PRACTICI POPULARE: LA ÎNCEPUT DE BRUMAR, LEGATUL GURII LUPILOR
Luna
lui Brumar
Aşa cum îi indică numele, noiembrie este a noua lună dintr-un vechi
calendar cu început de an la 1 martie. Denumirile populare ale lunii anunţă
timpul căderii brumelor groase şi promoroacei (Brumar; Brumarul Mare, Promorar)
sau vremea fermentării şi limpezirii vinurilor în butoaie (Vinicer; Vinar). În
sate începeau acum şezătorile şi se intensificau pregătirile pentru iarnă.
Luna are numeroase sărbători
precreştine, multe dedicate lupului, totem al geto-dacilor (Filipii de Toamnă,
Ziua Lupului, Filipul cel Şchiop, Noaptea Strigoilor) şi creştine Cosmadinul,
Moşii de Arhangheli, Arhanghelii, Lăsatul Secului de Crăciun, Ovidenia,
Sântandrei.
Legatul
gurii lupilor
Cosma este ziua din calendarul popular (1 noiembrie, Sfinţii fără de
arginţi Cosma şi Damian) dedicată de maramureşeni lupilor. Pentru a-şi
apăra vitele de sălbăticiunile pădurii, în special de lupi, se legau magic
limbile foarfecei de tuns oile şi limbile meliţei de meliţat cânepa şi inul.
Zonal, această practică magică se efectua în alte zile ale calendarului
pastoral.
Pe de altă parte, în cealaltă sărbătoare
dedicată de Biserică Sfinţilor fără de arginţi, pe 1 iulie, românii invocau pe
Cosma şi Damian în descântecele de lingoare (febra tifoidă) şi de răul copiilor
(epilepsia).
SÂMEDRU (SFÂNTUL DUMITRU), DESCHIZĂTOR AL IERNII PASTORALE
Sâmedru, zeu
al Panteonului românesc, incinerat simbolic în cadrul unui spectaculos
ceremonial nocturn, a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului
Dumitru, Marele Mucenic de la Salonic, din Calendarul ortodox. Împreună cu
Sângiorzul, Sâmedru împarte anul pastoral în două anotimpuri simetrice: vara,
între 23 aprilie şi 26 octombrie, având ca miez al timpului data de 20 iulie
(Sântilie), iar iarna, între 26 octombrie şi 23 aprilie, cu miez al timpului
la 16 ianuarie (Sânpetru de Iarnă). În opoziţie cu Sângiorzul, care încuie
iarna şi înfrunzeşte codrul, Sâmedru încuie vara şi desfrunzeşte codrul. În
legende, credinţe, basme Sâmedru este un om obişnuit, crescător de animale, sau
un sfânt care umblă pe pământ însoţit adesea de Sângiorz.
Referitor
la împărţirea anului între aceşti doi sfinţi, una dintre legendele populare
spune că Dumnezeu, ca să se uşureze pe sine de o sarcină şi, totodată, nevrând
să dea cinstea cuvenită Sfinţilor Gheorghe şi Dumitru, le-ar fi zis: „Iacă,
de acu vă încredinţez vouă cheile vremii omului şi la porunca mea aveţi să
închideţi mai devreme sau mai târziu vremile omului, după cum adică voi vedea
purtarea lor!” De atunci, amândoi sfinţii poartă aceste chei la brâu ca nu
cumva să le fure cineva din uşile vremii şi să se joace cu aceasta (vremea)
după cum i-ar place.
Astfel, la
26 octombrie, ziua Sfântului Dumitru (Sâmedru) este sărbătorită şi ziua
soroacelor, zi în care se sfârşeau înţelegerile încheiate cu jumătate de an
înainte, la Sfântul Gheorghe. Cum unii dintre platnici nu mai erau de găsit,
fiindcă trebuiau să-şi onoreze învoiala, se ajunge, vrând-nevrând la certuri şi
chiar încăierări. Prilej tocmai nimerit pentru românul mucalit de a scoate
zicala: „la Sângeorz se-ncaieră cânii, la Sâmedru se bat stăpânii”.
O superstiție
a ajunului Sfântului Dumitru ne arată că dacă, în noaptea lui Sumedru oile se
culcă grămadă, în ciopor, atunci va fi iarnă grea. Dacă oile vor dormi
răsfirate, atunci se așteaptă o iarnă blândă. De asemenea, o altă superstiție a
iernii grele care va veni mai este dată de abundența nucilor sau a gutuilor,
precum și de proviziile supradimensionate ale hârciogilor.
PRACTICI POPULARE FOCUL DE SÂMEDRU, RIT FUNERAR INCINERARE A ZEULUI
În noaptea de 25-26 octombrie se desfăşura în satele româneşti un
ceremonial nocturn egalat prin spectaculozitate de noaptea Anului Nou – focul
de Sâmedru. În preajma unui imens rug aprins de tineri într-un loc înalt al
satului (munte, deal, movilă) se aduna întreaga suflare a aşezării. În formele
vechi, în mijlocul grămezii de lemne şi al cetinii de brad se împlânta, pentru
a fi incinerată, tulpina unui arbore tăiat din pădure, substitut al zeului
fitomorf care moare şi renaşte anual. În jurul rugului funerar, întreţinut cu
lemne uscate, paie şi spuldării de la meliţatul cânepei, se striga, în cor,
formula consacrată „Hai la Focu lui Sâmedru!” Femeile împărţeau la moartea
anului pastoral covrigi, fructe şi băutură. Acolo se mânca, se bea, se glumea,
se juca în timp ce butucul sau buşteanul, cadavru fitomorf, era mistuit de
flăcări. Petreceau, jucând şi chiuind, până şi femeile în vârstă. Momentul cel
mai aşteptat era prăbuşirea bradului incinerat, moment care indica renaşterea
simbolică a zeului mort. Prin direcţia în care cădea trupul divin (jarul sau
tăciunii aprinşi) se aprecia care dintre feciori sau fete urmau să se
căsătorească în noul an. La plecare, participanţii luau cărbuni aprinşi cu care
fertilizau grădinile şi livezile.
Spre deosebire de moartea şi renaşterea divinităţii Crăciun, substituită de
butucul, buturuga la daco-români, de bodnicul, cloşca la macedoromâni şi
incinerată în casă, pe vatră, ritul funerar Focul lui Sâmedru se desfăşura sub
cerul liber. (Ion Ghinoiu)
CREDINŢE POPULARE – LUCINUL, ZIUA FORMĂRII HAITELOR DE LUPI
Lucinul, zi plasată în perioada când lupii se strâng în haite în vederea reproducerii, este dedicată unei divinităţi pastorale. Numele şi data de celebrare au fost preluate din Calendarul ortodox (18 octombrie, Sf. Apostol şi Evanghelist Luca). Pentru prevenirea stricăciunilor provocate de lupi, se efectuau diferite practici magice: încleştarea dinţilor de la pieptenii cu care se scărmăna lâna, se interzicea orice activitate legată ce prelucrarea lânii, părului şi pieilor de animale.
SĂRBĂTORI POPULARE – VINEREA (VENERA) MARE. NUNTA OILOR
Sărbătoarea populară din Vinerea Mare este dedicată reprezentării mitice cu
acelaşi nume, Sfânta Vineri, identificată în Panteonul roman cu Zeiţa Venera,
iniţial protectoare a vegetaţiei şi fertilităţii.
La latitudinea geografică a României ciclul de reproducere al ovinelor şi
caprinelor poate debuta primăvara sau toamna. Din motive economice, ciobanii
vărează turmele de oi separat de berbeci până la Vinerea Mare, uneori până la
Arhangheli (8 noiembrie). Aceste zile de slobozire a berbecilor în turmele de
oi pentru împerechere se numesc Nunta Oilor sau Năpustitul Berbecilor
(Arieţilor). Astfel, mieii şi iezii fătaţi primăvara prind sezonul călduros şi
abundent în hrană pentru a se pregăti de iarnă.
De la Vinerea Mare, după o perioadă de gestaţie de aproximativ 21 de
săptămâni, mieii şi iezii sunt fătaţi în luna martie, când timpul dă vizibile
semne de încălzire. Înţărcatul, separarea mieilor şi a iezilor de oi şi capre
pentru a se hrăni singuri, avea loc la Sângiorz.
Reproducţia ovinelor şi caprinelor împarte anul pastoral în două anotimpuri
perfect egale: un sezon fertil (împerecherea, gestaţia, fătatul şi înţărcatul
puilor), între Sâmedru şi Sângiorz, şi un sezon steril, când animalele se
hrănesc bine pentru a supravieţui capriciilor iernii, între Sângiorz şi
Sâmedru.
Biserica de rit oriental a suprapus peste ziua de celebrare a Zeiţei Venera
prăznuirea personajului creştin Cuvioasa Parascheva. După modelul Fecioarei
Maria, care este numită în Calendarul popular Sântămăria Mare, Zeiţa Venera
devine şi ea Vinerea (Venera) Mare.
Sunt argumente etnologice că marele pelerinaj la Biserica Trei Ierarhi din
Iaşi cu hramul Cuvioasei Parascheva (14 octombrie), care adună astăzi zeci de
mii de credincioşi, reprezintă o replică târzie a cultului creştin la cel
închinat Zeiţei Mumă de origine preistorică, prezentă în Calendarul popular sub
diferite nume (Maica Precista, Dochia, Zâna Bătrână, Muma-Pădurii, Vinerea
Mare). Aceasta este invocată pentru tămăduirea bolilor, căsătoria fetelor,
naşterea copiilor. Vinerea Mare este o sărbătoare cu dată fixă şi poate cădea
în oricare altă zi a săptămânii.
DIN VIAŢA ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ – CIVILIZAŢIA PASTORALĂ
Complexul
cultural creat de crescătorii de animale pe păşunile şi fâneţele naturale sau
obţinute prin defrişarea pădurii a generat o adevărată civilizaţie pastorală.
Pentru folosirea eficientă a păşunilor şi fâneţelor aflate la mare distanţă de
vatra satului păstorii au amenajat adăposturi specifice pentru oameni şi
animale, drumuri ale oilor dublate de drumuri ale sării, fântâni pentru
adăpatul turmelor. Abundenţa materiilor prime a favorizat dezvoltarea
industriei casnice şi instalaţiilor tehnice de prelucrare a lânii şi produselor
din lână, a pieilor şi blănurilor. Baza sistemului de alimentaţie îl formează
produsele animaliere: laptele şi produsele din lapte, carnea.
Un loc
aparte în civilizaţia pastorală îl ocupa păstoritul transhumant. Practicat în
cea mai mare parte a mileniului doi, acesta a ajuns la apogeu la mijlocul
secolului al XlX-lea, după care s-a stins în prima jumătate a secolului al
XX-lea. El a pus în mişcare imense turme de oi pe distanţe de sute de kilometri
într-un areal geografic care corespunde, în linii mari, cu spaţiul vechii
civilizaţii europene şi cu teritoriile locuite de traci.
În căutare
de păşuni, păstorii români, numiţi după zonele unde aveau satele stabile:
bârsanii (săceleni, brăneni, breţcani), mărginenii (jinari, poienari,
ţuţuieni), la care se adăugau cei proveniţi din ţinuturile subcarpatice şi din
sudul Dunării, vărau în Munţii Carpaţi, până în Moravia şi Silezia, în Alpii
Dinarici, Balcani, Rodopi, Pind, Caucaz şi iernau în câmpiile litoralului
mărilor Neagră, Caspică, Adriatică, Ionică şi Egee, în stepele ponto-caspice,
până în Crimeea şi nordul Caucazului. Ei au deschis drumuri de comunicaţie,
ulterior devenite importante rute de comunicaţii, au întemeiat sate, târguri şi
oraşe, au contribuit la menţinerea unităţii spirituale a românilor şi a Europei
de Sud-Est. Aria păstoritului transhumant în perioada medievală este, pe
continentul european, mult mai largă. Aceasta se întindea din Balcani, prin
Italia şi Franţa, până în Spania şi Portugalia. Studierea formelor şi efectelor
lor a devenit un capitol obligatoriu în analiza economică a feudalismului şi a
formării relaţiilor capitaliste. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)
SĂRBĂTORI POPULARE – ZIUA CRUCII
Sărbătoarea din Calendarul popular care
a preluat data şi numele unei importante zile din Calendarul ortodox, Înălţarea
Sfintei Cruci (14 septembrie), este dedicată culegerii ultimelor plante de
leac: boz, micşunele, mătrăgună, năvalnic, iarba de năjit.
Local, sărbătoarea se numeşte Cârstovul
Viilor sau Ziua Şarpelui. Pământul,
care s-a deschis pentru plante, insecte şi reptile la Alexii (17 martie), se
închide, după şase luni, la Ziua Crucii. Cele două sărbători plasate în preajma
echinocţiului de primăvară (Alexii) şi echinocţiului de toamnă (Ziua Crucii)
împărţeau Calendarul popular în două anotimpuri: vara (17 martie - 14
septembrie) şi iarna (14 septembrie - 17 martie).
Se spune că la Ziua Crucii florile se
plâng una alteia că se usucă şi mor, iar cele care înfloresc după această dată,
în special brânduşa de toamnă şi fragii, sunt necurate, flori ale morţilor.
În această zi şerpii, înainte de a se
târî în adăposturile hibernale, s-ar aduna în alunişuri unde se încolăcesc unii
cu alţii pentru a plămădi din spuma care îi acoperă piatra nestemată. Din
această zi oamenilor le era interzisă omorârea şerpilor care le ieşeau
întâmplător în drum, conform zicalei: „Omoară şarpele ce-ţi iese în cale!” Dacă
găseşti şarpe după Ziua Crucii, spune o tradiţie populară, n-ai voie să-l
omori. Sunt însă şi tradiţii care îndeamnă să-l omori: „La Ziua Crucii intră
dihăniile în pământ, iar şarpele care a muşcat pe cineva, om sau vită, nu-1
primeşte pământul să intre înapoi, şi umblă rătăcind în toate părţile, iese la
drum să-l omoare omul”.
De Ziua Crucii se
efectuau diferite practici apotropaice şi fertilizatoare în grădini şi livezi,
se pomeneau morţii şi li se împărţeau alimente şi vase de ceramică (Moldova,
Bucovina). În Oltenia, la Ziua Crucii, numită Cârstovul Viilor, se
începea culesul viilor şi bătutul nucilor. (Ion Ghinoiu)
POVESTE POPULARĂ
O poveste populară spune că luna Martie a împrumutat de la fratele Februarie (Făurar) două zile pentu a putea prelungi vremea de iarnă. Numai că nu a mai vrut să înapoieze cele două zile. Și de atunci Făurel (Martie) e mereu în razboi cu Faur (Februarie).
Plecând de aici, și fiindcă tot suntem la limita lunilor martie și aprilie, o invităm pe Elena Niculiță-Voronca să ne istorisească o poveste populară cu eroi principali luna lui Martie și luna lui Aprilie (Prier).
„Zice că a chemat odat’ Mart pe Prier la Banchet. Se duce Prier și se sfătuiește cu Mai (fratele mai mic) ce să facă – să se ducă sau să nu se ducă? «Du-te, dar vezi că Mart e mai șugubăț, râde de oameni; tu când te-i duce, să iai cu tine sania, căruța și luntrea, că altfel n-ai să ieși bine!» Se duce Prier. Îl vede Mart și-l întreabă: «Da’ de ce-ai luat atâtea cu tine?» «Apoi, la gospodăria omului tăte sunt bune», răspunde Prier. Stă el o zi, stă el două, stă el trei. În timpul acesta Mart îl încearcă cu ninsoare și cu viscol, dar Prier scoate sania. Dă Mart cu ploaie și se face glod. Lui Prier nici că-i păsa, scoate caruța. Mart se-nfurie de rupe norii, dar și podurile. Prier are luntre! Mart, în culmea furiei, îl întreabă «Cine te-a înățat să faci așa?» Prier n-are ce lucra și-i spune că Mai. «Las’ dar’ că-i voi ținea și lui vreo două brumi ca să-i vestejesc florile cele falnice ale lui Mai!» Și de-atunce, mereu în luna lui Maiu sunt brume, că Mart i le dă în ciudă.”
OMAGIU ADUS MEMORIEI ACTORULUI CORNELIU-DAN BORCIA
Astăzi, 30 martie, Centrul pentru Cultură
și Arte “Carmen Saeculare” Neamț omagiază memoria unei personalități artistice
importante pentru ținutul Neamț - actorul Corneliu-Dan Borcia, cel care, a
fost, în anii ‘90 ai veacului trecut, profesorul clasei de actorie din cadrul
Școlii Populare de Artă Piatra-Neamț.
CORNELIU-DAN BORCIA (30 martie 1943, Sibiu
– 17 august 2014, Piatra- Neamţ)
A absolvit I. A. T. C. în 1966. Imediat
după absolvire a fost angajat la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, unde a
debutat în spectacolul „Răzvan şi Vidra”.
Activitatea sa artistică cuprinde peste
cincizeci de roluri, memorabile rămânând cele din: „Act veneţian”, „Tristan şi
Isolda”, „Omul cel bun din Sîciuan”, „Woyzeck”, „Harap-Alb”, „Zigger-Zagger”,
„Trei surori”, „O noapte furtunoasă”, „Zât, moarte, zât”, „Vicleniile lui
Scapin”.
A iniţiat proiectul de teatru independent
“Teatru Pi Buni”, care a scos pentru public o serie de spectacole prezente și
în programul edițiilor Festivalului de teatru de la Piatra-Neamț.
Începând cu luna septembrie a anului 1995
a fost director al Teatrului Tineretului, până în august 2001.
La câteva luni de la instalarea sa ca
director, Corneliu-Dan Borcia primea o scrisoare, de peste oceanul Atlantic, de
la prietenul său Andrei Șerban, regizorul care nu a uitat că T. T. -ul, locul
unde a repurtat primul său mare succes – “Omul bun din Sîciuan” –, i-a fost
rampă de lansare. Mesajul era destinat a fi suport moral în vremuri grele: „Dragul
meu Dan, în primul rând, te felicit pentru vestea bună că ai devenit Directorul
Teatrului – nu e deloc prea târziu – abia acum e momentul! M-a emoţionat de
asemenea invitaţia de a participa la Festivalul pe care l-am iniţiat împreună -
evident timpul este prea scurt ca să pot să fiu fizic prezent printre voi – dar
sper că acel chibrit pe care l-am aprins în ‘68 să inspire şi acum aceeaşi
dorinţă de a comunica aceeaşi inspiraţie şi credinţă în teatru. Deşi absent,
voi fi prezent prin spirit şi vă îmbrăţişez cu toată dragostea şi speranţa în
căutarea unui nou drum. Şi poate într-o zi, voi fi prezent chiar fizic printre
voi. Curaj şi baftă, Andrei Şerban - Mai 1996, Columbia University in the City
of New York.”
Primul mare succes al Teatrului Tineretului
condus de directorul Corneliu-Dan Borcia s-a numit „Antigona”,
de Sofocle, spectacol regizat de Mihai Măniuțiu. Echipa cuprindea nume
importante, precum Doina Levința, cea care a răspuns de costume, și actorii
Oana Ștefănescu (Antigona), Lelia Ciobotariu, Liviu Timuş, Radu Băiţan,
Pompiliu Ştefan, Corneliu-Dan Borcia, Iurie Luncaşu, Mihai Danu, Lucreţia
Mandric, Afrodita Androne, Loredana Botezatu, Gina Gulai, Daniel Beşleagă,
Ionuţ Cucoară, Traian Grigoriu, Florin Mircea jr., Ştefan Pompiliu.
Ca director, Corneliu-Dan Borcia a
realizat multe lucruri bune care se știu și care nu se știu. Din sfera primelor
este și ideea novatoare aplicată structurii Festivalului de Teatru de la
Piatra-Neamț. Astfel, începând cu cea a anului 1997, Festivalului i-a fost adăugat
secțiunea Spațiul cultural, care, vreme de cinci ediții consecutive (până în
2001) a adus spectacole din arealul britanic, german, românesc, american,
balcanic. Ținta era ca Festivalul sã-şi onoreze cât mai bine caracterul
internaţional printr-o contribuţie sporitã la cunoaşterea mai profundã şi mai
coerentã a altor spaţii culturale.
Despre perioada de manageriat a lui
Corneliu-Dan Borcia s-au spus multe vorbe frumoase, fiindu-i astfel apreciată
munca depusă și pe frontul din spatele scenei. Criticul de teatru Doru Mareș
exprima ideea că „în
2001, când a părăsit conducerea teatrului, Corneliu-Dan Borcia îşi adusese
trupa până la statutul aproape unanim acceptat de cel mai bun teatru din
România. Nu trebuie uitată nici aura de legendă care înconjoară Teatrul
Tineretului încă din anii ’60, act irepetabil.” (în articolul „13,
adică performanță” din „Observator cultural”, 5 martie
2010).
Fire altruistă, Corneliu-Dan Borcia a
căutat să împărtășească din experiența sa artistică celor care făceau primii
pași în arta teatrală la Școala Populară de Artă Piatra-Neamț.
Corneliu-Dan Borcia, a fost, cu siguranță,
o persoană pe deplin împlinită. Viața sa din lumea teatrului a fost una
frumoasă și pentru că în plan personal a reușit să-și construiască o familie
care să-l susțină și pe care să o bucure. Fiica sa, jurnalista Catrinel
Cojocaru, la rândul său astăzi un om împlinit, face referire la Corneliu-Dan
Borcia bunicul, așa cum foarte puțini l-au cunoscut: “...într un colț de Rai,
cu siguranță că acum veghează asupra celor dragi – și nu au fost deloc puțini:
actori, regizori, jurnaliști , colegi din multe teatre, prieteni, oameni pe
care i-a iubit din tot sufletul! Dar mai ales asupra celor două nepoate care,
de când au venit în Lumea asta, au ocupat o mare parte din inima lui! Și, fără
îndoială, pentru ele rămâne îngerul lor păzitor! Lumina veșnică!“
Pentru tot ce a făcut și a însemnat pentru
arta și cultura locului, Corneliu-Dan Borcia rămâne mereu viu în memoria
colectivă a ținutului Neamț.
LEGENDA CUCULUI, VARIANTĂ AFLATĂ DE LA ETNOLOGUL SIMION FLOREA MARIAN
După cum bine știți, primăvara, anotimpul renașterii întregii
naturi, peste tot, prin lunci, văi, poiene, avem parte de concertul dat de
diverse păsări autohtone ori sosite de prin alte zări. În credința populară
românească, în perioada cuprinsă între Buna Vestire (25 martie) și Sărbătoarea
Sânzienelor (24 iunie), în pădure se aude cântecul cucului.
Mai zilele trecute, istoriseam o primă legendă a accestei păsări
culeasă, acum mai bine de o sută de ani, de etnologul și folcloristul Simion
Florea Marian și găsită acum în cartea îngrijită de Ion Pillat “Simion Florea
Marian – PĂSĂRILE POPORULUI ROMÂN” (Editura Cartea Românească, București,
1930). Pentru astăzi am pregătit o altă variantă a legendei cucului, aflată de
amintitul specialist de la “d-l Ilie Pop, care a publicat-o în «Șezătoarea», an
IV, Buda-Pesta, p.92-93”:
“A doua legendă a Cucului e aceasta :
A fost odată un împărat şi-a avut doi feciori, pe Cucu şi
Ştefan, amândoi cu părul de aur, pe umeri aveau un luceafăr, pe piepturi semnul
lunei şi al soarelui, iar faţa lor strălucea ca piatra cea scumpă. Împăratul a
pornit la un război mare, din care nici nu s’a mai întors, căci dușmanii l-au
omorât.
Înainte de a pleca împăratul la acel război a zis fiilor săi:
Ascultați, fiilor, ce vă spun ! Eu mă duc la război, iară voi
rămâneţi în pace cu mama voastră și de cumva s’a întâmpla cau eu să mor în
acest război mare, atunci în locul meu vei urma tu fiule, Cucu.
După sfârşitul bătăliei, auzind împărăteasa despre moartea
soţului ei, îndată strânse sfat mare şi întări în scaunul împărătesc pe fiul ei
Cucu, precum lăsase soțul său.
Lui Ştefan, însă, nu-i păru bine, de aceasta și începu a pismui
pe frate-său. Văzând aceasta, mama lor se încercă destul a-i împăca; însă toate
fură în deșert, căci nici unul nu voia decât împărăţie ori moarte.
Lucrul deveni la Iuptă între cei doi fraţi şi Ştefan învinge pe
frate-său Cucu şi-l alungă de pe scaunul împărătesc.
Atunci, auzind despre aceasta tatăl lor care se afla în ceaIaltă
lume, scrise numai decât o carte şi, dând-o unui corb, îl slobozi pe buricul
pământului să iasă afară în lumea cea nouă cu cartea şi să o dea feciorului său
acuma împărat. Dar Ştefan nu băgă în seamă nici înfruntările tătâne-său, că nu
face bine, şi aşa lucrul rămase ca mai înainte.
Mama lor, supărată foarte, s’a îmbolnăvit greu și, înainte de a
muri, chemă pe amândoi fiii la sine şi se încercă încă odată şi mai pe urmă a-i
împăca.
Văzând şi de astă dată că sfatul ei părintesc nu-l primesc,
zise:
Dacă nu mă ascultaţi voi pe mine, eu vă blestem, cu lacrămile în
ochi şi cu limbă de moarte, ca Dumnezeu să vă despartă de olaltă, pe unul la
răsărit şi pe celălalt la scăpătat și oricât vă veţi încerca a vă întâlni la
olaltă, să nu vi se împlinească această cerere a voastră.
Zicând aceasta, dânsa muri, iară pisma între cei doi fraţi urmă
şi mai departe.
Nu mult după acestea, pe cei doi fraţi începu a-i dojeni
conştiinţa din lăuntru, aveau visuri grele în care tatăl şi mama lor vorbeau cu
dânşii că nu e bine să mai aibă pisma între sine.
Atunci, cei doi fraţi îşi aduseră aminte de blestemul mamei lor,
şi aşa Ştefan chemă pe frate-său la sine pentru a se împăca la olaltă.
Văzând mama lor că, deşi târziu, totuşi se iartă unul pe altul,
se îndură a le uşura în câtva blestemul, şi aşa ceru dela smeii din ceea lume,
ca ne ambii fraţi să-i prefacă în două păsări; apoi, Ştefan să rămâie în lumea
cea nouă, iară Cucu să fie dus în lumea cealaltă, la tatăl său și mama sa.
Aceasta se’ntâmplă numai decât. Acel Ştefan pasărea dela noi, care canta «Cucu! Cucu!» şi atunci strigă pe frate-său din ceea lume; iară acela de acolo răspunde «Ştefan! Ștefan!». Adică se strigă unul pe altul.”