PRACTICI POPULARE STRĂVECHI: ÎNSURĂŢITUL ŞI ÎNFÂRTĂŢITUL, PRACTICĂ MAGICĂ DE ÎNRUDIRE SPIRITUALĂ
Multe
sunt practicile populare ale poporului român. Una dintre ele, povestite în cele
ce urmează de etnologul Ion Ghinoiu, este înrudirea spirituală a copiilor,
practică cunoscută drept însurăţit ori înfârtăţit, termeni care
pleacă de la surate şi fraţi, ceea ce deveneau unul pentru
altul copiii după finalizarea legământului.
Legământul juvenil
încheiat până la moarte de puberi (4-9 ani), pe criterii de prietenie, sex şi
afinitate sufletească în zilele de Sântoader, Moşii de Vară, Mătcălău sau la
altă dată, se desfăşura cu sau fără martori în câmp, în cimitir, în casă, în
grădină pe grupe mici, de doi copii (două fetiţe sau doi băieţi), sau pe grupe
mari, de 10-20 de copii, fete şi băieţi laolaltă. Legământul cuprindea mai
multe momente rituale şi ceremoniale: pronunţarea cu voce tare a jurământului,
schimbul colacului şi al altor obiecte cu valoare simbolică, de obicei o oală
sau o strachină din lut, însoţite întotdeauna de o lumânare aprinsă,
îmbrăţişarea frăţească, ospătarea cu alimente rituale (colaci, grâu fiert) şi
se încheia cu joaca sau zbenguiala copiilor.
După încheierea
solemnă a legământului copiii şi apoi oamenii maturi îşi spuneau până la moarte
surată, vere, fârtate, şoală (verişoară) şi se comportau unul faţă de altul ca
adevăraţi fraţi şi surori: se sfătuiau în cele mai intime şi grele probleme
ivite în viaţă, îşi împărtăşeau tainele, nu se căsătoreau cu sora sau fratele
suratei sau fârtatului, se ajutau şi se apărau reciproc până la sacrificiul
suprem. La moartea suratei sau a fârtatului, sora sau
fratele de legământ purta doliu şi, local, împlinea un ritual de dezlegare la
mormânt, în ziua înmormântării. Obiceiul este atestat, cu variante şi
diferenţieri zonale, la românii de pretutinden
PRACTICI POPULARE – PERINIŢA, DANS FUNERAR
Periniţa este un joc ritual al sărutului
care a migrat de la priveghiul cu jocuri organizat la înmormântarea omului, la
priveghiul de înmormântare a anului, Revelionul.
La excesele din noaptea Anului Nou, când
oamenii fac totul peste măsură (beau, mănâncă, joacă, se distrează), se adaugă
gesturile şi cuvintele licenţioase, jocul mascaţilor, dansul sărutului,
supravieţuiri evidente ale orgiilor antice.
Revelionul este o petrecere de pomină
egalată, ca amploare, numai de jocurile de la priveghiul de înmormântare
organizat în unele zone etnografice până la mijlocul secolului al XX-lea. El se
organiza „ca o mare bucurie la casa mortului. Lumea râde de se cutremură casa.
Râd şi rudele mortului, şi copiii lui, şi toţi; nime’ n-are bai de mort, că, Doamne iartă-mă, omul trebuie să moară”, ne
transmite peste vreme etnologul şi geograful Ion Conea.
Periniţa, dans specific românilor, se juca
în forme specifice, atât în noaptea de Revelion, cât şi la moartea şi renaşterea
anului.
Legende populare - CĂŢELUL PĂMÂNTULUI, PAZNIC ÎN LUMEA DE DINCOLO
Paznicul lumii de dincolo care
latră sufletele necunoscute ale morţilor în prima noapte după sosire este, în
credinţele populare, Căţelul Pământului.
Iscusit, acesta ar fi participat, alături de arici, la Zidirea Lumii. Este un
câine alb, cu corp alungit şi picioare scurte, însă nevăzător, iar când latră
are glas strident, înfiorător. Noaptea iese din pământ şi latră pe la
mormintele din cimitire, pe la troiţe, pe margine de drum, prevestind moartea
şi alte nenorociri.
Despre lătratul său aminteşte
şi Mihai Eminescu în poezia Strigoii: „în numele Sfântului/ Taci s-auzi cum
latră/ Căţelul Pământului/ Sub crucea de piatră!”
Imediat după înmormântare el
controlează mormintele şi muşcă de nas sau de urechi morţii cărora li s-a
greşit ceva la înmormântare. Pedepseşte în special morţii cărora nu li s-a dat
la înmormântare banul pentru plata vămilor. Pentru a lăsa în pace sufletul
proaspăt sosit în lumea de dincolo, rudele de aici îi aprind în prima seară
după înmormântare un foc pe mormânt.
Aceşti câini infernali sunt
pomeniţi şi de vechii hinduşi în imnul Rig-Veda X, 10: „treci în fugă pe lângă
cei doi câini vărgaţi, cu patru ochi din rasa căţelei Sarama pe cărarea care
duce la ţintă; apoi du-te la strămoşii tăi darnici, care se desfată la ospăţ
împreună cu Yamma”.
Documentare, Valentin ANDREI
CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – PLANTE VINDECĂTOARE DE BEŢIE
Pentru a preîntâmpina
dispariţia unor specii de plante şi animale, cei vechi nu dădeau legi să fie
ocrotire sau să le declare monumente ale naturii ca astăzi. Pentru ei puterea
credinţei era mai puternică şi mai eficientă ca puterea legii. Un exemplu este garofiţa de munte, floare foarte frumoasă care creşte
prin poienile şi livezile înalte. Femeile cunoscătoare ale farmacopeii şi
cosmeticii populare o considerau plantă aducătoare de urât. Se credea că era
suficient s-o rupi şi s-o porţi cu tine pentru a te urî lumea. La fel, zeci şi
sute de alte plante se puteau rupe şi folosi în alimentaţie, în medicina şi
cosmetica populară, la vopsitul ţesăturilor, ca fibre vegetale pentru
confecţionarea îmbrăcămintei, pentru construirea adăpostului.
Căldăruşa, cea cu flori albastre sau de alte culori, creşte spontan
sau este cultivată de om prin grădini pentru a fi folosită în industria
casnică, la vopsitul textilelor în albastru, şi în medicina populară, împotriva
alcoolismului. Floarea de căldăruşa, amestecată cu o altă plantă, strigoaia, se
fierbea în rachiu de drojdie şi se bea contra beţiei.
Călinul, arbust care creşte prin păduri şi tufişuri umede, face
fructe globuloase, de culoare roşu aprins, acrişoare şi răcoritoare la gust.
Fructele se folosesc la vopsitul textilelor în roşu şi, în medicina populară,
ca leac pentru tămăduirea unor boli. Legenda spune că acest arbust ar fi
răsărit şi crescut din sângele lui Tata Noe care, lucrând la corabie, s-ar fi
tăiat la un deget. Din sângele scurs pe pământ ar fi crescut călinul cu
fructele lui roşii. Numele plantei apare frecvent şi textele folclorice,
inclusiv în strigături: „Haideţi fete la căline,/ Că la joc nu vă ia nime!/
Sunteţi mute ca iarba/ Şi bătrâne ca mama!”.
PRACTICI POPULARE – JOCUL SURATELOR PE MORMINTE
Dansul funerar practicat de obicei de fete
în unele cimitire din Bihor a doua zi de Paşte, în Duminica Tomei sau de
Rusalii este cunoscut sub diferite nume: Jocul pe Morminte, Moara, Mioara,
Milioara, Jocul Felegii. Ceremonialul începe în cimitir, motiv pentru care este
numit şi Jocul pe Morminte, înconjoară biserica şi apoi se continuă prin
antrenarea şi a altor persoane, pe uliţele satului, peste câmpuri, spre satele
învecinate. În timpul jocului, rolul suratelor din lumea de dincolo care poartă
nume de flori (Lioara, Viorica, Milioara) este interpretat de suratele lor din
lumea de aici. Dansul se compune din mai multe secvenţe ceremoniale: împărţirea
suratelor în două cete inegale (una din cete are o surată în plus); aranjarea
suratelor de o parte şi de alta a mormântului; trecerea suratelor din ceata mai
mare în ceata mai mică, câte una, în ordinea textului rostit sau cântat de
participante sub formă de dialog (fetele din ceata mică sunt invitate să-şi
aleagă o surată din ceata cea mare) cu scopul, subînţeles, al refacerii
echilibrului între lumea de aici şi lumea de dincolo; constituirea perechilor
(o surată de aici cu o surată de dincolo); construirea podului, un tunel prin
ridicarea braţelor suratelor perechi care se ţin de o nuia, batistă, năframă; trecerea
pe sub pod (tunel) dintr-o lume în altă lume a persoanelor însoţite. Textul,
rostit sau cântat pe o melodie caracteristică folclorului copiilor, are
versurile penta- şi hexasilabice, caracteristice poeziei de ritual.
În Colinele Tutovei, Jocul pe Morminte a
fost transferat din cimitir la priveghiul de înmormântare. Participanţii la
priveghi se împart în două cete: fetele în casa mortului şi băieţii pe prispa
casei. În unele sate fetele îşi pun nume de flori. Băieţii, care încep
cântecul, strigă cu neme de flori toate
fetele din casă. Adesea, când în casă rămâne o singură fata, aceasta îi chemaă
pe cei de afară. În forma veche, ultima oară se striga mortul: “- Tot la noi
mai mulţi/ Şi la voi mai puţini./ Daţi Merioarelor/ Surioarelor!...”
Sub diferite forme, jocul pe morminte, Lioara şi cântecul de priveghi,
Merioare, au trecut în folclorul copiilor. (Ion H. Ciubotaru)
DESCHIDEREA MORMINTELOR ŞI A CERULUI
Credinţa întoarcerii spiritelor morţilor
în ajunul marilor sărbători (Sfântul Gheorghe, Sânziene, Sfântul Dumitru,
Crăciun, Măcinici) pentru a se întâlni şi a petrece cu cei vii este atestată în
mai multe zone etnografice. Sufletele inofensive ale morţilor sunt întâmpinate
cu mese întinse în casă (Masa de Ajun în Moldova şi Bucovina) sau în bătătură
(Focurile de Joimari în Muntenia şi Oltenia), li se confecţionează toiege care
sunt înfipte în morminte (Oltenia de vest şi Banatul de est) să se sprijine cât
călătoresc pe Pământ, li se purifică sălaşul prin tămâierea mormintelor, şi li
se împart ofrande. Cu acest prilej li se solicită ajutorul pentru rezolvarea
unor probleme presante: căsătoria fetelor, sporirea roadelor, prosperitatea
turmelor, sănătatea oamenilor, pedepsirea duşmanilor.
Dar, la date şi momente bine precizate (la
miezul nopţii de Revelion, la Sângiorz, Rusalii, Sântandrei), spiritele
morţilor erau obligate prin diferite tehnici magice (încurcatul cailor, Jocul
Căluşarilor, zgomote produse de bice, tălăngi, fiare vechi, strigăte, pomeni)
să se întoarcă la locuinţele lor subpământene. (Ion Ghinoiu)
PRACTICI POPULARE – OUL DE PAŞTE
Oul este substitutul divinităţii
primordiale care este înfrumuseţat prin vopsire şi încondeiere în Săptămâna
Patimilor pentru a fi jertfit şi mâncat sacramental în ziua de Paşte. Izvoare
istorice şi arheologice certe atestă că, înainte de Hristos, a existat obiceiul
de a se face cadou ouă colorate la marile sărbători sezoniere, în special la
Anul Nou. Astfel, la sărbătorile de primăvară vechii perşi îşi dăruiau unii
altora ouă de diferite culori, la celebrarea zeului Ianus tinerii romani îşi
trimiteau ouă de culoare roşie împreună cu alte cadouri. Apariţia în
ceremoniile antice de înnoire a timpului a oului, în special a oului colorat,
se baza pe concepţia cosmogonică care asocia Universul cu oul generator de
viaţă. Chinezii credeau, de pildă, că Cerul şi Pământul
DIN CREDINȚELE POPULARE – SĂRBĂTOAREA OUĂLOR SAU MIEZUL PĂREȚII
La jumătatea Postului Mare, strămoşii
noştri ţineau Sărbătoarea Ouălor, sărbătoare numită şi Sfintele Păresimi,
Miezul sau Miaza Păresii sau Păreţii. Cuvântul „păresimi” (sau, cum îi spunea
poporul, „păreţi”) provine din latinescul quadrogesimo, care înseamnă „40 de
zile”, adică cât se considera că ţine efectiv Postul Mare, Săptămâna Patimilor
având un statut special, în timp şi această săptămână a intrat în ceea ce numim
obişnuit Postul Mare, aşa încât Miezul Păreţii cădea la 24 de zile de la
Lăsatul Secului de Brânză, acum întâlnindu-se cele două jumătăţi egale,
Sărbătoarea Ouălor fiind socotită un fel de “părete” care desparte Postul Mare
în două.
Pe vremuri, mai ales femeile, ţineau
Sfintele Păresimi ca pe o duminică, fiind interzise cu desăvârşire anumite
munci, precum: torsul, ţesutul, cusutul, periatul, urzitul, şi, mai ales, unsul
pereţilor. Astfel că, după o credinţă larg răspândită altădată, că tot ceea ce
se lucra în această zi se strica, nici un lucru neputând fi dus până la capăt.
Să nu se bucure însă leneşii, pentru că
ceva-ceva tot se putea face în această zi, anume număratul ouălor.
Un obicei larg răspândit pe vremuri
interzicea să iei ouă de pe cuibare de la Lăsata Secului până la Miezul
Păresimilor. Dacă trebuia neapărat să iei un ou, atunci mai întâi trebuia
scuipat. În legătură cu strânsul şi număratul ouălor în această zi existau mai
multe motivaţii; una ne spune că se făcea acest lucru pentru a nu se strica
ouăle până la Paşti; alta, pentru că numai astfel se spera ca găinile să facă
mai multe ouă! Cele mai multe femei păstrau aceste ouă pentru a le face roşii
sau pentru prepararea cozonacului şi a păştii, toate ouăle de la Miezul Păreţii
nefiind bune de clocit.
Mai precizăm că Ziua Ouălor era foarte
aşteptată de copii, aceştia ajutându-şi mamele la alesul celor mai bune ouă ce
urmau a fi înroşite sau închistrite. Astfel, pruncii alegeau mai ales ouăle de
găini negre, ouă numite „hărăpeşti”; aceste ouă aveau coaja gălbuie, fiind mult
mai tari decât celelalte. Puse deoparte, înroşite într-un mod mai deosebit,
acestea îi ajutau pe posesorii lor să câştige la Paşti multe alte ouă!
De remarcat că în spatele unor practici
aparent banale se afla o grijă specială pentru unul din elementele centrale ale
sărbătorii pascale, oul, simbolul începutului, dar şi al învierii Domnului.
CREDINŢE POPULARE – SUFLETUL PRIBEAG
Sufletul, esenţă vitală nemuritoare, este
protejat de mai multe adăposturi în preexistenţă (pântecele matern, casa
copilului sau placenta), existenţă (trup, casă, sat, lumea de aici) şi în
postexistenţă (sicriu, mormânt, cimitir, lumea de dincolo). El nu poate intra
şi ieşi prin acelaşi loc al adăpostului său la marile treceri din preexistenţă
în existenţă (naşterea) şi din existenţă în postexistenţă (moartea). De aceea,
adăposturile lui iară ieşire (oul) sau cu o singură ieşire (oala de lut) sunt
sparte cu violenţă: spartul oului la Paşte pentru eliberarea Domnului, spartul
oalei la înmormântare pentru eliberarea omului.
În graiul popular verbul a sparge are, în
anumite contexte, sensul verbului a muri.
Aburul scos pe gură sau care se ridică de
pe pielea animalelor obosite este asemuit, uneori, cu sufletul. Abur se numeşte
şi mâncarea gătită şi dată de pomană după înmormântare (judeţele Dâmboviţa,
Buzău) sau la unele sărbători ale morţilor (Muntenia, Dobrogea).
PRACTICI POPULARE – SULUL VEGETAŢIEI
Sulul
este un zeu al vegetaţiei substituit de un butuc de lemn (sulul războiului de
ţesut), îmbrăcat şi împodobit ca un flăcău, care fertiliza în prima joi după
Paşte lanurile de grâu. Cetele de fete, organizate pe uliţele sau pe părţile
satului, confecţionau din sulul războiului de ţesut o păpuşă cu cap, gură, ochi
şi mâini, o îmbrăcau în haine frumoase, îi puneau floare la ureche. În
după-amiaza zilei de miercuri din Săptămâna Luminată, Sulul era condus în câmp,
la lanurile de grâu, pe o melodie tânguitoare, asemănătoare Caloianului şi
bocetelor de înmormântare. Acesta era prezentat în textul cântat în dublă
ipostază, a bătrâneţii şi tinereţii: „Sulule, bă- trânule,/ Şi nepetrecutule,/
Şi neîmbobocitule!/ Sulule, tinerelule,/ Şi nepetrecutule,/ Şi neîmbobocitule!”
Acolo, în câmp, Sulul fertiliza holdele: era culcat peste lanul de grâu, băgat pe sub grâul verde,
jucat şi apoi adus acasă.
A doua zi, dimineaţa, după ce se mergea din nou în
procesiune în câmp şi în pădure, fetele reveneau în sat cu Sulul pe la ora
prânzului, unde i se lucea pomana, o masă pentru toate participantele, pregătită de mamele acestora. În
final, Sulul era dezbrăcat de haine.
Obiceiul s-a practicat în satele de pe valea Mostiştei,
judeţul Călăraşi, până în a doua jumătate a secolului al XX-lea. La românii din
Transnistria, sărbătoarea Sulului se numea Sulica, iar femininul substantivului sul, sula, unealtă a cojocarilor şi cizmarilor, fiind, în
limbajul popular, simbol phalic. (Ion Ghinoiu)