Sărbători, practici și credințe populare SĂRBĂTORILE PRIMEI SĂPTĂMÂNI MARI (II) – MARȚEA CIORILOR ȘI MIERCUREA STRÂMBĂ
Deosebit de bogată în
reprezentări este şi ziua de marţi, a cărei concentrare de sacralitate este
concretizată în multe practici şi interdicţii. Dintre numeroasele denumiri,
amintim doar câteva: Marţea vaselor, Marţea încuiată, Marţea
Sântoaderului, Marţea ciorilor, Marţea furnicilor și Marţea
trăsnetului.
Este Marţea vaselor or încuiată
deoarece se închide orice intrare, simbolic vorbind, către zilele precedente.
Unii ziceau că „se încuie Sfântu Toader”. Pe alocuri, mai ales acolo unde se
băuse mai mult la Spolocane, de abia acum se spală vasele de dulce. Este şi
Marţea Sântoaderului, fiindcă în această zi, de la amiază, se deschide săptămâna
consacrată Sântoaderului, o divinitate arhaică „cu valenţe demonice accentuate”,
de care se leagă vechi credinţe şi secvenţe rituale aparte.
Este Marţea ciorilor
pentru că această zi cuprindea şi practici ceremoniale împotriva dăunătorilor
agricoli. în acest sens, spre a nu strica semănăturile şi a le apăra de viermi
şi de gândaci se aduceau fel de fel de ofrande ciorilor, gospodarii trăgând
nădejde că astfel se lega... clonţul ciorilor.
Perioada postului este marcată în
general „de lipsa unor patroni sensibili, apărători ai oamenilor, care trebuie
în acest caz să se descurce singuri cu forţele nefaste”. Un exemplu concludent
îl reprezintă Miercurea
strâmbă
sau Lăsatul ăl strâmb (numită eufemistic şi Miercurea frumoasă). În timpul acestei zile
sunt interzise orice fel de munci, altfel totul putând fi mutilat în natură.
Miercurea strâmbă este închipuită ca o bătrână „care strârbează" pe cei ce
lucrează în ziua ei: „E rea pentru poceli. Cine lucreazi i se strâmbă gura. Ca
să-şi arate puterea către lume, a strâmbat până ş lemnele din pădure".
Unii serbau Miercurea strâmbă
pentru boli; în acest scop dimineaţa, când pleacau vacile la cireadă, ziceau:
„Hai, vacilor, la cireadă!” ca împreună cu vacile să se tot ducă şi bolile”...
Bătrânii spuneau că s-au obişnuit să cinstească miercurea aceasta „pentru
binele sufletului”. Prin unele locuri, Miercurea frumoasă o ţineau numai
fetele, care „se gătesc, se pudrează, dau cu diferite substanţe pe faţă, ca să
nu facă pete”.
(Marcel Lutic - „Timpul sacru.
Sărbătorile de altădată”)
Sărbători, practici și credințe populare SĂRBĂTORILE PRIMEI SĂPTĂMÂNI MARI – SPOLOCANELE
Printr-un paralelism specific
lumii arhaice, prima şi ultima săptămână din postul Paştelui sunt numite
„mari" datorită numeroaselor semnificaţii sacre de care dispun amândouă.
Nu întâmplător, toate zilele
acestor două săptămâni
se bucură de un tratament aparte, fiecăreia fiindu-i consacrat un mare număr
de practici magice cu valoare ceremonială.
În cazul primei Săptămâni Mari, multe
dintre practicile şi credinţele acestor zile sunt legate intrinsec de cultul
strămoşilor,
oamenii comunităţilor arhaice crezând cu tărie că adesea strămoşii luau
înfăţişarea unor animale.
Din punct de vedere strict
alimentar, Săptămâna Mare avea un anumit specific. Astfel, potrivit Elenei
Niculiţă-Voronca, înaintaşii noştri de prin satele ţinutului Botoşani „mâncau
numai post uscat. Făceau din ziua de Spolocane azime de ajuns şi, pentru slugi,
malai şi fierbeau o oală mare de pere uscate, perje, de aveau pe toată săptămâna,
mâncând ce puteau: curechi murat cu hrean, măsline, smochine, alva, iar cei
bătrâni mâncau numai o dată în zi, tocmai după ce asfinţea soarele. Masa deloc
nu se punea, mâncau pe apucate, pănă în ciua de Sfântu Toader".
Conform aceleiaşi surse, iată cum
se derulau zilele acestei săptămâni în Ilişeşti (Bucovina}: „Toată săptămâna
cea mare numai pâne uscată şi bureţi se mănâncă, fasole sau altăceva nu;
mănâncă curechi, moare, hrean."
O altă caracteristică a primei
Săptămâni Mari consta în faptul că erau strict interzise facerea
leşiei
şi umplerea borşului. În cazul leşiei chiar se
precizează şi consecinţa ce decurgea din eventuala încălcare a interdicţiei:
„Se face pe ceea lume leşie la suflete”.
În sfârşit, toate zilele acestea
de la începutul Postului Mare sunt socotite „bune pentru vânzare, mai bune
decât peste tot anul.
Prima zi a postului şi, implicit, a Săptămânii Mari,
avea mai multe nume ce decurg, firesc, din multiplele activităţi desfăşurate
acum: Spolocania,
Spolocanele, Lunea curată, Lunea vaselor, Tărbacul câinilor, Lunea păstorilor,
Lunea păsărilor, dricul păsărilor, Lunea ciorilor, Lunea viermilor, Harmanul
pentru viermi, Ziua forfecărilor şi a „burghiaşilor" şi, în sfârşit, Postul negru.
Prin Moldova, în ziua de Spolocane
se mănâncă numai moare de curechi cu hrean şi azimă nedospită, coaptă în vatră,
căci astfel „iartă Dumnezeu păcatele”. Mai peste tot, se spală întreaga veselă,
dar şi cheile, uşile, dulapurile, „ca să nu fie înfruptate"; se freacă cu
leşie, să fie curate pentru post. Această practică era explicată astfel: „A
fierbe mâncarea într-o oală de frupt sau a mânca cu o lingură ce s-a mâncat şi
de frupt nu mai e a posti, ci se cheamă că s-a
spurcat sufletul".
Pe de altă parte, în ziua de
Spolocane se bea foarte mult, zicând oamenii „că-şi spală gura şi stomahul, să
fie curaţi”. În unele sate, mai ales femeile beau, în credinţa că li se va
face... cânepa frumoasă. Uneori, apa de la vase era strânsă şi dată la vite
pentru nijit (umflătură la pulpă); era bună
şi de albeaţă, vita bolnavă fiind spălată la
ochi cu această apă specială.
În multe locuri, parcă în răspăr
cu o interdicţie de abia pomenită, se înăcrea
borşul,
adică se umplea
Tot în prima zi după Lăsatul
Secului de Paşte, se dau câinii în tărbacă, pentru a nu turba. E
vorba de tărbacul câinilor, datul în
tărbacă, datul în jujeu
sau răvăritul, o practică magică de alungare
simbolică a... lupilor, în fapt, a iernii patronată de lup. Pentru aceasta,
cete de bărbaţi prindeau câinii şi îi chinuiau.
Jujeul sau jujăul era o frânghie cu două
lemne. În frânghie se pune bietul câine şi se învârtea cât permitea frânghia,
după care doi inşi trăgeau de lemne şi frânghia, desucindu-se, azvârlea câinele
ameţit cât colo. Unii freacau câinii la partea de dinapoi cu un lemn răvălit,
iar alţii ţineau ascunsă o oală cu mălai muiat, din care dădeau pe neaşteptate
cu un şumuiog privitorilor pe la gură. Mulţi credeau că trăgând în jujău mai
mulţi câini, se va face vara mai mult...
mei, planta din care, veacuri la rând, strămoşii noştri şi- au preparat
mămăliga.
În unele zone ale ţării, ziua era
cinstită prin post negru. Să nu credem prea repede
că această practică avea vreo raţiune creştinească. Nicidecum, postul fiind
ţinut, cu precădere, de cei care socoteau că numai astfel se putea scăpa
definitiv de... şoareci. Unii săteni se dădeau acum în leagăn, „pentru
câştigarea de sănătate peste tot anul"; pe marginea acestei informaţii,
culegătorul nota lapidar: „Sunt curăţiri prin aer".
(Marcel Lutic - „Timpul sacru.
Sărbătorile de altădată”)
SĂRBĂTORI POPULARE ARHAICE ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI. STRETENIA (2 februarie)
Marea sărbătoare domnească de pe
2 februarie se numea în fel şi chip prin satele noastre: Şiretenia,
Stracenie, Stretenia gheţii, Târcolitul viilor, Martinul cel mare sau Ziua
ursului.
în slava veche, stretenia, cu varianta stratenia, însemna
„întâmpinare", „întâlnire"; poporul de rând nu avea însă de unde să
ştie acest lucru, aşa că, sub acest cuvânt misterios a „ascuns” o femeie
ciudată, cu o fire schimbătoare, asemenea mult mai cunoscutei Babe Dochia.
În calendare, atât în cel
creştin, cât şi în cel popular, data de 1 februarie este „ocupată" de
Sfântul Trifon sau Trif nebunul. Cunoscutul etnolog Antoaneta Olteanu a
formulat cândva câteva idei sugestive privitoare la „forţă generatoare pe care
o are numele sărbătorii asupra semnificaţiei mitologice a mentalului popular:
„Stretenia o are ca personaj central pe Maica Domnului, Fecioara Maria, care
săvârşeşte în această zi consacrarea pruncului Iisus. Pe lângă variantele
legendei în care personajul este chiar Fecioara, întâlnim un număr mare de
tradiţii în care acesta dispare, locul ei fiind luat de enigmatica Stretenia, o
femeie rea, deosebit de periculoasă, care este ofensată de un Trifon care are
accentuate trăsături de nebunie ireverenţioasă.
Pedeapsa pe care i-o dă
bărbatului nesocotit este grea - turmele de oi sunt mâncate de lupi; aceasta
este însă o mică victorie, deoarece victoria cea mare poate fi considerată
însemnătatea sărbătorii: nu ziua cedată lui Trifon, prin «mărinimia»
Streteniei, este mai importantă, ci ziua ţinută în cinstea femeii, considerată
a fi mai mare, mai mânioasă decât bărbatul, mai ales că «bărbatul a trecut
înaintea ei» - a fost nevoită să facă o concesie, să cedeze ziua de 1
februarie!"
Totuşi, cunoscând etimologia
cuvântului slav stratenia, destui oameni de pe
vremuri ştiau că în această zi „se întâmpină iarna cu primăvara” şi se iau
la... luptă. Primăvara insistă ca de acum iarna să plece de bunăvoie, dar iarna
nu se lasă cu una, cu două, şi, ca atare, începe lupta. Oamenii au observat că
atunci când soarele se urcă tot mai sus pe bolta cerească şi noaptea e tot mai
scurtă, iarna „începe a se călători".
Se zice că acum, la Stratenie, ar
ieşi ursul din bârlog, acest fapt semnificând această originală întâlnire a
anotimpurilor. Prin intermediul ursului
se
pot face previziuni meteorologice importante.
Concret, potrivit unei credinţe
răspândită, pe 2 februarie, dimineaţa, ursul iese din vizuină şi începe a juca
în jurul acesteia; dacă este soare şi îşi vede umbra, adună lemne, îşi repară
locuinţa şi reintră în ea, urmând a se odihni până în jurul datei de 15 martie
(cam şase săptămâni), tot până atunci urmând a ţine şi iarna; dimpotrivă, dacă
este înnorat, oamenii se bucură, pentru că ursul nu mai intră în bârlog,
căutându-şi de lucru în pădure, acest fapt semnificând apropierea sfârşitului
iernii.
Ziua de 2 februarie era păzită în
special de crescătorii de animale, pentru ca fiarele sălbatice, în primul rând
urşii şi lupii, să nu le atace animalele din gospodărie. Astfel, destui dintre
înaintaşii noştri au ţinut această zi şi ca o sărbătoare a boilor. Semnul
exterior al respectului faţă de aceste animale deosebite era acela că de
întâmpinarea Domnului le „dau fânul cu braţul, nu cu furca".
E adevărat şi faptul că acum, mai
mult ca altădată, proprietarii acestor blânzi şi atât de folos trăgători se
gândeau la cum să-i apere mai bine de urşi sau lupi. Ei bine, una dintre
modalităţi era tocmai aceasta, de a-i cinsti printr-un tain mai bogat, dar şi
sau mai ales prin „legarea”, prin nelucrare, a gurii prădătorilor principali.
în acest context, nu e deloc de mirare că boii erau învestiţi cu funcţii
fertilizatoare şi oraculare, aşa cum reiese şi din unele practici şi credinţe
asociate acestei zile. Unii oameni îi urmăreau pe boi toată ziua, ca să vadă
dacă aceştia beau apă din urmele lăsate de picioarele lor; bucurie mare era pe
capul lor să vadă acest lucru, căci credinţa veche zicea că anul respectiv va
fi unul mănos, probabil o extensie a alteia, conform căreia „Unde calcă boul,
izvorăşte apa", legată de Maica Domnului, care „e izvoditoare de
apă".
Un semn bun era şi atunci când
boul bea apa ce curge din streaşină; se socotea că „anul va fi cu mană pentru
albine şi oi”. Aşadar, boul, „prezent” în legendele noastre la Naşterea
Domnului, îi însoţeşte, iată, şi marea sărbătoare a întâmpinării.
Se auzea prin popor şi expresia
„La Stratenia e praznic”, ceea ce însemna că oamenii organizau o masă şi dau de
pomană. De asemenea, acum se sfinţeşte agheasma, care este bună pentru
vindecarea „boalelor" vitelor şi pentru câmp. Despre Martinul cel mare vom
afla mai multe dintr-o altă secţiune a cărţii, acolo unde sunt prezentaţi
Martinii de iarnă, cel de mijloc, numit şi „cel mare”, fiind întotdeauna la
întâmpinarea Domnului. Stratenia făcea parte şi dintr-un alt mare ciclu, anume
acela al Filipilor de iarnă, consacrat exclusiv lupilor.
Desigur, nu trebuie să ne facem
iluzii că la o astfel de mare sărbătoare se putea mişca vreun pai (de altfel,
era expresă menţiunea de a nu se mătura prin casă), căci cei care îndrăzneau să
lucreze erau pociţi, în vite le intra strechea peste vară, „răul de
pagubă" le năvălea în casă în acea vară.
Strămoşii noştri au improvizat un
soi de joc de cuvinte între întâmpinare (a Domnului) şi întâmpinături (boli,
paralizii, schimonoseli ş.a.), din care aflăm că Stretenia e zi rea, cu ceasuri
rele (fără a şti câte anume), astfel că „cine cade în boale i se strâmbă gura,
mâinile sau picioarele" (fiind, întâmpinat, de fapt, de diavol).
Aşadar, Stratenia se ţinea de
români în primul rând pentru a nu li se strâmba mâinile şi picioarele. Izolat,
unii, mai binevoitori, o socoteau pe Stratenia o... sfântă lăsată de Dumnezeu
pentru a le aduce unora bine, atunci când se roagă la ea, mai ales la o nevoie
mare.
(Marcel Lutic - „Timpul sacru –
sărbătorile de altădată”, ediția a III-a, Editura Vasiliana
98, Iași, 2022)
LEGENDA LUI FAUR - FEBRUARIE
Pentru că astăzi este întâi de făurar, iată o legendă populară care ne povesteşte legenda lunii februarie.
"A fost odată un moş pe care îl chema Anul. Avea doisprezece feciori, numiţi cum se cheamă pe la noi lunile anului: Ianuar, Februar, Martie şi aşa mai departe. Altă avere nu avea decât o vie. Dă Dumnezeu şi culeg şi ei via, ca tot omul, şi vinul ce le-au ieşit îl pun tot într-un singur butoi. După ce au pus vinul în butoi, s-au înţeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-l bea. Zis şi făcut. Ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în butoi, au tras cu tibişirul câte o linie de-a curmezişul pe fundul butoiului culcat. Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare şi-a pus caneaua lui. Oameni cuminţi.
Februar, fiind cel mai mic, şi-a pus caneaua jos de tot, aproape de doagă; aşa era pe vremuri, cel mai mic la urmă. Fiecare din fraţi dorea să aibă ultimul vin nebăut în butoi, ca să facă în necaz celorlalţi că nu au fost economi, cum e omul nostru, care mai de care mai moţat.
Februar, fire mai altfel decât ceilalţi fraţi, a început să tot bea din partea lui. Când îl căuta omul, tot vesel şi plin de vorbă îl vedea; trăncănea verzi şi uscate şi tot fluierând mergea. Ceilalţi râdeau în sinea lor şi-şi spuneau:
- Repede, repede isprăveşte el vinul şi să-l vedem ce face.
Îi vine poftă lui Ianuar să-şi guste şi el vinul. Suceşte de canea, vin nu curge deloc. Încearcă şi ceilalţi, vin nici un pic nu mai aveau; numai jos la doagă, partea lui Februar mai curgea.
Fraţii, necăjiţi, au luat-o la goană după Februar, să-l prindă şi să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută. Când îl fugăreau, Februar plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice că luna februarie poartă numele lui Februar şi e schimbătoare - acum cald, acum viscol, acum frig - după felul cum a fost când l-au alergat fraţii lui."
CREDINȚE ȘI LEGENDE POPULARE – DE ANUL NOU, DESCHIDEREA CERULUI ȘI ARDEREA COMORILOR
Credinţa că în nopţile marilor sărbători calendaristice, în special în
noaptea de Revelion, se deschid cerurile şi mormintele, vorbesc animalele şi
ard comorile, a larg răspândită. Privind Cerul, oamenii aveau şansa să
surprindă acest moment şi să vadă pe Dumnezeu stând la masa împărătească
înconjurat de cei mai apropiaţi sfinţi. Atunci, orice dorinţă aleasă le era
împlinită.
O legendă spune că un bărbat care pândea deschiderea Cerului stând cu capul
afară scos pe fereastră i-ar fi cerut lui Dumnezeu să-l facă mai deştept. Dar,
când a dorit să închidă geamul, capul nu i-a mai încăput prin cercevele. Bietul
om a trebuit să aştepte până anul viitor, să urmărească iarăşi deschiderea
Cerului pentru a-l ruga pe Dumnezeu să-l facă la fel de deştept cum a fost cu un
an în urmă (Legendele Cosmosului).
Când ard comorile se spune că joacă sau se spală banii îngropaţi. După
flăcările comorilor, care sunt fără căldură şi de culoare albăstruie, se
orientau oamenii pentru descoperirea lor. Timpul cel mai favorabil pentru
arderea şi spălarea banilor erau nopţile marilor sărbători de peste an:
Crăciun, Anul Nou, Sfântul Gheorghe, Paşte, Sânziene. Comorile acestea pot fi
curate (nevrăjite şi neblestemate) şi necurate (vrăjite, blestemate). Puţine
comori puteau fi descoperite, iar din acestea şi mai puţine puteau fi săpate
întrucât erau legate sau necurate, închinate diavolului.
CREDINȚE ȘI PRACTICI ARHAICE DE IGNAT
Deși creștinismul a asociat porcul
necumpătării și lăcomiei, pentru comunitățile arhaice acest animal, mai ales
prin sângele său, constituia unul dintre cele mai importante ajutoare întru
revigorarea Sfântului Soare. Începând cu echinocțiul de toamnă, oamenii observau
cum astrul ceresc intra într-un aparent proces de disparițe, consecința directă
fiind micșorarea zilei și răcirea timpului. Românii din vechime credeau că
trebuie să intervină în ajutorul Soarelui înainte ca acesta să dispară,
momentul hotărâtor pentru acest ajutor fiind plasat în preajma solstițiului de
iarnă, atunci când este parcursă cea mai scurtă zi din an.
Încă de pe vremea Romanilor, Soarele era ajutat prin sacrificarea porcilor,
în cinstea Zeului Saturn. Sângele acestor animale, se credea, va întări astrul
solar, slăbit de efortul depus de-a lungul anului.
Așadar, porcul sacrificat ritual la Ignat nu era altceva decât o
întruchipare zoomorfă a Soarelui.
(etnograf Marcel LUTIC, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădatăˮ,
Ediția a III-a, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2022)
Sursă foto: romaniatv.
SĂRBĂTORI POPULARE – (V)OVIDENIA
Ziua intrării în Biserică a Fecioarei
Maria, numită Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia, corespunde în Calendarul
popular cu celebrarea unei năprasnice divinităţi a lupilor, Filipul cel Şchiop
sau Filipul cel Mare (21 noiembrie). Local, în Bucovina, se credea că în
această zi s-ar fi născut Domnul Hristos.
Sărbătoarea de Ovidenie împreună cu
Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei şi Sânnicoară (Moş Nicolae)
formează, în perioada 13 noiembrie - 6 decembrie, un scenariu ritual de înnoire
a timpului, probabil Anul Nou dacic. În noaptea
de Ovidenie, când se credea că se deschide Cerul şi vorbesc animalele, se
priveghea la lumina unei lumânări încolăcite pe o strachină cu apă de leac. Tot atunci se
făceau farmece şi descântece, se afla ursita, se efectuau observaţii şi
previziuni meteorologice.
Pentru copiii morţi nebotezaţi şi pentru
oamenii înecaţi şi morţi fără lumânare se făceau în această zi praznice şi li
se împărţeau pomeni.
Întrucât se credea că în noaptea de
Ovidenie strigoii circulau fără oprelişte, se ungeau cu usturoi cercevelele
ferestrelor, tocurile uşilor, vatra şi cuptorul care comunicau, prin horn, cu
exteriorul. Pentru protecţia vitelor împotriva animalelor sălbatice
se interzicea orice activitate legată de prelucrarea lânii şi pieilor de
animale.
De la Ovidenie până la Sângiorz, femeilor le era interzis să mai spele
rufele la râu.
SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI – FILIPII DE TOAMNĂ ŞI LĂSATUL SECULUI DE CRĂCIUN
Filipii de Toamnă, haită divină
Filipii de Toamnă, năprasnice personificări ale lupilor, sunt o haită
divină a cărei căpetenie, Filipul cel Mare sau Filipul cel Şchiop, este
sărbătorit la Ovidenie (21 noiembrie) sau la Sântandrei (30 noiembrie). La
încheierea perioadei de gestaţie a lupilor, la Circovii de Iarnă (16-18
ianuarie), crescătorii de animale sărbătoreau o altă divinitate a acestora, Sânpetru
de Iarnă (16 ianuarie). În nopţile de Filipi se credea că lupoaicele căutau cu
înverşunare tăciuni aprinşi. Cele care nu reuşeau să mănânce foc, simbol universal
al masculinităţii şi virilităţii, rămâneau sterpe un an de zile. De aceea,
pentru a nu se împuia peste măsură, femeile nu scoteau în zilele de Filipi
cenuşa din casă şi nu împrumutau vecinelor foc.
Lăsatul Secului de Crăciun
Lăsatul Secului de Crăciun, sărbătoare nocturnă (13/14 noiembrie) care
deschide Postul Crăciunului de 6 săptămâni (15 noiembrie - 24 decembrie),
ocaziona petreceri familiale cu mâncare şi băutură din abundenţă. În unele
zone, Lăsatul Secului de Crăciun este precedat de Ajun (13 noiembrie) şi urmat
de rituri de purificare (ziua de Spolocanie, 15 noiembrie). În aceste zile de
la mijlocul lunii noiembrie se celebrau Filipii de Toamnă prin diferite acte
rituale cu caracter apotropaic (alungarea spiritelor rele prin zgomote şi
împuşcături, ungerea cu usturoi a uşilor, porţilor şi ferestrelor),
profilactice (îmbunarea păsărilor, în special a vrăbiilor, cu resturile
alimentare rămase de la ospăţul nocturn, ca să nu strice roadele recoltelor,
întoarcerea vaselor din casă cu gura în jos ca să nu se ascundă în ele spiritele
malefice) şi divinator (aflarea ursitei, preziceri despre rodul holdelor).
PRACTICI ȘI CREDINȚE POPULARE DIN ZIUA SFÂNTULUI MINA
Numită
și Sărbătoarea
Tâlharilor
sau Sărbătoarea
Hoţilor, Sărbătoarea
Sfântului Mina era una dintre acele zile rare în care oamenii, mai ales prin
mijloace magice, încercau să se pună la adăpost de acţiunile tâlharilor şi
hoţilor. Sfântul
Mina, unul
din cei trei sfinţi comemoraţi pe 11 noiembrie în calendarul creştin-ortodox,
îndeplinea orice rugăciune nu numai celor care aveau de pătimit de pe urma
hoţilor, ci şi chiar pe acelea adresate chiar de hoţi. E drept, hoţii se
adresau cu rugăciuni speciale şi unui alt patron al lor, e vorba de Sfântul
Neculai, despre Sfântul Mina crezându-se că este, mai ales, descoperitorul
răufăcătorilor, îndeosebi al hoţilor şi ucigaşilor!
Este
motivul pentru care puţinele biserici cu hramul acestui sfânt erau şi încă mai
sunt pur şi simplu luate cu asalt pe 11 noiembrie, în special femeile obişnuind
să lipească lumânările pe sfeşnice cu capătul care se aprinde. Sperau că astfel vor întoarce de la casele lor inimile făcătorilor
de rele, întocmai cum au întors ele lumânările. La fel procedau şi fetele
dornice de măritiş, crezând că lumânările vor face inimile flăcăilor dragi să
se întoarcă spre ele.
Se mai obişnuia să se depună bani şi odoare în schimbul
unor acatiste speciale pentru măritişul altora, pentru blesteme, învrăjbiri sau
chiar pentru moarte de om, toate având însă conotaţii vindicative.
Multe și
diverse erau practicile strămoșilor noștri, izvorâte din credințele populare. Pe
vremuri, existau reguli stricte cu privire la furat. Astfel, nimeni nu fura
sâmbăta şi duminica, obiectele de fiind, de obicei, evitate de către hoţi. Cei
care mergeau la furat trebuiau să aibă asupra lor o mână de om sau de copil
mort ori măcar degetul cel mic al mortului sau lumânarea pe care a ţinut-o
între degete mortul. Alţi hoţi obişnuiau să ia cu ei câţiva dinţi sau ciolane
de la un mort ori iarba fierului sau a tâlharului, cu acestea asupra lor
înconjurând „obiectivul” vizat, unii martori relatând că toţi ai casei,
inclusiv câinii, adormeau ca ... morţii! Dacă se întâmpla ca în timpul furtului
să se audă un nechezat de cal, hoţii renunţau să-şi mai facă treaba. În schimb, dacă răgea o vacă, se
putea „opera” în voie, acesta fiind semnul că totul
decurge conform graficului!
O altă regulă strictă privea
femeile însărcinate, acestea neavând voie să fure absolut nimic, altfel
copilului născut îi ieşeau pete pe trup. Pruncului nou născut nu trebuia să i
se taie unghiile şi părul vreme de un an de zile, altfel ajungea hoţ când se
făcea mare, putând fi recunoscut, se spune, după gropiţele din obraji.
Dacă
nu se respectau toate aceste reguli, se putea întâmpla precum în versurile
următoare: „Când eram de-o săptămână / Furam ceapa din grădină. / Când eram
de-o lună, două / Furam cloşca de pe ouă. / Iar când eram de doi, trei ani /
Mă-nvăţam a fura cai!” Sau se înmulţeau cei cărora le plăcea proverbul: „Ce-i al
tău strânge şi ce-i a altuia nu lăsa”.
Unele
lucruri, spre a fi folositoare, trebuiau neapărat să fie furate, prin acest
furt, de natură rituală, lucrurile respective devenind oarecum sacre. Dacă
obiectele furate aparţineau unor persoane considerate speciale (popa, gravida,
vădana, cerşetorul ş.a.) era şi mai bine.
Aşa
se explică furatul miresei, ca cel mai rapid şi eficient mijloc de a scurta
distanţa dintre două familii, sau furatul a două nuci, cât mai mici, de către
mama care avea un copil născut cu testicule mari, nuci puse apoi în oala în
care se fierbea apa pentru scăldătoare.
(Marcel Lutic - „Timpul sacru.
Sărbătorile de altădată”)
Credințe Populare DESPRE ARHANGHELII MIHAL ȘI GAVRIL
Pe 8 noiembrie, românii celebrează ziua
Arhanghelilor Mihail și Gavril. În trecut,
sărbătoarea, fiind considerată una a Îngerilor, ținea trei zile. Acestea,
cuprinse între 8 și 10 noiembrie, erau cunoscute în popor drept Capul, Mijlocul și Coada Arhanghelului.
De Mihail și Gavril se spunea că vara e
trimisă pe Lumea cealaltă, lăsându-se locul iernii.
Prin satele româneşti nu se lucra deloc
de Hranghel (o altă denumire populară a sărbătorii), oamenii păzind această zi
cu mare frică, care provenea din credinţa potrivit căreia Sfinţii Arhangheli
iau sufletele celor care mor. Despre cei care
îndrăzneau să lucreze pe 8 noiembrie se spunea că se vor munci grozav în ceasul
morţii, la ieşirea sufletului din trup. Poporul credea că Arhanghelul Mihail are
nişte lumânări de diferite dimensiuni, aceste lumânări arătând cât mai au de
trăit oamenii cărora le-au fost destinate.
Astfel că, datorită Arhanghelului
Mihail, oamenii nu mai ştiau în ce zi aveau să moară. În acest sens, a circulat
o altă superstiţie care lasă să se înţeleagă că Arhanghelii ar fi învăţat o
vădană să-i descânte pe oamenii care nu mai vroiau să muncească din clipa în
care îşi aflau ceasul morţii. De atunci, ziua
morţii e cunoscută numai de Dumnezeu, iar practica descântatului a devenit
utilă la tămăduirea unor boli, în timp ce munca până la moarte e considerată
sfântă!
Îndeobşte, Arhanghelul Mihail este prezent, alături de Îngerul păzitor şi de
Diavol, lângă patul muribundului, aici dându-se o veritabilă luptă între
Arhanghel şi Diavol pentru câştigarea sufletului respectiv. Arhanghelul, când
vede că omul este aproape să-şi dea duhul, îi taie capul cu sabia, sângele
risipindu-se, nevăzut de cei din jurul mortului, prin toate cotloanele încăperii.
Acesta era motivul pentru care, în trecut, se obișnuia ca după moartea cuiva să
se văruiască încăpearea și să se spele rufele care veniseră în atingere cu
răposatul.
După cum se constată, Arhanghelul Gavril apare mai rar în credințele și
povestirile românilor de altădată. Totuși, el este pomenit ca sol ceresc care,
trimis de Dumnezeu, o vestește pe Fecioara Maria, în Ziua Buneivestiri, că îl
va naște pe pruncul Iisus.