DATINI, OBICEIURI, CREDINŢE POPULARE – PAPARUDA, ZEIŢĂ PLUVIOMETRICĂ
Paparuda, zeiţă pluviometrică invocată de
ceata feminină pentru a dezlega ploile în zilele caniculare ale verii, este
înrudită cu zeul indian Rudra, stăpân al fenomenelor meteorologice. Pe
teritoriul României, Paparuda poartă mai multe denumiri zonale: Păpăluga,
Păpăruga, Bărbăruţă, Peperuie, Dodoloaie, Dodoluţă, Mătăhulă.
Iniţial, obiceiul se desfăşura la o dată
fixă din preajma echinocţiului de primăvară. Ulterior, sub presiunea
creştinismului a fost împins în a treia joi după Paşte, iar în vremurile
recente a devenit un obicei ocazional, practicat vara, la apariţia secetei.
În credinţele populare, Paparuda este
închipuită ca „o sfântă înaltă şi subţire“, „o zeiţă“ care „diriguieşte
ploile“, „sparge“ sau „urneşte norii“, „o femeie care umblă cu ploile“.
În colindul cu Paparuda, rolul ceremonial
şi ritual al zeiţei pluviometrice era jucat de o fetiţă sau o fată nemăritată,
un băieţel sau un flăcău, o femeie gravidă. Aceasta îmbracă întotdeauna
costumul specific alcătuit din frunze de boz, brusture, mai rar în frunze de
alte plante, la o fântână sau pe malul unei ape (râu, pârâu, lac, iaz). Uneori,
îşi împodobeşte capul cu flori sau coroniţe din flori. Izolat, poartă în mână o
cruce din lemn. Paparuda joacă, se desfată în admiraţia alaiului său divin şi
este întâmpinată cu respect pe la casele din sat.
Ceremonialul cuprinde trei secvenţe
rito-magice.
Naşterea zeiţei: momentul este contituit
dintr-o succesiune de alte momente: alcătuirea cetei sau alaiului Paparudei din
persoane pure, de obicei fetiţe sau fete nemăritate; alegerea persoanei care va
juca rolul personajului sacru, Paparuda; confecţionarea măştii sau a costumului
vegetal din frunze de boz, brusture sau din alte plante; îmbrăcarea cu costumul
vegetal, de obicei pe trupul gol; împodobirea cu flori sau coroniţe din flori.
Urmează desfătarea zeiţei: pornirea
alaiului alcătuit din Paparudă şi ceata sa divină pe uliţele satului pentru a
vizita fântânile şi gospodăriile oamenilor; dansul executat de Paparudă pe o
melodie simplă, cântată şi ritmată de participanţi prin bătaia palmelor; udarea
Paparudei şi a alaiului său cu apă, uneori cu lapte sau zer; primirea darului
(alimente, bani, vase de lemn). Textul Paparudei invocă, prin formule poetice,
ploaia şi, uneori, efectul practic aşteptat, roadele bogate, urări de sănătate
şi referiri la darurile ce la va primi de la gazdă.
La final, moartea şi ritul funerar:
dezbrăcarea măştii vegetale, de obicei pe acelaşi loc unde a fost îmbrăcată
(râu, pârâu, lac, fântână); depunerea în apă a măştii vegetale; petrecerea cu
cântece de Paparudă a „mortului“ dus de apa curgătoare; scalda rituală a
membrilor care au alcătuit ceata; împărţirea darurilor şi, uneori, ospăţul
funerar. Obiceiul a fost atestat în diferite stadii de evoluţie pretutindeni la
români. în secolul al XX-lea a fost preluat, în unele zone, de ţigani ca sursă
de câştig.
SĂRBĂTORI POPULARE – PRICUPUL, IDOL CARE OFILEŞTE ŞI STRICĂ HOLDELE
Pricupul este o reprezentare mitică a
Calendarului popular care a preluat data şi numele Sfântului Mare Mucenic
Procopie din Calendarul bisericesc. Atribuţiile lui erau să „pricopească” (să
grăbească) coacerea cerealelor semănate primăvara (Moldova) şi să ferească
holdele, mai ales cânepa, de grindină şi vijelie (Muntenia, Oltenia,
Transilvania, Bucovina).
Dacă nu-i este respectată ziua, Pricupul
poate da arşiţă care pripeşte (forţează) şi usucă cerealele înainte ca acestea
să bage bob în spic.
Pricupul este un exemplu de amalgamare a
credinţelor creştine cu cele precreştine. Conform Mineiului pe luna iulie,
Procopie a fost un personaj real care a trăit în vremea împăratului Diocleţian
şi a luptat împotriva credinţei în idoli. Povestea ascultată de popor la
biserică, cum că acesta, fiind dus la căpetenia idolilor, a dărâmat prin
puterea credinţei sale statuile idolilor, a avut un efect neaşteptat: Sfântul
Procopie din Calendarul creştin devine Pricupul din Calendarul popular, o
reprezentare mitică meteorologică, un idol care ofileşte şi strică recoltele
înainte ca acestea să rodească.
CREDINŢE POPULARE – CICOAREA, ZÂNĂ A FLORILOR
Cicoarea este o plantă care creşte prin
fâneţe, locuri virane şi pe marginea drumurilor, fiind invocată în farmece de către
fetele necăsătorite ca să pună pe jar inima peţitorilor. Se credea că tinerele
care o puneau sub căpătâi, împreună cu cămaşa celor doriţi, îi vedeau pe
aceştia în vis, iar cele care se afumau sau se spălau cu floare de cicoare,
scăpau de urât şi de farmecele vrăjitoarelor.
Într-o frumoasă legendă transilvăneană,
cicoarea este asociată cu Zâna Florilor, care se spăla cu rouă înainte de
răsăritul soarelui pentru a nu fi văzută de cineva. Fiind zărită într-o
dimineaţă de Soare, acesta s-a îndrăgostit de ea şi a trimis doi luceferi s-o
peţească. Zâna pământeană îi refuză, spunându-le: „Soare, soţior,/ E tot călător,/ Ziua peste sate,/
Noaptea peste ape!”
Supărat, astrul zilei o trasformă în
floare de cicoare: „Lăsaţi-mi-o în pace,/ Că mi-o voi
preface,/ Floare de cicoare/ Cu ochii după
Soare./ Când oi răsări,/ Ea s-o-nveseli!/ Când oi asfinţi,/ Ea s-a ofili./ Când oi scăpăta,/
Ea s-a aduna.”
De atunci se spune că cicoarea stă tot cu
ochii după Soare până toamna târziu, iar florile ei se strâng seara, la apus, şi se
desfac dimineaţa, la răsărit.
Planta are unele întrebuinţări în medicina
populară, în obţinerea unor coloranţi vegetali, de pildă.
CREDINŢE POPULARE – LEUŞTEANUL ŞI ODOLEANUL, PLANTE MAGICE
La Rusalii, leuşteanul are valoare apotropaică, de alungare a ielelor şi a
relelor aduse de acestea. Tulpinile şi frunzele de leuştean se agăţau la
ferestrele şi la uşile caselor, se legau de coarnele şi cozile vitelor cu
lapte, se amestecau cu tărâţe şi se dădeau să le mănânce animalelor. Femeile se
încingeau cu tulpinile peste mijloc, copiii se sorcoveau cu ele, iar feciorii îşi înfrumuseţau caii
cu care ocoleau în ziua de Ispas crucile din sat. Mănunchiul din flori şi
leuştean sfinţit la Ispas se păstra la icoană şi se folosea în diferite practici
pentru depăşirea momentelor de grea cumpănă ivite de-a lungul anului. Cu
acelaşi scop era folosit la confecţionarea steagului căluşarilor la Rusalii şi
a steagului Drăgaicei la Sânziene.
În medicina popular, leuşteanul se folosea
pentru tratarea durerilor de cap, tusei convulsive, indigestiilor,
junghiurilor, iar în amestec odolean şi aişor, pentru vindecarea de boli a
vitelor.
Odoleanul
este
o plantă cu puteri miraculoase, care asigura, alături de usturoi, pelin,
avrămeasă, cârsteneasă, protecţie magică împotriva ielelor, zmeilor şi
strigoilor. Planta era invocată, precum o divinitate, să aducă dragoste fetelor
şi noroc nevestelor. Copilele se scăldau înainte de a pleca la joc, la ospeţe
sau la sălaşele din hotarul satului, în lăutori de odolean, leuştean şi iarbă-neagră,
pentru a nu fi furate de zmei.
Planta are dese utilizări în medicina
populară, mai ales pentru tratarea bolilor neuropsihice şi cardiace.
PRACTICI POPULARE – TĂTĂNEASA, PLANTĂ DE LEAC
Iarba lut Tatin sau tătăneasa este personificarea
unei plante de leac căreia i se cere ajutorul pentru vindecarea rănilor,
arsurilor, reumatismului, luxaţiilor şi fracturilor. Recoltar plantei se făcea după
un ritual vechi, pe parcursul a două zile: marţi seara se descoperea şi se
însemna locul unde creşte planta, iar după trei zile, vineri dimineaţa, se
săpa şi se recolta. Femeia iniţiată în
medicina popular merge ape nemâncate şi în deplină curăţenie trupească şi
sufletească, făcea 15 mătănii în faţa plantei şi, cu respect, i se adresa: „Doamnă,
Iarba Iui Tatin,/ Nu te iau pe stricat,/ Ci te iau pe
tomnit/ Să
strângi carne lângă carne/ Os la os,/ Să
le faci cum au fost”. Acolo îi spunea pentru cine şi de ce o scoate din pământ,
iar acasă o fierbea şi o amesteca cu făina de orz.
Cu acest preparat din tătăneasă, la care
adăuga şi un descântec de scrantitură, descântătoarea trata fractura ca un
chirurg. Dar alături de usturoi, pelin, avrămeasa, cârsteneasă şi alte plante,
tătăneasa asigura protecţie magică împotriva Ielelor şi Strigoilor. Ielele,
resemnate că puterea lor este anihilată de unele plante, s-ar tângui: „Dacă
n-ar fi lăsat Dumnezeu/ Leuştean şi Odolean/ Avrămeasa şi Tătăneasă/ Ar fi
lumea toată a noastră”.
CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – MOŞII DE VARĂ. LEGATUL CĂLUŞULUI.
Ziua de sâmbătă dinaintea Rusaliilor,
dedicată morţilor, moşilor şi strămoşilor, este numită Moşii de Vară în Moldova,
Dobrogea, Muntenia, Oltenia şi Banatul de est.
Denumirile zonale ale Moşilor de Vară
subliniază importanţa zilei (Moşii cei Mari) sau locul acesteia în Calendarul
popular (Moşii Duminicii Mari, Moşii Rusaliilor).
Se credea că sufletele morţilor, după ce
au părăsit mormintele la Joimari şi s-au plimbat nestingherite printre cei vii,
se întorc supărate la lăcaşurile lor subpământene în ziua Moşilor de Vară.
Pentru a fi îmbunate li se dădeau de pomană vase din lemn sau din lut,
cumpărate de la Târgurile Moşilor în care puneau vin, apă, lapte, mâncare
gătită, pâine, flori şi lumânări aprinse. Pomenile se făceau după un ritual
respectat cu stricteţe: pronunţarea unor formule consacrate, împărţirea
mâncării şi băuturilor cu vase cu tot, înainte ca vreun membru al familiei să
guste din acestea.
În această zi se efectuau şi alte
practici dedicate morţilor: curăţirea şi udarea mormintelor, bocirea morţilor.
Oamenii erau convinşi că de modul cum împlinea ritualul cerut de tradiţie şi de
abundenţa ofrandelor date sub formă de pomană depindeau împăcarea şi
întoarcerea morţilor fără incidente în lumea lor subpământeană.
Legământul cetei de Căluşari în faţa
Mutului, mască ce întruchipează zeul cabalin, şi steagului Căluşului desfăşurat
la Strodul Rusaliilor, în Sâmbăta Rusaliilor sau în Duminica Mare se numeşte
Legatul Steagului sau Jurământul.
Ceremonia se desfăşura, în taină, într-un loc ferit de privirile
curioşilor. Jurământul garanta unitatea şi solidaritatea cetei în zilele în
care se juca Căluşul: credinţă faţă de Căluş, supunere totală faţă de Vătaf,
renunţare la plăcerile omeneşti. Căluşarii pronunţau în cor, după Vătaf: „Jur
cu Zău, pe sufletul moşilor mei, pe caii şi vitele mele, să respect Căluşul şi legea lui până la dezlegarea Steagului!”; „Jur că voi sluji Căluşului în
credinţă, cinste, supunere şi-n frica lui Dumnezeu!” Mai jurau „să nu se îmbete
şi să se înţeleagă bine” (Cetate, jud, Dolj), „să se înţeleagă ca fraţii şi să
împartă între ei banii” (Dobrun, jud. Olt), „cât jucau Căluşul să se ţină
curaţi, fără relaţii sexuale” (Rusăneşti, jud. Olt), „să lecuiască oamenii”
(Şuşani, jud. Vâlcea). Singurul căluşar care nu jura era Mutul sau „se lega să
nu vorbească ca să nu-1 ia Rusaliile” (Tetoiu, jud. Vâlcea).
Legământul
între Căluşari şi Vătaf şi între ceata de Căluşari şi divinitatea Căluş a fost
atestat pretutindeni unde s-a practicat obiceiul. în forme mult evoluate,
desacralizate, jurământul este depus şi astăzi în cetele de căluşari din
Oltenia şi Muntenia de sud-vest.
PRACTICI POPULARE – RĂZBOIUL CĂLUŞULUI CU RUSALIILE
Jocul căluşarilor este un colind de mare
spectacol în care Căluşul şi anturajul său, ceata căluşarilor, redau prin dans,
gesturi, acte rituale, strigături victoria repurtată în lupta lor cu Ielele sau
Rusaliile. Ei povestesc prin dans lupta crâncenă a unei oşti înarmate cu
ciomege împotriva Ielelor sau Rusaliilor, un adversar invizibil sau văzut numai
de aceştia. În timpul jocului se trece gradat de la atmosfera paşnică dinaintea
luptei, redată de mersul la pas al cailor, numită Plimbarea, la tropăitul şi galopul vijelios când apar victime în
rândul căluşarilor, secvenţă rituală numită sugestiv Doborârea din Căluş.
Ciocnitul beţelor, zăngănit al armelor
de luptă, zgomotul produs de bătutul pământului cu picioarele, de clopoţei,
zurgălăi şi pinteni au menirea de a înfricoşa adversarele. Comenzilor date de
Vătaf şi strigăturile de joc sunt un adevărat jurnal de război care cuprinde
pregătirea de luptă. Comenzile şi strigăturile acestea sunt de mare vechime.
Ele cuprind, uneori, cuvinte necunoscute sau ieşite din vocabular: „Ei joacă,
repetând strigătul jalda” (Urdarii de Sus, jud. Gorj); „Strigă: «Hăp, zi-i,
jalda, jalda pe ea!»” (Cârligei, jud. Gorj); „Alaija, obze, iar aşa, ş-aşa” (Bragadiru,
jud. Teleorman).
CREDINŢE POPULARE – IELELE SAU RUSALIILE
Ielele sunt reprezentări mitice feminine
care apar noaptea, înainte de cântatul cocoşilor, între Paşte şi Rusalii.
Acestea poartă o bogată sinonimie zonală: Cele
Sfinte, Dânsele, Fetele Câmpului, Frumoasele, Măiestrele, Rusaliile,
Şoimanele, Ursoaicele, Zânele.
Ielele sunt spirite rebele ale morţilor
care, după ce au părăsit mormintele la Joimari şi au petrecut Paştele cu cei
vii, refuză să se mai întoarcă în lăcaşurile lor subpământene. Spre deosebire de strigoii care apar şi provoacă necazuri
oamenilor în anotimpul friguros al anului,
Ielele populează peisajul mitic românesc numai pe timpul verii. Au
înfăţişare antropomorfa: fecioare îmbrăcate în alb care apar în număr fără soţ
(3, 5, 7, 9), mai rar în număr cu soţ (2, 4, 12).
Asemănător Filipilor, Sântoaderilor, Circovilor, Căluşarilor, Ielele umblă
numai în cete. Locuinţa lor s-ar afla prin codrii neatinşi de topor şi de
picior de om, prin văzduh, pe câmpii, pe ape mari. Pot fi văzute pe timp de
noapte, plutind şi fâlfâind prin aer, pe la fântâni, prin pomi, pe sub
streşinile caselor. Umblă însoţite de lăutari (fluieraşi, cimpoieri), sună din
clopoţei, bat din tobe şi trâmbiţe, joacă (hora, brâul etc.), întind mese pe
iarbă verde, beau, petrec şi cântă în cor: „Dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu/
Leuşten şi Odolean,/ Avrămeasă, Cârtăneasă,/ Ar fi lumea toată a noastră!” Pe
locul unde întind hora, iarba se înroşeşte, se usucă.
Dacă se întâmpla să fie văzute sau auzite de cineva, persoana respectivă nu
trebuie să se mişte sau să le vorbească. Ielele pedepsesc de obicei oamenii
făcători de rele, pe cei care nu le respectă zilele, dorm noaptea pe sub pomi
sau sub Cerul liber, ies noaptea la fântână să aducă apă prin ridicarea lor pe
sus, în vârtejuri, prin pocire şi sluţire. Diferite forme de reumatism şi
maladii neuropsihice poartă numele luat din Iele, lovit de Iele, apucat de
Iele, rămas şoimărit, ologit de Dânsele. De aceste boli se scăpa prin
descântece de Iele, cetanie la mănăstire, intrarea suferindului în hora
Căluşului sau sărirea lui de către căluşari.
Acolo unde se numesc Ursoaice, acestea urseau copiii la naştere şi
preziceau moartea oamenilor. La marile lor praznice calendaristice (Sfredelul
Rusaliilor, Rusalii, Sânziene, prima zi din Postul lui Sânpetru) oamenii se
apărau de Iele purtând usturoi sau pelin la brâu. (Ion Ghinoiu)
SĂRBĂTORI POPULARE – ISPASUL. MOŞII DE ISPAS.
Ispas
Este personajul mitic
care ar fi asistat la înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la
cer, este sărbătorit în ziua de joi din săptămâna a şasea după Paşte. În drumul
lor spre Cer, sufletele morţilor se puteau rătăci şi reveni pe Pământ sub formă
de moroi sau strigoi provocând rele animalelor, în special vacilor cu lapte. Din
acest motiv, în noaptea şi în ziua de Ispas se luau diferite măsuri de apărare
împotriva strigoilor şi a relelor produse de aceştia: culegerea florilor,
frunzelor şi ramurilor unor plante apotropaice (alun, nuc, leuştean, paltin),
lovirea (sorcovirea) vitelor şi oamenilor cu leuştean, sunatul din buciume ca
să se sperie spiritele malefice, încingerea fetelor şi a femeilor cu leuştean
peste mijloc (brâu), îmbunarea spiritelor morţilor cu ofrande bogate,
efectuarea unor vrăji şi descântece.
Ziua de Ispas era
considerată hotar pentru diferite activităţi economice. Acum se încheia
semănatul plantelor, în special porumbul, se urcau boii şi juncanii la păşunile
montane, se însemnau mieii prin crestarea urechilor.
Formula de salut din ziua
de Ispas este creştină: „Hristos s-a înălţat!/ - Adevărat s-a înălţat!”
Pentru că Ispas ar fi
fost un om vesel, credincioşii caută să fie şi ei bine dispuşi de ziua
acestuia. Este prăznuit ca un adevărat sfânt şi, adesea, ca patron al casei
(Muntenia, Moldova, Oltenia). Se făceau sacrificii sângeroase (mielul), se tăia
vârful cozilor vitelor cornute, se ţineau renumite târguri şi nedei, erau
sărbătoriţi oamenii cu numele Ispas. Cu unele variante locale, sărbătoarea este
cunoscută pretutindeni în România.
Moşii
de Ispas
Pomenile împărţite pentru
sufletul morţilor în ajunul sau în ziua de Ispas se numesc Moşi de Ispas. Se spune că merindele purtate pe drum de femei
pentru a fi date de pomană, de obicei caş, azimă, ceapă verde şi rachiu,
potolesc foamea spiritelor morţilor în timp ce se înalţă la cer în ziua de Înălţare
a Domnului (Ispas). Local, femeile mergeau pe uliţele satului cu vase pline cu
mâncare gătită pentru a ospăta, cu mirosul lor, sufletele morţilor care plutesc
prin aer înainte de a se ridica la Cer (Banat, Muntenia, Dobrogea, Bucovina).
Târgurile şi bâlciurile
anuale, ţinute după Ispas, cu o săptămână înainte de Rusalii, unde se vindeau
oale, străchini şi căni de lut, linguri de lemn pentru Moşii de Vară, se numesc
târguri sau bâlciuri de Moşi (sudul şi estul României). În
această zi, la Târgul de la Blaj, fetele de măritat veneau cu zestrea şi
podoabele mai importante pentru a fi cunoscute şi peţite de băieţi în vederea
căsătoriei.
CALENDAR POPULAR – VARTOLOMEUL GRÂULUI
Ziua solstiţiului de vară pe stil vechi,
când se spunea că începe să se usuce rădăcina grâului şi să se coacă bobul în
spic, se numea Vartolomeul Grâului. Denumirea acestei reprezentări mitice a
fost preluată de la Sfântul Apostol Vartolomeu din Calendarul ortodox.
Pe stil vechi, ziua de celebrare a acestui
sfânt corespundea cu solstiţiul de vară. De aceea, Vartolomeu era un important
hotar în scurgerea anuală a timpului: ziua şi insolaţia începeau să scadă, în
pădure se răsucea frunza pe ulm, plop şi tei, iar noaptea apărea pe cer
constelaţia Găinuşa.
Ca personificare a zilei ce-i poartă
numele, Vartolomeul Grâului avea trăsăturile unui aprig zeu care îi pedepsea pe
cei care îi nesocoteau ziua: bătea piatra, stârnea furtunile şi vijeliile. Prin
corectarea calendarului şi trecerea sărbătorilor de pe stilul vechi pe stilul
nou, importanţa agrară a Vartolomeului Grâului s-a diminuat.