Autorul, deşi e de acord cu ideea prin care termenul de „privilegiu” este folosit mai ales „în spaţiul pecuniar şi material”, mărturiseşte în materiale-interviu mulţumirea şi mândria care l-a cuprins după fiecare întâlnire cu artişti ai scenei lirice româneşti, stări sufleteşti pe care le consideră drept adevărate PRIVILEGII. În paginile primului volum, autorul ne dă întâlnire cu Nicolae Gîscă, Tudor Jarda, Marina Krilovici, David Ohanesian, Aurelian Octav Popa, Ştefan Ruha, Vasile Spătărelu şi Harry Tavitian.
În cartea sa, „Împătimit de lectură”, volumul II, profesorul Constantin Tomșa face o recenzie a lucrării de față. Spicuim aici câteva idei: „Chiar şi numai faptul că s-a aflat pentru câteva sau mai multe clipe în vecinătatea unor personalităţi recunoscute ale muzicii româneşti, oameni care, dăruiţi de Dumnezeu cu har şi talent, le-au valorificat prin munca şi truda de o viaţă, îmbogăţind zestrea acestui spaţiu cu produsul gândirii, sensibilităţii şi meşteşugului lor, după cum afirma în exordiuI cărţii (tradus şi în limbile franceză şi engleză), îi dă dreptul lui Ioan Amironoaie să se considere, pe bună dreptate, un privilegiat.
Valoarea celor cu care a intrat în dialog, înaltul profesionalism în domeniu şi înzestrarea cu har scriitoricesc a autorului fac din această carte, ce conţine numai o sută cincizeci de pagini, un instrument prin intermediul căruia loan Amironoaie reuşeşte să intermedieze cititorului o întâlnire surprinzătoare din toate punctele de vedere cu membrii unui octet alcătuit din nume deosebit de prestigioase: de la compozitorul Vasile Spătărelu, jazzistul Harry Tavitian şi dirijorul Nicolae Gîscă, la marii interpreţi Aurelian-Octav Popa, Ştefan Ruha, Marina Krilovici, David Ohanesian şi la muzicologul octogenar Tudor Jarda.
Această carte nu este alcătuită pe baza şabloanelor ştiute şi uzate de către un reporter priceput în toate domeniile care pune întrebări stereotipe şi care se mulţumeşte cu răspunsuri pe măsură. Nu, cartea este una gândită, scrisă şi structurată de un specialist, care, respectând regula bunului simţ, se adresează de la egal la egal, în cunoştinţă de cauză, unor colegi de breaslă care au cunoscut, deloc uşoară, povara celebrităţii.
Fiecare interviu este precedat de câte o succintă prezentare în care sunt incluse date esenţiale şi sugestive pentru creionarea imaginii autentice, a unui portret al celui intervievat. Iată un singur exemplu: Maestrul armoniei modale a venit la Piatra-Neamţ. Om puternic, trăit între oameni de-o seamă, neîmpovărat de greutatea copleşitoare a celor opt decenii pe care le poartă în spate; şi în sufletul rămas tânăr şi ferice în ciuda vremurilor care i-au colbăit viaţa. Maestru Tudor Jarda bărbatul zdravăn din nordul României, nărăvit la frumuseţile cântului poporan pe care a ştiut să le refacă în limbajul cel mai potrivit. Hâtru şi pus pe şotii, cu un chef de viaţă cum rar se întîlneşte, este dispus să repovestească, frenetic, toată istoria sunetului primar, pe care l-a slujit cu consecvenţă, dragoste şi respect.
Apoi, cu o ştiinţă aparte, dublată şi de o pregătire anterioară minuţioasă, urmează atacurile asupra intervievatului care, uneori, este surprins de erudiţia reporterului Ioan Amironoaie şi, involuntar, precum Marina Krilovici, exclamă: «Văd că ştiţi mai bine decît mine… Ce să mai spun?»
Mai mult, reporterul este deţinătorul unei tehnici aparte cu ajutorul căreia conduce convorbirea lăsînd impresia unei anumite lejerităţi care, de ce să nu spunem, se capătă în urma unui susţinut exerciţiu şi pe care nu o întâlnim în interviurile alcătuite rutinier de cine-vrei-şi-cine-nu vrei. Astfel, când Marina Krilovici relatează despre felul în care mama sa îi calma pornirile boeme chemând-o de prin discoteci, de pe la Lido, de pe la Cina, de pe la ceaiuri prelungi…, intervenţia reporterului este una spontană, formulată tranşant, cu nonşalanţă: «Iată ce făcea o viitoare celebritate mondială în timpul liber!…»” (Constantin Tomșa – „Împătimit de lectură”, volumul II, Editura Crigarux, Piatra-Neamț, 2006)