ADEVĂR ŞI LEGENDĂ DESPRE PIATRA TEIULUI – Povestiri în trei variante
Stânca este un bloc de calcar, formând, ca structură şi ca vârstă,
continuarea spre nord a sinclinalului Ceahlăului, adică zona Bicaz -
Bistricioara - Poiana Teiului, Capul Obcinii - Piatra Cornului.
Înainte de formarea lacului, şoseaua din lungul Bistriţei mergea pe partea
dreaptă a râului prin Călugăreni şi Ceahlău. Acum trece peste viaduct pe la
Piatra Teiului şi continuă pe stânga lacului până la baraj. Piatra Teiului,
care a fost martor al talazurilor de plutaşi osteniţi, neguţători paşnici,
mocani bogaţi în turme de oi, războinici cruzi sau diplomaţi care s-au perindat
veacuri la rând pe drumurile din preajma ei, este astăzi unul principalele
obiective turistice ale regiunii.
Călătorul, care a urmat fără abatere valea Bistriţei venind dinspre Dorna
sau Tîrgu Neamţ, ajuns la Piatra Teiului, are pentru prima oară prilejul de a
admira silueta falnică a Ceahlăului.
Prima variantă
După Alecu Russo, legenda acestei stânci spune că se numea „Piatra
Dracului”, nume pe care ciobanii cu oile în vechime nu-l rosteau decât în
şoaptă, atunci când îşi păşteau turmele în apropiere, făcându-şi semnul crucii,
ca buni creştini.
Mai târziu, oamenii de prin partea locului i-au dat numele de Piatra
Teiului fiindcă tocmai sus, pe creasta puţin încovoiată, un tei, a crescut cine
ştie cum acolo, singuratic, ceea ce face să se uite acel nume vechi.
Din legendă aflăm că Diavolul într-o zi ceru voie de la Dumnezeu să
pedepsească ce oameni pentru păcatele lor.
Gândul lui ascuns era însă răzbunarea şi ura înverşunată împotriva
creştinilor care construiau mai la tot pasul câte o biserică sau o mănăstire,
din care cauză necuratul nu avea linişte. Dumnezeu ca să-l încerece şi să-l
facă de ruşine îi îngăduie cererea, dându-i răgaz trei zile.
În cea de-a treia zi, noaptea, pe vreme de furtună, când munţii păreau că
se clatină din temelii vuietul văilor se amesteca cu mugetele tunetului, prin
pânza luminoasă şi rece a fulgerelor cădea ploaie cu găleata.
Şuvoaiele crescute deodată se rostogoleau din măruntaiele munţilor,
mânioase, ducând în drumul lor rătăcit bucăţi de stâncă şi brazi întregi
dezrădăcinaţi de vijelie.
Înspre partea văii, pe marginea stâncii care încununează Ceahlăul, era
aşezat cineva negru, mare, cu o figură nedesluşită, aplecat într-o rână, cu
mâna dreptă se sprijinea de un bolovan adus în sus anume pus parcă acolo spre a
sluji de „parmalâc” aşezăturii.
Ochii îi scânteiau ca focuri rătăcite spre munte şi căutau la vale plini de
răutate. Un zgomot grozav se auzi şi, cu mâna tot rezemată de stâncă, umbra
zvâcni în picioare „Hai, zise, a venit ceasul ... A mea e lumea!” Aici, iar
rătăci un zâmbet drăcesc pe buzele ei. La vorbele acestea Diavolul (căci el
era) îşi desfăcu aripile. Ridicînd dintr-o clătinăture stânca, pluti o clipă
deasupra Ceahlăului şi se îndreaptă spre gura Bistriţii, când o chemare
ascuţită, sună în văi. Era cântecul de veghe al cocoşului dintr-un cătun dr
apropiere. Diavolul se cutremură, descleştă ghiarele, şi stânca pe care o vezi
a căzu greu unde stă şi astăzi.
Diavolul îşi făcuse planul să oprească Bistriţa din cale şi apele crescând
într-una din clipă-în-clipă, să reverse şi să înece lumea.
De atunci zace în acelaşi loc, ciuruită şi lovită de stihiile vremii,
gârbovită de trecute ei milenar, parcă ar spune: nu vă miraţi de singurătatea
mea, priviţi mai bine şi cerceta: de unde am venit.
O altă variantă
Se zice că trăia cândva, ascuns într-o văgăună a Ceahlăului, un căpcăun
(duh a răului). El era o mare năpastă pe capul oamenilor, căci ademenea fetele
tinere, le ducea pe platoul muntelui şi le transforma în stane de piatră, cu
înfăţişări caudate.
Într-o zi, un gospodar din Vatra Călugărenilor, a cărei fată fusese răpită
în ajun de căpcăun, i-a convins pe ceilalţi oameni din sat să se înarmeze cu
topoare, coase, paloşe şi buzdugane şi să se aşeze la pândă în Gura
Bistricioarei pentru a-l răpune pe căpcăun. Şi ei aşa au făcut. Din vârful
muntelui, căpcăunul i-a zărit şi, furios, s-a tot gândit cum să-i distrugă pe
răzvrătiţi. Odată cu căderea nopţii, el a dezlănţuit o furtună teribilă, apoi,
când potopul era în toi, a smuls din creştetul Ceahlăului o stâncă uriaşă şi a
pornit cu ea în zbor să o prăvălească peste satul răzvrătit.
Dar duhul cel bun al muntelui Ceahlău – pe care oamenii şi l-au închipuit
totdeauna ca pe un moşneag albit de ani cu plete lungi ca plăieşii lui Ştefan
cel Mare – s-a prefăcut într-un voinic chipeş şi, călare pe un cal înaripat, a
pornit după căpcăun. Urmărirea a fostaprigă. Vicleanul căpcăun făcea
tot felul de mişcări înşelătoare, doar-doar o reuşi să ajungă deasupra
oamenilor şi să slobozească bucata de munte pe capetele lor. Mai abil, duhul
Ceahlăului a reuşit să lovească cu spada peste ghearele căpcăunului şi uriaşa
stâncă a căzut în afara satului pe malul Bistriţei acolo unde o vedem şi
astăzi.
Încă o legendă glăsuieşte că odată diavolul l-a
convins pe Dumnezeu să pedepsească lumea care se ticăloşise. Se prinde el însuşi
să provoace un potop şi, în cazul când va reuşi, Dumnezeu îl va pune mai mare
peste îngeri.
Într-o noapte, tocmai trecuse furtuna, când la o stână de la poalele
Ceahlăului un câine începe să urle oile, bulucindu-se a groază. Ciobanul,
privind spre Ceahlău, văzu cum cineva tocmai înşfăca o stâncă şi se îndrepta cu
ea spre Bistriţa. Pasămi-te, era Diavolul care dorea să iezească apa ca să
inunde satul din jur.
Din vale însă, deodată, o chemare de cocoş şi Diavolul, cutremurîndu-se,
scapă stânca în locul în care se află şi azi.
Legenda spune că Diavolul venea apoi şi se aşeza nopţile urâte pe această
stâncă vrând s-o scape de stăpânirea lui. Un cioban din partea locului a adus
de la câmpie un pui de tei şi dărâmând brazii cei vechi, s-a căţărat pe stânca
cu pricina pentru a sădi acolo puiul de tei.
Teiul s-a prins, dar a rămas închircit, dar nici de soarta ciobanului nu
s-a mai auzit. Aşadar de aici în colo Piatra Diavolului a început a fi
cunoscută sub numele de Piatra Teiului.
Legende populare POVESTEA TUTUNULUI
Aflăm, prin intermediul culegătorului Jean Nicolaescu,
care a publicat în 1922 legenda de faţă că, demult, de la începutul lumii,
Dumnezeu umbla pe pămînt şi ca să nu-i fie urât, lua şi pe Sfântul Petre cu el.
Într-o iarnă, mergeau amândoi printr-o câmpie. Şi cum mergeau ei aşa, hop, un
şerpuleţ înaintea lor, îngheţat în zăpadă. Da’ nu era şarpe adevărat, ci era Scaraoţchi cari vrea să încerce pe Dumnezeu,
să vadă ce-o face. Lui Dumnezeu i se făcu milă de el şi îl luă aşa îngheţat
şi-l băgă în sân, să se dezmorţească. Şarpele, cum a dat de căldură, cum s-a
dezgheţat şi hap, îşi înfige colţii cu venin în carne şi apoi ţâşti afară. S-a
dus de nu s-a mai văzut. Sfântul Petre s-a uitat la Dumnezeu şi Dumnezeu la
Sfântul Petre.
— Vezi, Petre,
şarpele afurisit ? Îi făcui bine şi m-alesei cu rău.
Şi zicând aşa, se apleca şi stoarse jos tot sîngele
amestecat cu venin. Puse apoi un semn şi merseră mai departe. Asta fusese cam
prin ghenarie, când crapă lemnele şi pietrele de ger.
Cam pe la mijlocul verii, Dumnezeu l-a luat pe Sfântul
Petre şi s-a dus iar prin lume, ca să vadă ce mai este pe aici.
După ce au colindat ce-au colindat, s-au dus iar prin
câmpia prin care trecuseră iarna.
Acolo, Dumnezeu îl întrebă pe Sfântul Petre :
— Mai ţii minte,
Petre, locul unde m-a muşcat şarpele astă-iarnă, de-am stors sângele cu venin ?
— Poi taman aici, la
semnul ăsta, Doamne, da’ uite ce buruiană cu foi late a răsărit!
— Tocmai asta vreau
să-ţi spun, Petre. Vezi tu? Buruiana asta blestemată are să se cheme tutun şi
are să-l tragă oamenii în piept. Dar are să fie o rea pacoste pe capul lor.
Şi aşa este, măi taiculiţă, ce rea pacoste e tutunul
ăsta, pe capul ălor de-1 tot suge ca pe-o bomboană, cari el la început e niţel
dulce, fiindcă are în el sînge de-al lui Dumnezeu, dar îţi lasă în plămâni
numai amărăciune şi venin, căci în el e veninuil diavolului.
Legende populare ÎNCHIDEREA PĂMÂNTULUI
De la etnologul Simion Florea Marian avem o legendă cu
tâlc, aşa cum sunt mai toate legendele populare. Se spune că la începutul Lumii, atât gângăniile, cât şi gujuliile
(viermii) îi necăjeau aşa de tare pe oameni că acestora nu o dată le era
lehamite chiar şi de viaţă din pricina lor.
De la un timp,
văzând Dumnezeu că gângăniile şi gujuliile îţi fac de cap, că îi necăjesc pe
oameni necontenit, i s-a făcut milă de aceştia şi, voind să-i mântuie de aceste
bvietăţi nesuferite, s-a pus, într-un an, , pe la Ziua Crucii, şi prinzându-le
pe toate, le-a vârât într-o lacră (cutie de lemn, raclă).
Nu mult timp după
aceea, iată că trece pe acolo, din întâmplare un om cu numele de Alexă.
Dumnezweu îl întreabă unde merge.
- Spre mare, răspunde Alexă.
- Dacă mergi într-acolo,, zise Dumnezeu, atunci fă bine şi
du lăcriţa asta pân’ acolo. Şi vezi de-o
aruncă în mare, cât mai departe. Caută,însă, de nu te uita în ea. Cu nici un
chip să nu o deschizi şi să te uiţi înăuntru, c-apoi nu-i de bine!
Şi cum îi spuse
acestea, îi dete lăcriţa cu toate gângăniile şi gujuliile ferecate acolo.
Alexă nu se puse de
pricină, luă lăcriţa şi se porni mai departe, încotro era îndreptat. Însă, cum
ajunse la malul mării, nu a putut răbda ca să nu deschidă lacra şi să vadă ce-i
înăutru.
N-a apucat însă
bine a deschide şi numai ce vede sumedenie de gângănii şi gujulii, cari,
slobozite, se duseră în apă ori în pământ, ascunzându-se cât mai adânc.
Alexă, când văzu aceasta, se băgă în toate
răcorile. Iar mai după aceea venindu-şi în fire, a început a alerga în dreapta
şi în stânga ca să le prindă şi să le bage iară în lacră. Dar degeaba i-a fost
toată alergătura şi munca, deoarece nu le-a mai putut prinde.
Şi de atunci nu
numai pământul, ci chiar şi apa mării e plină de tot felul de jigănii, gângănii
şi gujulii. Iar pe Alexă, pentru că n-a ascultat, ci a deschis lacra, Dumnezeu
l-a prefăcut în cocostârc, ca să le strângă înapoi.
Şi tot de atunci,
de la Ziua Crucii şi până la Alexii, toate gângăniile, jigăniile stau ascunse
ca într-o lacră prin cele borţi, văgăuni şi alte ascunzişuri, iar când soseşte
ziua lui Alexie, atunci iarăşi încep a ieşi din ascunzişurile lor, a umbla în
toate părţile şi a-i necăji pe oameni, dacă nu se ştiu feri de dânsele, mai tot
aşa ca şi la început.
***
Simion
Florea Marian (n.
1 septembrie 1847, Ilișești, Imperiul Austriac – d. 11 aprilie 1907, Suceava,
Austro-Ungaria este considerat unul din cei mai de seamă folcloriști și
etnografi români, lăsând urmașilor o operă încă neegalată în literatura noastră
de specialitate. Pe lângă culegeri de folclor din toate ținuturile locuite
de români, a scris monografii despre sărbători, datini românești, ornitologie,
cromatică etc. Prin opera lui a pus bazele cercetării științifice a folclorului
și a stimulat culegerea amplă a creațiilor populare de către alți cercetători.
A fost, pe rând, preot în Poiana Stampei
(1875-1877), Voloca (în apropiere de Cernăuți) (1877) și Siret (1877-1883),
profesor de religie și limba română la „școala poporală”
și la „școala
reală inferioară” din Siret (1879-1883), profesor de religie la Gimnaziul
greco-ortodox din Suceava (1893-1907), protopresbiter (1903).
A fost, de asemenea, un membru activ al
Academiei Române (1881), membru în Societatea geografică română și Societatea
istorică română din București, în Comisia centrală pentru conservarea
monumentelor istorice din Viena, membru de onoare al mai multor societăți
culturale (Societatea Academică Literară „România Jună” din Viena, Junimea și
Dacia din Cernăuți).
CALENDAR POPULAR – SÂNTĂMĂRIA MICĂ SAU PRECISTA MICĂ
Cele
două Sântămării încadrează calendaristic Anul Nou biblic (1 septembrie),
presupusa Facere a Lumii (5508 î.H.). De altfel, multe dintre
trăsături specifice Anului Nou biblic sunt preluate de Sântămăriile româneşti.
Peste o mare sărbătoare din preajma echinocţiului de toamnă, dedicată morţii şi
renaşterii unei zeiţe preistorice, Părinţii Bisericii creştine au suprapus
Naşterea Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria (8 septembrie), numită de români
Maica Domnului, Sântămăria Mică sau Precista Mică.
În
Calendarul popular, Sântămăria Mică este hotar astronomic între vară şi iarnă,
marcat de închiderea pământului pentru reptile şi insecte, de plecarea
păsărilor migratoare spre ţările calde, de schimbarea pălăriei cu căciula, de
târgurile şi iarmaroacele unde se vindeau şi se cumpărau produse specifice
sezonului. Sosirea acestei zile indica ţăranului activităţile practice care
urmau a fi efectuate: culegerea ultimelor plante şi fructe de leac, bătutul
nucilor, începerea culesului viilor, semănatul grâului, orzului şi secarei,
jupuirea cojii de pe ulmi, fibră vegetală folosită primăvara la legatul
viţei-de-vie. Sântămăria Mică şi Sântămărie Mare sunt sărbători respectate cu
sfinţenie de românii de pretutindeni, în special de femeile dornice să aibă
copil şi să nască uşor.
CREDINŢE POPULARE LEGATE DE SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI ILIE
Frumusețea și tâlcul legendelor populare împletite, de-a
lungul timpului, cu firul roșu al fiecărei sărbători le dă consistență și le
îmbracă în straiele specifice ale acestui pământ, astfel că, un eveniment a
cărui anvergură trece de granițele teritoriilor locuite de români, capătă matricea stilistică a
spațiului mioritic. De asemenea, se remarcă și aspectele utilitare ale unora
din credințele populare, aspect ce-și regăsesc, adesea, corepondențe în
explicațiile științifice ale unor fenomene meteorologice.
Iată un fragment dintr-o legendă populară,
în care Sfântul Ilie duce lupta cu răul. De aici se desprind o serie de
credinţe şi practici populare legate de această sfântă zi din an. Textul este
desprins din lucrarea „Sărbătorile de vară la
români”, semnată de Tudor Pamfile, fiind editată în anul 1910, sub egida
Academiei Române.
“[…] Și de atunci și
până azi, Sfântul Ilie nu lasă în pace pe draci; cum se apucă ei de zavistii,
de răscolesc norii, Sfântul înhamă caii la căruță, pleacă prin cer și începe
prin ei de-i trăsnește. Ei când aud pe Sfântul Ilie cu căruța, fug de se
prăpădesc și se pitulă pe unde pot. Dracii se pitulă mai mult pe după câini și
se vâră în capre. De aceea, în vreme de vifornițe, nu e bine să lași câini și
capre pe alături, nici să stai pe la strâmtori, pe unde poate să treacă vreun
drac, ori să te pituli prin scorburi de copaci, că se poate întâmplà să fie
vreun drac pitulat acolo, și când va trăsnì pe drac, te trăsnește și pe tine.
Ferestrele și ușile caselor, în vreme de viforniță să nu le lași deschise, că
poate să se aciueze vreo spurcăciune de drac în casă și se poate să trăsnească
casa. Dracul trage mai mult la carpin; de aceea nu e bine să pui la casă lemn
de carpin, ori să te aciuezi sub carpini, în vreme de viforniță. În vreme de
viforniță să stai la luminișuri și mai bine să te plouă decât să te duci la adăposturi,
că tot la adăposturi trag și dracii.
În vreme de viforniță să-ți faci des cruce, că Dumnezeu a zis
lui Sfântul Ilie când i-a dat biciul în mână, să trăsnească pe draci:
- Ilie, în toate să dai, dar în cruce nouă să nu dai ! […]”
SARBĂTORI POPULARE – SÂNTILIE, ZEU AL FOCULUI
Sântilie, zeul focului şi al soarelui din Panteonul românesc, este
identificat cu Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleisis din mitologia
geto-dacă. Sub influenţa creştinismului, acesta a preluat numele şi data de
celebrare ale Sfântului Prooroc Ilie (20 iulie).
La Sântilie, miezul verii pastorale, se
organizau pe munţi vestitele Nedei şi Sântilii.
Sântilie este o divinitate solară şi
meteorologică ce provoacă incendiile în verile toride, produce tunetele,
fulgerele şi trăsnetele în timpul furtunilor, leagă şi dezleagă ploile,
hotărăşte unde şi când să dea grindina. Ca personaj profan, Sântilie apare în
tradiţiile populare ca soldat, vânător, agricultor, crescător de animale,
negustor de vite. Fiind ispitit şi înşelat de Drac, Sântilie îşi omoară unul
sau mai mulţi membri ai familiei (tată, mamă, fiu, fiică sau soră). Păcatele
sunt ispăşite de Sântilie în diferite moduri. Dumnezeu îl iartă, îl trece
printre sfinţi şi îl înalţă la cer într-o trăsură cu roţi de foc la care sunt
înhămaţi doi sau patru cai albi înaripaţi, colo, pe cer, aleargă printre nori,
tună (durduie, duduie, huruie, bubuie), fulgeră şi trăsneşte dracii cu biciul
de foc. Speriaţi, dracii se ascund pe Pământ: prin pomi, sub streaşina caselor,
în turlele bisericilor şi chiar în corpurile unor animale, în special câini şi pisici. Dorind să nu-i scape nici
unul, Sântilie trăsneşte şi arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile în
care s-au ascuns dracii.
Simbolurile prin care Sântilie se defineşte
ca un autentic zeu solar sunt: trăsura cu roţile de foc şi caii înaripaţi;
biciul şi săgeţile de foc, tunetele, trăsnetele şi fulgerele cu care luminează
Cerul înnorat. Divinităţile aducătoare de arşiţă şi foc în luna lui Cuptor,
multe între acestea fiindu-i surori (Pârliile, Panteliile), fraţi (Ilie Pălie,
Pantelimon) sau simpli vizitii la carul lui ceresc (Foca), îi sunt subordonate.
PRACTICI POPULARE – MIŢUITUL MIEILOR
În trecut, ciobanii alcătuiau grupuri
sociale de 15-20 de oameni, desprinse şi izolate de comunităţile săteşti, care
trebuiau să facă faţă tuturor vitregiilor naturii. Cunoştinţele lor despre meteorologia, astronomia, etnobotanica, medicina populară
erau impresionante. Viaţa singuratică a păstorilor, legată mai strâns cu natura
înconjurătoare decât cu oamenii de la poalele munţilor, se întrerupea brusc la mijlocul
sezonului pastoral, la Sântilie (20 iulie), când proprietarii oilor şi
nevestele ciobanilor urcau la stâne pentru miţuitul
mieilor, tunderea mieilor fătaţi primăvara.
Dacă oile şi berbecii se tundeau în sat, înainte de urcarea lor la stână,
între Sângeorz şi Arnindeni, mieii se tundeau la stâne, la miezul verii
pastorale. Era o activitate practică, dar şi o întâlnire mult aşteptată de
ciobani cu soţiile şi drăguţele lor.
Dacă la stânele din Marginimea Sibiului şi Ţara Oltului de la Nord de Carpaţi
femeia a ajuns, începând din secolul al XlX-lea, să răspundă ca băciţă de
treburile stânei, pe latura sudică a munţilor, ciobanii nu aveau voie să
coboare în sat şi nici să fie vizitaţi de partea femeiască până la Sântilie. Pentru prosperitatea
turmei, ei trebuiau să rămână curaţi şi să nu vadă trup de femeie. Se spunea că
„până la Sântilie femeia n-are ce căta în urmă de oaie”.
În unele zone, ciobanii tineri coborau în sate la Sântilie ca să-şi bage drăguţele în horă. Cu o zi înainte de această sărbătoare făceau cadou fetelor iubite câte o furcă de tors sau o cocuţă de caş frumos modelată, simbol al afecţiunii şi intenţiilor de căsăstorie. (Ion Ghinoiu)
SĂRBĂTORI POPULARE PE PLAIURILE MUNŢILOR
În ultimele două secole Târgul de pe Muntele Găina din Apuseni a fost unul
dintre subiectele obişnuite de defăimare a românilor transilvăneni de către
falsificatorii istoriei lor. După aceştia, participanţii la târg îşi vindeau
acolo fetele precum animalele. Locuitorii Apusenilor moţii, ţopii şi crişenii,
care extrăgeau aurul pentru înfrumuseţarea palatelor şi catedralelor
defăimătorilor, şi-au păstrat netulburaţi tradiţia multimilenară de a urca o
dată pe an pe muntele lor sfânt, Găina. Spaţiul ritual de desfăşurare al
târgului este Muntele Găina, hotar între două străvechi zone etnografice, Ţara
Moţilor şi Ţara Crişurilor, între moţii din Vidra de Sus şi crişenii din
Bulzeşti.
Manifestarea preistorică la care se înălţau rugi divinităţii protectoare a
femeilor măritate, identificată de arheologi cu Artemis, Iuno, Diana, şi de
etnografi şi folclorişti cu Sânziana sau Drăgaica, a asimilat de-a lungul
timpului funcţii noi: schimb de produse (oale aduse de crişeni vândute pe
unelte şi vase din lemn lucrate de moţi), petrecere, distracţie.
Târgurile care au funcţionat la început
ca ceremonii de invocare a divinităţii protectoare a căsătoriilor şi femeilor
măritate au fost atestate şi în alte localităţi: Hălmagiu (Bulciul Sărutului
sau Târgul Nevestelor), Teiuş, Blaj, Recea (Târguri de Fete). La acestea se
adaugă vestitele târguri ale Drăgaicei din sud-estul României.
Legendele despre Găina, pasăre cu aripi
şi ouă de aur, numele Muntelui Găina, care adăposteşte târgul, desfăşurarea
manifestării religioase la data când răsare pe cer constelaţia ce-i poartă
numele, Găinuşa, şi alte argumente pledează pentru originea preistorică a
Târgului de Fete de pe Muntele Găina. Sărbătorile
solstiţiului de vară, inclusiv manifestarea de pe Muntele Găina, fac parte din
patrimoniul cultural şi istoric al vechii civilizaţii europene dominată
spiritual de Zeiţa Mamă. Aceasta împarte rod holdelor semănate şi femeilor
măritate, înmulţeşte păsările, stropeşte cu miros şi leac florile pentru vindecarea
bolilor. Prin trăsăturile sale, zeiţa aceasta este opusă zeului indo-european
al focului şi Soarelui a cărui amintire o păstrează alte târguri de pe
plaiurile carpatice - Sântiliile sau
Nedeile de Sântilie. (Ion
Ghinoiu)
PRACTICI POPULARE – CALOIANUL, MESAGER PLUVIOMETRIC
Păpuşa confecţionată vara, pe timp de
secetă, din lut, cârpe, paie sau crenguţe de lemn îmbrăcate cu hăinuţe din
cârpe este una dintre efigiile Marii Zeiţe neolitice. Dacă era invocată să
aducă ploaia se numea Ploaia, Moaşa Ploii, Mama Caloiana, Maica Călătoarea,
Maica Domnului, Zâna, Scaloiana, dacă trebuia s-o oprească devenea Seceta, Mama
Secetei, Tatăl Soarelui, Sfântul Soare, Sântilie. Frecvent, apăreau soli anume,
Caloianul sau Scaloianul, trimişi la divinitatea adorată să dezlege sau să lege
ploile: „Caloiene, Ene,/ Du-te în Cer şi cere:/ Să deschidă porţile,/ Să
sloboade ploile,/ Să curgă ca gârlele;/ Caloiene, Ene,/ Cum ne curg lacrimile,/
Să curgă şi ploile,/ Zilele şi nopţile,/ Să umple şanţurile,/ Să crească
legumele,/ Şi toate ierburile...”
Scenariul ritual al Caloianului începe, de
regulă, într-o zi de marţi, când se confecţiona păpuşa din lut sau din alte
materiale şi se înmormânta. Ritul funerar se continua după trei zile, joia, cu
dezgroparea Caloianului urmată, de la zonă la zonă, cu reînhumarea,
ciopârţirea, abandonarea pe pământ sau pe apă a acestuia (scufundarea sau
depunerea lui pe o scândură în apă, aruncarea în fântână) şi cu ospăţul
funerar. Când Caloianul era purtătorul unui mesaj către divinitatea care lega
sau dezlega ploile, acesta se iniţia, precum mortul la înmormântare, prin texte
rituale cântate.
Ceremonialul funerar reconstituit după
informaţia etnografică şi textul folcloric cuprinde mai multe secvenţe rituale:
formarea cetei din fetiţe şi fete nemăritate, cu rare apariţii de femei
măritate, de obicei gravide; naşterea (confecţionarea) Caloianului, de obicei
din lut; moartea năprasnică a solului (băiat, fetiţă); înmormântarea
Caloianului după un scenariu identic cu înmormântarea tinerilor necăsătoriţi
(cu preot şi dascăl, cu steag sau stâlp funerar, cu bocete şi multe lacrimi)
intr-un loc secret; dezgroparea (învierea) după trei zile; scufundarea
Caloianului în apă, aruncarea în fântână, aşezarea pe o scândură să plutească
pe apa curgătoare; ospăţul funerar cu mâncare şi băutură, care se încheie,
uneori, cu hora Caloianului.
Când apar mesageri perechi, Caloian şi
Caloiana sau Mama Ploii şi Tatăl Soarelui, aceştia sunt trimişi la divinitate
printr-un rit funerar (înhumare sau scufundare în apă) cu mesaje diferite: Ea
să aducă, El să oprească ploile pe Pământ. Obiceiul a fost atestat, în diferite
stadii de evoluţie, pretutindeni în România. Data fixă a ceremoniei, de obicei
în a treia săptămână după Paşte, a devenit, în vremurile recente, o practică
ocazională, efectuată primăvara sau vara în perioada secetelor sau ploilor
prelungite.
SĂRBĂTORI POPULARE - CIURICA ŞI CHIRIC ŞCHIOPUL
Ciurica este o năprasnică
reprezentare mitică care dădea femeilor dreptul să-şi pedepsească bărbaţii în
ziua ei de celebrare, 15 iulie. În această zi se evitau loviturile de orice
fel, certurile şi neînţelegerile din familie pentru a nu avea parte de ele în
cursul anului. Amintirea acestei patroane a bătăii este păstrată de unele
expresii adresate ca ameninţare copiilor neastâmpăraţi: „Astâmpără-te că vine
Ciurica!“ sau „Stai cuminte! Capeţi Ciurica!“ (Muntenia, Oltenia).
Ziua nelucrătoare aducătoare de foc din
Calendarul popular, Chiric Şchiopul,
a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Mucenic Chiric din
Calendarul ortodox (15 iulie). Se povesteşte cum Chiric, născut în vremea
împăratului Diocleţian, a fost bătut de prigonitorii credinţei în Iisus la
vârsta de trei ani.
În Calendarul popular, Chiric ar fi rămas
şchiop din cauza bătăii şi, aşa cum se cunoaşte, divinităţile cu handicap
(Filipul cel Şchiop, Sântoaderul cel Şchiop, Şchioapa sau Ursitoarea cea mică
ce taie firul vieţii în timpul ursirii copilului la naştere, Chirie Şchiopul
ş.a.) sunt foarte puternice şi, ca urmare, temute şi respectate prin diferite
interdicţii de muncă.