picior) care o sprijină în
pământ. Capul are două coarne de bovină împodobite cu panglici, bete, clopoţei,
flori artificiale, un bot nedefinit de animal (lup, cal, iepure, capră) din
lemn pe care cel care îmbracă masca îl deschide şi îl închide, clămpănind ca o
barză. Corpul Turcii este confecţionat dintr-o faţă de masă, cusută ca un sac,
pe care sunt prinse panglici şi basmale colorate, smocuri din piele de iepure
sau fulgi de pasăre şi o coadă în spate. Trasă peste cap, Turca lasă să se vadă
în partea de jos capătul băţului care o sprijină cioplit ca un falus şi
gleznele celui care o îmbracă. Este o mască compozită care seamănă, mai ales
atunci când turcaşul stă aplecat, cu un ciudat patruped.
Ca personaj divin, Turca îşi respectă statutul: acţiona independent de
membrii cetei de feciori, nu se supune ordinelor vătafului, se amuză speriind
femeile şi copiii, muşcă cu ciocul asistenţii curioşi care se apropie de
colindători, solicită plata (darul) atât cât consideră că i se cuvine.
Turcaşul, feciorul care îmbracă masca, nu are voie să vorbească, mărind
misterul care pluteşte în jurul său. Incompatibilă cu creştinismul, Turca nu-i
însoţeşte pe membrii cetei când merg la biserică înainte de colindat să fie
binecuvântaţi sau la casa preotului, cu colindatul propriu-zis.
Înainte de a muri, Turca joacă solitară, în centrul satului, un dans fără
egal, numit Jocul cel Mare.
OBICEIURI POPULARE PRACTICATE ÎN AJUN DE AN NOU - DESPRE BUHAI
Buhaiul
este un obicei agrar structurat după modelul colindelor, practicat
la Anul Nou, sinonim cu Pluguşorul (în Moldova).
Buhaiul,
denumire populară a taurului, a fost, înainte de apariţia
creştinismului, unul dintre substitutele zoomorfe ale zeului trac
Dionysos şi ale zeului iranian Mithra, jertfit în ziua de 25
decembrie.
Acelaşi
nume, buhai, îl poartă şi piesa din recuzita cetei de pluguşor
sau de buhai. Cu acest instrument se imita, în timpul colindatului,
răgetul taurului, străveche divinitate agrară.
Buhaiul
se confecţionează dintr-un vas de lemn (putină, doniţă, cofa),
împodobit pe dinafară, căreia i se scot cele două funduri. Una
dintre gurile vasului, care funcţionează drept cameră de
rezonanţă, este astupată cu o piele de animal (de oaie, capră sau
viţel) bine întinsă şi cu un orificiu prin care trece o şuviţă
din păr de cal.
Buhaiul
este purtat de un membru al cetei sau, când acesta are dimensiuni
mai mari, în sanie sau căruţă trasă de boi sau cai. Prin
trecerea părului de cal printre degetele umezite se obţine un sunet
grav, ciudat şi nemuzical, care aminteşte de mugetul sau răgetul
taurului înfuriat.
Instrumentul
şi glasul acestuia păstrează amintirea scenei sângeroase când
era jertfit taurul, substitut al zeului Dionysos şi al zeului
Mithra, peste care creştinismul a suprapus Naşterea Domnului Iisus.
Buhaiul
a fost atestat la românii şi aromânii din sud-estul Europei de la
care a fost preluat şi de alte popoare vecine.
Practici populare arhaice: ÎNGROPAREA CRĂCIUNULUI
Parodia înmormântării Anului Vechi şi a renaşterii Anului Nou, care se organiza de cetele de feciori pe data de 28 decembrie, se numea îngroparea Crăciunului.
Feciorii, adunaţi la casa jocului, alegeau pe cel care va interpreta rolul Crăciunului mort. Acesta era aşezat pe o scară de lemn (targă funerară) şi acoperit pentru a nu fi recunoscut. În timp ce mortul este condus la râu, pe ultimul drum, cortegiul funerar cântă morţeşte (jeleşte), popa slujeşte, cantorul dă răspunsuri la ectenii, iar lăutarii cântă ca la înmormântările tinerilor necăsătoriţi. Textul ritual, cântat pe melodia prohodului, descifrează semnificaţia obiceiului:
„Măi, Crăciune, măi, Bătrâne,
Astăzi te-ngropăm pe tine.
Haideţi toţi, cu mic cu mare,
Să ducem Crăciunu-n vale,
Şi să-l băgăm în produc,
Pe el să punem butuc.
O, Crăciune, o, Bătrâne,
Du-te de la noi cu bine;
Mergi pe apa Sâmbetei,
Şi-napoi nu mai veni,
C-a veni altu Crăciun
Şi-a fi ca tine mai bun”.
La produc (copcă în gheaţa râului), după ce i se luau iertările şi i se dezlegau păcatele, mortul era aruncat de pe scară pe gheaţă. În acel moment, Crăciunul mort renăştea şi se ridica în picioare pentru a fi văzut de întreaga asistenţă. Noul Crăciun însoţit de feciori şi melodii vesele de joc se întorcea în sat unde se desfăşura pomana (comândarea) Crăciunului, o petrecere de pomină. (Ion Ghinoiu)