SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI - PROBEJENIA. MOŞII SCHIMBĂRII LA FAŢĂ.
Sărbătoarea din Calendarul ortodox din 6 august, Probejenia sau Schimbarea la Faţă marca în Calendarul popular hotarul între vară şi toamnă. La Probejenie se spunea, în unele zone, că începe călătoria berzelor, stârcilor şi a altor păsări migratoare. De acum, frunza codrului îşi schimbă culoarea, iarba încetează să crească, apele se răcesc şi sunt „spurcate” de cerb, şerpii şi alte vieţuitoare (şopârle, salamandre, insecte) se retrag pentru iernat în ascunzişuri.
Din această zi omului îi era interzis să se mai scalde în apa râului şi să omoare, conform obiceiului, şarpele care îi iese în cale.
În schimb, la Probejenie era dezlegare la peşte (sărbătoarea este plasată în interiorul Postului Sântămăriei) şi la struguri.
În această zi sunt recoltate multe plante şi fructe pentru tămăduirea bolilor: avrămeasa, împărăteasa, leuşteanul, usturoiul de samulastră, florile de muşeţel şi de tigvă, alunele, crenguţele încărcate cu prune.
Ca la orice hotar calendaristic, apar şi practici de pomenire a morţilor (pomenile date în această zi se numesc Moşii Schimbării la Faţă), iar cititorii în stele făceau observaţii şi pronosticuri astronomice.
Ofrandele obişnuite date pentru morţi la Probejenie, numite Moşii Schimbării la Faţă, sunt strugurii, mustul şi fagurii de albine. Boabele de struguri desprinse de pe ciorchine şi sfinţite la biserică se numesc, în unele zone etnografice din Moldova (Tutova), „colivă de struguri“. Gustatul primului bob de strugure se făcea după un ritual din care nu lipsea formula pronunţată cu voce tare: „Boabă nouă în gură veche!“ (Moldova şi Bucovina). De la obiceiul de a gusta ritual strugurii şi alte poame la Moşii Schimbării la Faţă, luna august a primit şi numele de Gustar.
Sărbători populare ÎNĂLȚAREA DOMNULUI
În vechime, românii se pregăteau pentru marea sărbătoare a Înălțării Domnului la Ceruri încă de ziua de miercuri, din ajun, zi care avea o denumire aparte în popor, anume Hurdubăiala Paşteiui. Oricum ai da-o sună ciudat această denumire. Ştiind că hudubaia sau hurdubaia însemna pe vremuri un vas mare, o clădire sau o încăpere foarte mare, sugerăm că Hurdubăiala Paşteiui ar face trimitere la împlinirea sau la creşterea maximă a Paştelui, căci momentul Înălţării Domnului era socotit punctul final al sărbătorii pascale.
Poporul credea că din ajun încep să umble temutele Iele sau Rusalii, spirite malefice care provoacă o sumedenie de boli. În acelaşi timp, debutează multe practici legate de cultul morţilor. Astfel, se îngrijesc mormintele şi se împodobesc cu flori şi ramuri verzi spre a se curăţi aerul. Se dau multe pomeni atât în ajun, cât si de Înălţare, obiceiul fiind numit local Moşii de Ispas.
În acest cadru erau prăznuiţi strămoşii sau morţii recenţi, de sufletul acestora dându-se în special azime calde, lapte dulce fiert cu păsat, ceapă verde, flori, rachiu şi brânză. Uneori, pomana se dădea în drum, deoarece se considera că sufletele sunt în drum sau se înalţă spre cer, iar pomenile acestea le servesc ca merinde de-a lungul acestui ultim drum.
Exista superstiţia că anumite suflete se puteau rătăci şi riscau prefacerea în strigoi sau moroi. Tocmai de aceea se recurgea la practici de apărare precum: împodobirea caselor, acareturilor, a doniţelor şi a coarnele vitelor cu verdeaţă. Se recurgea și la culegerea și sfinţirea anumitor arbuşti şi plante de leac (flori şi frunze de alun, leustean, tamaia dealului), care se folosesc apoi pentru oamenii slăbiţi sau pentru cei cu dureri de cap, atingerea vitelor si a oamenilor cu leustean, anumite vrăji şi descântece. Aşadar, de teama Ielelor şi a strigoilor, bisericile, casele şi mormintele erau împodobite cu flori, frunze şi ramuri de alun, nuc, paltin sau leuştean, vitele şi oamenii fiind atinşi în special cu leuştean.
Tot în ajun, fetele sădeau flori ca să se înalţe ramurile lor spre cer, după Domnul Iisus. În noaptea dinspre Ispas fetele şi flăcăii se adunau sub aluni, deoarece exista credinţa că numai în această noapte înfloresc şi, totodată, se şi scutură; aceste flori erau păstrate cu mare grijă la icoane, fiind foarte bune de leac şi de dragoste. Alte fete mari nu ezitau să doarmă cu capul pe un braţ de buruiene spre a-şi visa ursitul, iar unele, spre zori, se scăldau în apă neîncepută.
Pe de altă parte, sărbătoarea populară era ţinută şi de cei temători de grindină, de frica lupilor, în general pentru primejdie. Temători sau nu de ceva, oamenii de pe vremuri îşi împodobeau preventiv casele mai ales cu ramuri de paltin, care, uscate, erau bune împotriva trăsnetului. Un mijloc individual de protecţie îl constituia încingerea peste mijloc a fetelor şi a femeilor cu leuştean.
Creștinii duceau la biserică, pentru sfințire, pască, ouă roşii, dar şi pasat. La întoarcere, se punea mai întâi păsat pe prispă spre a ciuguli vrăbiile şi a sfinţi cerul, iar câinelui, ca să fie credincios stăpânului, i se dădea o bucăţică de pască şi de miel sfinţit. La icoana din casă se făcea semnul crucii si se spunea: „Păzeşte-ne Doamne de toate relele pământului. Căci numai Tu, înălţat sus, vezi totul şi auzi totul şi pe toate le poți împlini. Îndură-Te de noi, păcătoşii, şi ne dă pâine şi sare ca să nu murim de foame”.
Întocmai ca la Paşti se obişnuia sa se mănânce pască, ouă roşii şi, mai rar, friptură de miel. Prima dată se gusta pasca pentru a se sfinți omul pe dinăuntru și ca să fie sănătos, iar apoi se mănânca din oul roșu ca românul să fie îmbujorat la față și păzit de Domnul.
La această mare sărbătoare domnească, Sfânta Liturghie se făcea de obicei afară, pe iarbă verde sau în preajma holdelor de grâu, sărbătoarea fiind astfel socotită ca una a fânului și a holdelor. Dacă vremea nu permitea ținerea Liturghiei afară, se așternea în biserică fân pe jos, praporii fiind împodobiți de femei și fete cu verdeață sau flori de câmp.
Prin unele locuri, credincio-şii primeau acasă preotul ce umbla cu icoana Sfintei înălţări, după care Plecau, mai ales prin Ardeal, la nedei, bâlciuri sau târguri. De aici cumpărau oale, străchini şi căni de lut sau linguri de lemn pentru a fi date de pomană la Moşii de vară sau Moşii de oale din Sâmbăta Rusaliilor, însă aceste nedei erau și un bun prilej de peţire a fetelor mari.
În vechime, formula tradițională de adresare de binețe pentru cele zece zile care despart Înălțarea de Rusalii era „Hristos S-a înlțat”, spre deosebire de astăzi când această formula este rostită doar în ziua de sărbătoare a Înălțării Domnului la Ceruri. (etnograf Marcel Lutic - „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”, ediția a III-a, Editura Vailiana 98, Iași, 2022)
SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEȘTI – ISPASUL SAU PAȘTELE CAILOR
Prin Ţara Oaşului, vinerea dinaintea
Înălţării Domnului era numită Vinerea de Ispas. Era momentul în care, în
zori, patru-cinci fete mari, însoţite de o babă atoateştiutoare, se duceau
într-o pădure având asupra lor pălincă, vin, apă sfinţită, plăcintă, ouă roşii
de la Paşti şi o drâmbă. În pădure, fetele se dezbrăcau în pielea goală şi
încingeau jocuri care durau până la răsăritul soarelui. Apoi, spuneau „Tatăl
nostru”, se strângeau în braţe şi se sărutau, baba cântând cu foc din drâmbă.
Urma un ospăţ pe cinste, iar în drum spre casă fetele culegeau anumite flori
bune pentru creşterea părului, dar, se zice, şi pentru atragerea atenţiei
flăcăilor asupra lor (mai ales, la hore!).
Ajunul Ispasului era numit în popor Hurdubăiala
Paştelui. Cei care se împărtăşeau de Paşti erau obligaţi să nu lucreze şase
săptămâni, adică până la Ispas, deoarece se credea că împărtăşania stă în ei în
tot acest timp. Se mai spunea că din ajun încep să umble nişte spirite malefice
care provocau o sumedenie de boli. În noaptea dinspre Ispas fetele şi flăcăii
se adunau sub aluni. Asta, deoarece exista credinţa că numai în această noapte
înfloresc şi, totodată, se şi scutură florile alunului. Florile acestea erau
păstrate cu mare grijă, fiind foarte bune de leac şi de dragoste.
Poporul considera că Ispas a fost un om
tare vesel, martor la Înălţarea Domnului. Nu se ştie dacă între veselia lui
Ispas şi momentul Înălţării Domnului la cer există vreo legătură, însă este
cert că, pe vremuri, în ziua Ispasului trebuia să fie multă veselie.
Sărbătoarea era ţinută mai ales de cei
temători de grindină, mulţi dintre oamenii care îndrăzneau să lucreze la Ispas
căpiind. Fiind şi o sărbătoare a strămoşilor, se dădeau multe pomeni, în special
din ceapă verde, flori, rachiu şi brânză. Întocmai ca la Paşti, se obişnuia să
se mănânce pască, ouă roşii şi uneori chiar miel. De teama strigoilor şi a
ielelor, casele, mormintele şi bisericile erau împodobite cu flori, frunze şi
ramuri de alun, nuc, paltin sau leuştean, vitele şi oamenii fiind loviţi mai
ales cu leuştean. Tot acum se organizau celebrele târguri sau nedei de fete,
prilej bun de peţire a fetelor mari.
De ce totuşi Paştele Cailor? Este
ştiut faptul că atunci când l-a născut pe pruncul Iisus, Maica Domnului ar fi
blestemat caii să nu se sature decât o singură dată pe an, anume la Ispas, dar
nici atunci de tot, ci numai pentru un ceas. Ei bine, ora în care se săturau
caii însemna Paştele lor. Însă, această oră este atât de puţin, aproape nimic,
în comparaţie cu anul în care caii sunt nesătui, încât expresia „La Paştele
cailor” a putut fi echivalată, relativ uşor, cu „niciodată”.
Pe de altă parte, pe vremuri, plata unor
datorii se amâna de la Sfântul Gheorghe la… Paştele Cailor, adică la Ispas. Cum
Ispasul nu cade în nici un an la aceeaşi dată, treptat, amânarea plăţii la
Paştele Cailor a ajuns să însemne, de fapt, „niciodată”! Civilizaţia modernă
românească a asimilat neaşteptat de repede sintagma „La Paştele cailor”,
deoarece până astăzi amânările, scutirile, uitarea datoriilor sunt extrem de
prezente în peisajul cotidian, românii crezând că edulcorează această realitate
pestriţă prin apelul la o expresie originală, căreia deja i s-a alterat sensul
primar. (etnolog Marcel Lutic, “Timpul sacru. Sărbătorile de altădată.”,
Editura Fundației Academice “AXIS”, Iași, 2006.)
Credinţe populare CONSTANDINUL PUILOR, PATRON AL PĂSĂRILOR
În ziua de 21 mai, când în Calendarul ortodox se celebrează Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, în Calendarul popular este o sărbătoare dedicată păsărilor de pădure, numită Constantin Graur sau Constandinu’ Puilor. Se spune că în această zi păsările de pădure, după ce li s-a dezlegat glasul la Vlasie (11 ianuarie), s-au împerecheat şi şi-au construit cuiburile la Dragobete (24 februarie), îşi învaţă puii să zboare. Pentru preîntâmpinarea pagubelor aduse holdelor şi strugurilor de către păsările Cerului, în special de grauri, mulţi podgoreni nu lucrau în zilele dedicate păsărilor.
În Sudul României, ziua de Constandinu Puilor era considerată ultima zi când se mai putea semăna porumbul, ovăzul şi meiul.
8 MAI, ZIUA NAȚIONALĂ A PORTULUI TRADIȚIONAL
Portul tradițional reprezintă una dintre cele mai importante forme de cultură ale unui popor. Costumul popular era taina sufletului femeii, cea care a creat de-a lungul timpului adevărate capodopere la lumina opaițului, în iernile lungi ale veacurilor trecute. În timpul lucrului, femeile spuneau o rugăciune ortodoxă pentru comunicare cu divinitatea: „Cămara Ta Mântuitorule, o văd împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina – taina sufletului meu! Și mă mântuieşte, Mântuitorul meu”.
Sursă: Muzeul Satului „Dimitrie Gusti”. Foto: Adolphe A. Chevalier.
SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ
Prin popor se povesteşte că Domnul
Iisus, înviind din morți în ajunul acestei săptămâni, a luminat toată lumea. Pe
de altă parte, tot poporul este cel care explică denumirea acestei săptămâni
deosebite prin faptul că acum „toate se luminează, adică încep să înflorească
și să se înnoiască". Evident, mai toate zilele săptămânii sunt serbate,
două fiind motivele: pentru boli și pentru semănături. Mulți români credeau că
cei care lucrau în aceste zile luminate urmau să orbească. Era permisă
doar punerea găinilor, a rațelor sau a
altor păsări de curte la clocit, considerându-se că așa vor ieși cu bine și
sănătoși puii.
Ziua a treia a Paştelui era numită Marţea Albă, Marțea Dracului sau Mătcălăul, aceasta
deschizând o serie de trei, șapte ori nouă zile de marți, serie numită și
Oloagele. În special, aceste zile de marți erau ținute pentru ca semănăturile să fie apărate de
grindină și ger, ziua de marți amintind de zeul Mars al romanilor, zeu
care, înainte de a deveni al războiului, deschidea anotimpul primăverii în luna
lui martie. Despre prima marţi din această serie, bătrânii spun că ar fi ruptă
din Înviere, tradiţia cerând să se dea de pomană la săraci.
Miercurea se putea munci, prin
unele părţi doar la câmp, femeile ţinând această zi mai ales pentru bolile de
picioare numite „de dânsele”. De asemenea, cei care lucrau riscau să fie
chinuiţi peste vară de purici. Spre seară, tinerii plecau la pădure după flori
şi beţe de alun, trebuind să aducă acasă măcar nouă astfel de beţe, în zorii
zilei următoare acestea având o întrebuinţare specială.
Joia
Paştilor
sau Joia Necurată era serbată pentru ca
grindina să nu bată holdele, această joi fiind prima din seria celor nouă joi
domneşti de după Paşti. Prima grijă era ca în zori să se dea foc în faţa casei
la cele nouă beţe de alun aduse în ajun, crezându-se că aici vor veni sufletele
celor morţi să se încălzească. Ziua se făceau multe pomeni în cimitir, având
loc şi aşa-numita Slobozire a
apei
pentru morţi pe la fântâni, un tânăr sau o tânără cărând 44 de găleţi pline cu apă
pentru răposaţii apropiaţi. Practica se încheia cu o masă la iarbă verde,
prezenţa a 44 de colăcei fiind caracteristica acestei mese. Spre seară mulţi
bolnavi se duceau să se culce în pădurile de frasin pentru a-şi visa leacul.
Alţii umblau după buruieni tămăduitoare, după apă de izvor sau după babe ce
ştiau să descânte.
Obiceiurile anterioare ne amintesc
că suntem în ajunul Izvorului Tămăduirii, sărbătoarea centrală a Săptămânii
Luminate. Această sărbătoare foloseşte din plin puterea magică a apei, acum, ca
şi la Bobotează, toate apele fiind sfinţite.
DIN CREDINȚELE POPULARE – SĂRBĂTOAREA OUĂLOR SAU MIEZUL PĂREȚII
La jumătatea Postului Mare, strămoşii noştri ţineau Sărbătoarea Ouălor, sărbătoare numită şi Sfintele Păresimi, Miezul sau Miaza Păresii sau Păreţii. Cuvântul „păresimi” (sau, cum îi spunea poporul, „păreţi”) provine din latinescul quadrogesimo, care înseamnă „40 de zile”, adică cât se considera că ţine efectiv Postul Mare, Săptămâna Patimilor având un statut special, în timp şi această săptămână a intrat în ceea ce numim obişnuit Postul Mare, aşa încât Miezul Păreţii cădea la 24 de zile de la Lăsatul Secului de Brânză, acum întâlnindu-se cele două jumătăţi egale, Sărbătoarea Ouălor fiind socotită un fel de “părete” care desparte Postul Mare în două.
Pe vremuri, mai ales femeile, ţineau Sfintele Păresimi ca pe o duminică, fiind interzise cu desăvârşire anumite munci, precum: torsul, ţesutul, cusutul, periatul, urzitul, şi, mai ales, unsul pereţilor. Astfel că, după o credinţă larg răspândită altădată, că tot ceea ce se lucra în această zi se strica, nici un lucru neputând fi dus până la capăt.
Să nu se bucure însă leneşii, pentru că ceva-ceva tot se putea face în această zi, anume număratul ouălor.
Un obicei larg răspândit pe vremuri interzicea să iei ouă de pe cuibare de la Lăsata Secului până la Miezul Păresimilor. Dacă trebuia neapărat să iei un ou, atunci mai întâi trebuia scuipat. În legătură cu strânsul şi număratul ouălor în această zi existau mai multe motivaţii; una ne spune că se făcea acest lucru pentru a nu se strica ouăle până la Paşti; alta, pentru că numai astfel se spera ca găinile să facă mai multe ouă! Cele mai multe femei păstrau aceste ouă pentru a le face roşii sau pentru prepararea cozonacului şi a păştii, toate ouăle de la Miezul Păreţii nefiind bune de clocit.
Mai precizăm că Ziua Ouălor era foarte aşteptată de copii, aceştia ajutându-şi mamele la alesul celor mai bune ouă ce urmau a fi înroşite sau închistrite. Astfel, pruncii alegeau mai ales ouăle de găini negre, ouă numite „hărăpeşti”; aceste ouă aveau coaja gălbuie, fiind mult mai tari decât celelalte. Puse deoparte, înroşite într-un mod mai deosebit, acestea îi ajutau pe posesorii lor să câştige la Paşti multe alte ouă!
De remarcat că în spatele unor practici aparent banale se afla o grijă specială pentru unul din elementele centrale ale sărbătorii pascale, oul, simbolul începutului, dar şi al învierii Domnului.
SĂRBĂTOAREA BUNEI VESTIRI ȘI PRIMUL CÂNTAT AL CUCULUI ÎN CREDINȚA POPULARĂ
Potrivit creştinilor, pe 25 martie Arhanghelul
Gavril i-a vestit Fecioarei Maria că a fost aleasă de Dumnezeu să dea naştere
Mântuitorului Hristos. în calendarul popular sărbătoarea aceasta se mai numeşte
şi Blagoviştenia.
O altă denumire din popor era Ziua Cucului. Cucul,
perceput ca încarnare a strămoşului mitic, pasăre cu un pronunţat substrat
erotic, anunţa sosirea efectivă a primăverii. Primul său cântec se întâmpla, de
obicei, la Buna Vestire, fiind aşteptat de toţi oamenii în haine curate,
veseli, cu stomacul plin şi cu bani în buzunare. Dacă nu erau îndeplinite
aceste condiţii rituale, oamenii respectivi nu beneficiau de toate acele
lucruri în anul care urma. Dacă primul cântec al cucului era auzit cumva pe
stomacul gol, în partea stângă sau în spatele omului, erau semne de rău augur,
după cum indică şi versurile: „Cucu-n spate mi-a cântat / Şi moartea m-a
săgetat!”; mai mult, dacă cineva auzea cucul toată primăvara se credea că va
muri în scurt timp! Pe aceleaşi coordonate se situează şi întrebarea: „CucuLe,
puiucule! / Câţi ani îmi vei dărui / Până ce eu voi muri?”, după care se număra
cântecul cucului (de câte ori îşi striga numele). Pe de altă parte, flăcăii şi
fetele îl întrebau pe cuc lucruri care îi interesau mai mult, precum: „Cucule,
voinicule! / Câţi ani îmi vei da / Pân' m-oi însura (mărita)?”. Tăcerea cucului
aducea mare bucurie celor care întrebau, deoarece aceasta echivala cu o
căsătorie grabnică, în vreme ce cântatul cucului îi aducea la disperare pe
tineri, fiecare glas fiind socotit un an de aşteptare.
Fetele mari nu se sfiiau să-l ucidă, capul cucului
fiind considerat unul dintre cele mai sigure talismane; pus de fete în sân
atunci când mergeau la joc, se credea că face ca respectivele fete „să fie
dorite şi aşteptate cum e cucul!”. De asemenea, craca pe care a cântat cucul de
ziua sa, era tăiată şi pusă în scăldătoarea fetelor, în aceeaşi speranţă că ochii
flăcăilor nu le vor ocoli. Mai mult, prin Bucovina, cei îndrăgostiţi credeau că
vor putea fi trataţi de boala... iubirii ungându-se în dreptul inimii cu untură
de cuc! Comportamentul cucului a făcut din el un simbol al nestatorniciei şi,
mai ales, al adulterului, al dragostei tăinuite, numită în popor şi „boala
cucului”, aici avându-şi originea şi cunoscuta expresie „Măi băiete cucuiete ce
ţi-e capul tot la fete!”.
La Buna Vestire se fac multe praznice şi se dă de
pomană. După cum se ştie, acum este şi dezlegare la peşte, peştele fiind
celălalt „personaj” central al acestei sărbători. În plan simbolic, peştele se
apropie de cuc, având un pronunţat substrat sexual. Există în popor un basm în
care o tânără fată rămâne gravidă după ce a mâncat peşte. Consumul ritual de
peşte este justificat prin credinţa că cei ce vor face aşa vor fi sănătoşi ca
peştele tot anul. Totuşi, existau oameni care nu aveau voie să consume peşte;
astfel, femeile gravide care mâncau peşte năşteau copii băloşi şi mucoşi, iar
copiii care încă nu apucaseră să vorbească ar fi rămas muţi ca peştii dacă
mâncau peşte în general, nu numai la Buna Vestire.
Vremea din fiecare sfert de zi al acestei sărbători
se crede că prevesteşte un anotimp întreg. De asemenea, se spune că vremea de
acum se va repeta la Paşti.
Aceasta este sărbătoarea Blagovişteniei, una în
care cucul şi peştele au roluri principale. Însă, în spatele lor, trebuie să
vedem tot spiritele strămoşilor, spirite care veghează mereu la buna rânduială
a lumii cu dor, adică a lumii celor vii. (etnograf Marcel Lutic)
Credințe populare PRONOSTICURI METEOROLOGICE LA ECHINOCŢIUL DE PRIMĂVARĂ
În ziua de 9 martie, străvechi început de an agrar, se făceau numeroase
pronosticuri meteorologice: „Dacă îngheaţă pământul spre ziua de 40 de sfinţi,
la toamnă nu vor fi brume şi oamenii pot semăna păpuşoi (porumb) cât de târziu,
că tot se vor coace foarte bine”; „Cum va fi timpul în ziua de Măcinici, aşa va
fi toată primăvara”. (Simion Florea Marian)
Ziua scoaterii rituale a plugului în ţarină varia, în raport cu latitudinea
geografică: la Mucenici (9 martie) în sud, la Alexii (17 martie) şi la
Blagoveştenie (25 martie) în centrul şi nordul ţării.
Credinţa că începerea unei activităţi economice în ziua de Anul Nou agrar
aduce spor şi belşug este bine ilustrată de obiceiul scoaterii plugului în
ţarină şi tragerea primei brazde. Cu câteva zile înainte de 9 martie se
ascuţeau şi se îndreptau fiarele plugului, se verificau şi se reparau celelalte
părţi ale plugului, se hrăneau bine animalele de tracţiune (în vremurile
străvechi, boii), se încheiau înţelegeri între gospodari pentru a se ajuta la
arat (la un plug din lemn se înjugau câte două-trei perechi de boi) şi se
aştepta momentul ieşirii la arat în deplină curăţenie trupească şi sufletească.
În dimineaţa zilei de 9 martie abundau practicile cu rol purificator (afumarea
cu tămâie şi stropirea cu apă a boilor înjugaţi la plug şi a gospodarului ieşit
la arat) şi fertilizator (aruncarea unui ou înaintea plugului de către
gospodină).
Sărbători, practici și credințe populare SĂRBĂTORILE PRIMEI SĂPTĂMÂNI MARI (III) – DE LA JOIA IEPELOR LA SÂMBĂTA CAILOR
Ziua următoare se numea, cel mai
adesea, Joia iepelor. Era sărbătorită mai ales
de femeile tinere, dar şi de femeile care au vite fiind rea de înţepătură. Dacă
nu se ţine, se zice că „se înţeapă caii şi oamenii şi se îmbolnăvesc”. Femeile
care lucrează în această zi riscau să poarte sarcina
un an, iar femeia însărcinată care n-a ţinut această zi nu poate să nască până
nu dă iepii să mănânce tărâţe din poală.
În fapt, Joia iepelor este o
anticipare a marii zile consacrată lui Sântoader.
În ajunul Sântoaderilor era Vinerea Sântoaderului,
Vinerea furnicilor, Vinerea ierbii sau Vinerea omanului. Acum „se desfăşoară cu
preponderenţă practici apotropaice, în vederea atenuării impactului pe care
prezenţa demonilor l-ar putea avea asupra colectivităţii. Păzitori prin
excelenţă ai torsului, sancţionând încălcarea interdicţiilor impuse de acesta
în perioada postului şi în apropierea datei la care acesta se sista, Caii
Sântoaderului ajung să pedepsească orice activitate desfăşurată în preziua
marii sărbători".
În această z: se ducea coliva
Sântoaderilor la biserică.
Despre Sâmbăta cailor,
Sâmbăta Sântoaderului, Sân-Toader, Sân-Toaderul cel Mare sau Sâmbăta ursului amintim aici doar faptul că acum
încep unele femei „a purta sâmbetele” până la Paşti, făcând în fiecare zi de
sâmbătă colivă şi ducând-o la biserică spre pomenirea morţilor din familie.
Puţine femei, orbite de ură, treceau numele unui om viu în pomelnicul morţilor
şi apoi îi făceau colivă, începând astfel să-i „poarte sâmbetele"; se zice
că acea persoană murea în scurt timp. Desigur, e vorba de o practică absurdă,
dezavuată atât de Biserică, cât şi de morala tradițională.
(Marcel
Lutic - „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)