CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – MARCUL BOILOR
Marcul Boilor, prăznuit în Calendarul
popular în ziua de 25 aprilie, este patron al vitelor mari, în special al
boilor. În această zi, principalele animale de muncă din satul vechi românesc,
boii, erau lăsaţi să pască pe unde şi cât doreau, nu erau legaţi şi, mai ales,
nu se înjugau la căruţă sau la plug.
În spiritualitatea românească boul este un
animal funest care îşi anunţă stăpânul, prin refuzul de a trage la jug, că îi
va veni Moartea. Acelaşi mesaj îl au şi visele în care apar
vite, în special boi sau vaci negre legate cu funia sau lăsate libere prin
cireadă.
Boii erau
înjugaţi la carul mortuar. Adesea, boii sunt invocaţi în cântecele şi bocetele
funerare: „Ai, boiţi, boiţi,/ Pe cine căraţi/ Pe cine plimbaţi,/ Pe cine duceţi?” (Isverna,
jud. Mehedinţi).
Un motiv
pentru care Zorile, zeiţe ale destinului celui mort, sunt rugate să mai
întârzie este pregătirea carului mortuar şi a boilor trăgători: „Zorilor,
Zorilor,/ Voi să nu grăbiţi/ Să ne năvăliţi,/ Până şi-o găti/ Dalbul de
pribeag/ Un car cărător,/ Doi boi trăgători,/ Că e călător/ Dintr-o
lume-ntr-alta,/ Dintr-o ţară-ntr-alta,/ Din ţara cu dor/ în cea fără dor;/ Din
ţara cu milă/ în cea fără milă.” (Runcu, jud. Gorj)
PRACTICI POPULARE – SÂMBRA OILOR
Prima mulsoare a turmei de oi, urmatăde o
frumoasă petrecere câmpenească în ziua de Sângiorz sau în altă zi de la
sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai e numită Sâmbra Oilor, Arieţul,
Ruptul Sterpelor, Măsurişul Oilor. În această zi se măsura şi se cresta pe
răbojul de lemn laptele de la oile fiecărui sâmbraş, după care i se calcula
cantitatea de brânză cuvenită la spargerea stânei, numită alesul sau răscolul.
Pentru a obţine o cantitate de lapte cât mai mare, proprietarii îşi păşunau,
îşi păzeau şi mulgeau fiecare oile. Din primul lapte al stânei se prepara un
caş care se împărţea între proprietarii oilor.
Activităţile practice şi juridice erau
însoţite de numeroase acte rituale menite să apere stâna şi ciobanii de forţele
malefice pe timpul verii: aprinderea Focului Viu, afumarea ciobanilor şi oilor,
alungarea prin strigăte şi zgomote a vrăjitoarelor care fură sporul laptelui,
anularea puterii cucului de a lua sau de a strica laptele prin practica magică
„Cucu-Răscucu”, purificarea oilor şi a stăpânilor de oi prin stropirea lor cu
apă sfinţită, scăldatul ritual în apa curată a râurilor sau spălatul cu rouă,
prepararea unor alimente rituale, sacrificarea mielului, pronunţarea unor
formule magice etc.
La petrecerea câmpenească se mănâncă
alimente specifice (balmoş, mămăligă fiartă în lapte şi cu adaos de unt, mielul
fript haiduceşte, colaci, caşul de la prima mulsoare), se cântă şi se joacă
după melodii păstoreşti. Obiceiul este cunoscut, cu variante locale în diferite
stadii de evoluţie, de toţi crescătorii de oi.
JOIMĂRIŢA
Joimăriţa
este una dintre ipostazele zeiţei Morţii în Panteonul românesc. În imaginarul
popular, Joimăriţa are înfăţişare înfiorătoare: cap uriaş, păr lung şi
despletit, dinţi laţi şi gura căscată. Locuinţa ei s-ar afla în păduri pustii
sau în creierii unor munţi înalţi. Uneltele de pedeapsă şi tortură pe care le
poartă cu sine sunt, în exclusivitate, legate de foc: căldăruşe sau oală de lut
cu foc sau jar, vătrai.
Legată
de cultul morţilor, moşilor şi strămoşilor, Joimăriţa vizitează focurile
aprinse în noaptea de Joimari din Săptămâna Patimilor. Focurile, adevărate
ruguri funerare de incinerare a morţilor, erau aprinse pe podeaua de lut a
locuinţei, în curte sau grădină, pe morminte sau lângă morminte şi, pentru toţi
morţii laolaltă, în cimitir sau în curtea bisericii.
Din
zeiţă a Morţii legată de ritul funerar de incinerare, Joimăriţa a devenit un
personaj justiţiar care, la începutul secolului al XX-lea, controla şi pedepsea
fetele şi femeile leneşe, mai ales pe acelea care nu îşi terminau de tors până
la Joimari cânepa, inul şi lâna.
Neiertătoare,
Joimăriţa folosea mijloace cumplite de tortură: arderea degetelor şi mâinilor
fetelor şi femeilor leneşe, pârlirea părului, unghiilor şi degetelor,
incendierea cânepei, căiţilor şi fuioarelor netoarse ş.a. Importanţa de
altădată a Joimăriţei în spiritualitatea românească este confirmată de
frecventa ei apariţie în credinţele şi zicalele populare din Oltenia, Muntenia,
Banat, Dobrogea, Moldova, sudul Transilvaniei.
PRACTICI POPULARE – POMANA
Pomenile date de o persoană înainte de a
muri sau, după moarte, de o rudă apropiată a acesteia, sunt ofrandele
(jertfele, sacrificiile) de care va beneficia în lumea de dincolo. Acestea se
dau în anumite momente ale ceremonialului funerar: în zilele care preced
înmormântarea, la înmormântare, la şase săptămâni, la plecarea sufletului, şi,
după înmormântare, anual, la diferite termene calendaristice, până la şapte
ani. După şapte ani de la deces, mortul se considera că intră în rândul moşilor
şi strămoşilor şi, ca urmare, numele său nu mai este pomenit în mod special
când se împart pomenile.
În secolul al XlX-lea etnografii au
atestat la înmormântările din Moldova, Bucovina şi Banat jertfe de animale,
efectuate ca în vremurile preistorice, în seara dinaintea înmormântării, în
prezenţa preotului, se lua un berbec negru, îi orienta trupul pe direcţia
est-vest, îi lipea lumânări de ceară în coarne, îi citea o rugăciune şi apoi îl
tăia lăsând să curgă sângele într-o groapă anume săpată în pământ numită ară.
Capul şi pielea vitei tăiate erau luate de preot, de unde a rămas şi expresia
„a da pielea popii”, sinonimă cu verbul a muri, iar din carnea lui se preparau
bucatele cu care se ospătau participanţii la înmormântare. Acest ceremonial
nocturn confirmă ipoteza că, în unele perioade istorice, ritul funerar se
desfăşura pe timp de noapte.
Locul sacrificiului
în gospodăria mortului, nu în cimitir, şi numele agrar al gropii unde se
desfăşura, ară (aratu, în alte părţi), atestă legătura care o făcea omul
prehistoric între semănatul seminţei şi înhumatul mortului
PRACTICI ŞI CREDINŢE POPULARE – SPARGEREA RITUALĂ A OALEI
Cel mai cunoscut substitut ritual al
omului, atestat din neolitic până astăzi, este vasul ceramic, în special oala.
Aceasta se naşte din modelarea lutului şi redevine ceea ce a fost, pământ,
printr-o moarte violentă, spargerea rituală. Animată cu viaţă prin ardere în
cuptor, oala este un important agent ritual manipulat de persoane iniţiate:
vrăjitoare, moaşă, nănaşă, mut, vătaf în cetele de căluşari.
Aruncată în fântână sau în râu în zilele
caniculare ale verii devine mesagerul oamenilor pe lângă divinitatea care
dezleagă ploile; prin spargerea ei la prima scaldă a copilului, moaşa
realizează transferul magic al sănătăţii şi glasului frumos de la lutul ars la
noul-născut; spargerea oalei curate, neîncepute, de nănaşă repara la căsătorie
necinstea fetei greşite; strachina agaţată pe peretele prispei cu faţa la drum
anunţa peţitorii că în casă este fată de măritat, întoarsă cu spatele, refuză
peţitorii (fata este prea mică, nu a fost scoasă la horă sau nu
are zestrea pregătită).
Oala poate
adăposti însă şi spiritele potrivnice omului. De aceea, în perioada de lăuzie,
în nopţile şi zilele cât stă mortul în casă, în timpul vrăjilor şi
descântatului de dezlegare şi alungare a spiritelor malefice, oalele stau
întoarse cu gura în jos pentru a opri cuibărirea spiritelor malefice. În cele
mai multe sate româneşti, după scoaterea mortului din casă, se sparge o oală pe
locul morţii, pe pragul casei sau la mormânt. Vechimea obiceiului este atestată
de zicala „I s-a spart oala”.
CREDINŢE POPULARE – PASĂREA-SUFLET
Pasărea-suflet este o reprezentare plastică a sufletului mortului pe
stâlpii şi pe crucile din unele cimitire, redată în întregime sau parţial, prin
cioplire, traforare şi pictură. La confluenţa Jiului cu Dunărea, pasărea
sculptată, traforată sau pictată pe cruce este redată în zbor descendent,
orientată spre pântecele Pământului, reşedinţa zeiţei-mamă neolitice. Dar, în cele mai
multe cimitire din Oltenia şi din alte zone ale României, două scânduri unite
în unghi isoscel desenează împreună cu stâlpul propriu-zis o săgeată orientată
spre cer. Privite de sus, crucile-săgeţi din cimitire par a fi stoluri de
păsări grupate pe familii şi pe spiţe de neam precum oamenii în vatra satului.
Spre deosebire de pasărea-suflet în zbor
ascendent sau descendendent din cimitirele de la Sud de Carpaţi, în unele sate
din sudul Transilvaniei apar una sau două păsări sculptate, vopsite în negru
sau albastru, care se odihnesc în vârful crucii, pe braţele ei sau pe o
stinghie bătută perpendicular în bradul de înmormântare împlântat lângă cruce.
Pasărea-suflet, arhetip obişnuit în
plastica populară, apare sculptată în lemn, pictată pe ceramică, încondeiată pe
ouă, cusută pe ţesături.
CREDINŢE POPULARE – IAMA, ZEIŢĂ A MORŢII
În Panteonul românesc „Iama” este o reprezentare mitică identificată cu Yamma,
zeul indian al morţilor. În Sudul României expresia „a da iama” în păsări, animale, holde etc. înseamnă a
muri. Deosebirea dintre zeul carpato-dunărean şi cel indian este minoră: la
indieni ia sufletele oamenilor, iar la români, viaţa plantelor şi a
necuvântătoarelor.
La români, pasărea de pradă numită gaia este asociată cu Moartea.
În credinţa vechilor indieni sufletele mergeau, după înmormântarea sau
aruncarea trupurilor neînsufleţite, pe apele curgătoare să se întâlnească cu
părinţii plecaţi în împărăţia subpământeană a zeului Yamma. Mai târziu, după
adoptarea ritului funerar de incinerare, reşedinţa zeului Yamma a fost
transferată din adâncul Pământului în înaltul Cerului.
Iama nu este singurul zeu comun indienilor şi românilor carpato-dunăreni:
zeul indian al ploii, Rudra, este invocat de cetele de copii care însoţesc în
zilele secetoase ale verii o ciudată mască fitomorfa, Paparuda. Apoi, marelui
zeu indian Shiva i se cântă o colindă în ziua de Crăciun numită Siva sau, sub
influenţa sfântului creştin Vasile, Vasilca. (Ion Ghinoiu)
PRACTICI POPULARE – MĂTCUŢATUL FETELOR
Legământul încheiat până la moarte între
fete este numit, în Banat, Mătcuţatul Fetelor. Ceremonia se desfăşoară în casă,
în jurul unei mese, sau în grădină, în jurul unui pom fructifer, de obicei un
măr înflorit. În cazul în care legământul se face în casă, acesta cuprinde
următoarele secvenţe: înţelegerea între fetele care doresc să se prindă mătcuţe
(sau surate), prepararea unei turte din făină de grâu de către o femeie iertată
sau o fată curată; alegerea unei gazde care oficiază legământul; aşezarea
fetelor în jurul mesei împodobite cu turta coaptă şi presărată cu sare;
decuparea unei cruci din turtă şi înmuierea ei cu atâtea picături de vin câte
fete se prind mătcuţe sau surate; tăierea şi împărţirea crucii înmuiate în vin
cu un ban de argint, în atâtea bucăţi, câte fete se prind surate; mestecarea şi
înghiţirea turtei sacre primită după tăierea ei cu moneda de argint; invocarea
divinităţii populare: „Mătcălău, Mătcălău!/ Roagă-te lui Dumnezeu/ Să ne ferească
de rău/ Că şi noi cât vom trăi/ în tot anul te-om cinsti/ Te-om cinsti cu chiţi
de flori/ L-aste mândre sărbători!/ Te-om cinsti şi pomeni/ Cum Mătcuţe ne-om
numi/ Până-n lume vom trăi!“ După îmbrăţişarea şi sărutarea suratelor,
ceremonia se încheie cu un ospăţ la care participă părinţii şi rudele lor
apropiate. Banul de argint este tăiat în atâtea bucăţi câte fete s-au legat
mătcuţe. Bucata primită de o surată este păstrată cu mare grijă pentru a i se
pune în sân la înmormântare ca să fie recunoscută pe lumea de dincolo de
celelalte surate. în timpul vieţii suratele se vizitează în ziua de Mătcălău,
cu care prilej îşi aduc daruri şi buchete de mătcuţe (flori deprimăvară).
Local, în ziua de Mătcălău se înfărtăţeau,
după un scenariu asemănător, şi feciorii. (Ion Ghinoiu)
Miezul Păresimilor sau Alesul Ouălor
Ziua de miercuri din mijlocul Postului de Paşti este numită, în Calendarul popular, Miezul Păresimilor sau Alesul Ouălor. în această zi gospodinele separau, la lumina lumânării, ouăle roditoare, bune pentru prăsilă, de cele fără rod, care urmau a fi vopsite sau încondeiate la Paşti. Cloştile puse pe ouă în ziua de Târnoase scoteau puii după trei săptămâni chiar în ziua Paştelui (Banat). Astfel că, spargerea ouălor în ziua de Paşti avea efecte diferite: din cele clocite ieşeau puii, din cele vopsite sau încondeiate învia, în practica magică numită ciocnitul ouălor, Domnul Iisus.
CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – LIMBA ŞI GURA DE COMUNICARE A CLOPOTULUI
Clopotul din aramă este o personificare a
cărei limbă metalică imită glasul divinităţii, mângâie şi cheamă credincioşii
la închinăciune, alungă şi îndepărtează duhurile malefice ale naturii. Spre
deosebire de toaca de lemn, simbol al civilizaţiei neolitice a lemnului,
clopotul este emblema divinităţilor solare indo-europene (epoca bronzului,
epoca fierului) şi creştine. Cu glasul clopoţeilor legaţi la brâu, la picior sau
de coarne măştile de Crăciun şi Anul Nou (Capra, Brezaia, Turca) şi căluşarii
la Rusalii alungă şi purifică spaţiul. Crescătorii de animale legau vitelor
tălăngi, clopote sau clopoţei la gât pentru a le feri de vrăjitoarele care le
furau mana laptelui pe timp de noapte.
Precum toaca de lemn, clopotul a fost
preluat de Biserica creştină de la societăţile precreştine. Ţăranii continuă să
anunţe prin bătaia clopotului moartea oamenilor, să cheme ploaia pe timp de
secetă, să alunge furtunile şi norii ameninţători de grindină. Glasul lui,
diferit pentru mesajul pe care-1 transmite, este ascultat şi înţeles de
întreaga suflare a satului. Pentru a nu se confunda anunţul unei morţi cu cel
al unei sărbători, clopotul pentru mort se trage de aţă, o tehnică specială prin
care se obţine un sunet specific momentului. În satele unde biserica are mai
multe clopote, exista posibilitatea anunţării vârstei aproximative a mortului: „Dacă
cel care a murit a fost un om bătrân sau unul în floarea vârstei, atunci se
trag toate clopotele, câte se află în biserică; dacă a fost un copil, se trage
numai clopotul cel mic.” (Simion Florea Marian)