Credințe, tradiții și calendare populare

SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI – ANA-FOCA ŞI COSMADINUL (1 A LUI CUPTOR)

Luna a şaptea a calendarului este dedicată lui Iulius Caesar, reformatorul
unui calendar roman care cuprindea zece luni. Iulie este perioada când se
înregistrează cele mai ridicate temperaturi, se coc şi se recoltează lanurile
de grâu, motive pentru care poporul a numit-o şi luna lui Cuptor. Calendarul
popular cuprinde mai multe sărbători şi obiceiuri dedicate secerişului şi
forţelor naturii care pot deveni potrivnice omului, cum ar fi furtuni, grindină,
trăsnete, incendii, secetă. Pentru a le preîntâmpina şi a le micşora efectele,
omul apela la reprezentări mitice celebrate în cursul acestei luni: Cosmadinul,
Ana-Foca, Pricupul, Panteliile, Ciurica, Circovii de Vară, Macrina, Sântilie,
Ilie-Pălie, Foca, Opârlia, Sf. Ana, Pantelimon, Pintilie Călătorul. în anii
secetoşi, la acestea se adăugau Paparuda şi Caloianul.

ANA-FOCA

Sărbătoarea Ana-Foca, prăznuită în prima
zi a lui Cuptor, poartă numele sărbătorilor Adormirea Sfintei Ana (25 iulie) şi
a Sfântului Mucenic Foca (23 iulie) din Calendarul bisericesc. Aducătoare de arşiţe solare care pârjolesc şi usucă
recoltele, în special viţa-de-vie, Ana-Foca este o reprezentare mitică atestată
de etnografi în Transilvania şi Banat.

COSMADINUL

Pe vremuri, prima zi a lunii lui Cuptor era ţinută pentru a fi feriţi
oamenii de boli. De ce tocmai pentru acest lucru? Simplu, în această zi
biserica creştină come­morează amintirea a doi importanţi sfinţi, e vorba de
Cosma şi Damian.

Aceşti doi medici creştini, trăitori în
veacul al V-lea, erau numiţi în popor Sfinţii doctori, Doftorii fără de arginţi
sau Doftorii fără de parale; se spune că umblau, cât era ziua de mare, pe la
oamenii bolnavi, îi tămăduiau şi nu le luau nici un fel de plată, acest fapt explicând,
dacă mai era nevoie, supranumele lor.

În Occident, până azi, cei doi sfinţi
sunt consideraţi patronii bărbierilor şi chirurgilor. În spaţiul est-european, mai ales în Bulgaria, Grecia, Serbia şi România,
ziua lor era ţinută cu mare stricteţe, fiind socotită un timp ritual extrem de
favorabil pentru practicile de medicină populară. Astfel, numele celor doi
sfinţi erau invocate mai ales în descântecele de lingoare sau lungoare (febră
tifoidă) şi în cele de boala sau răul copiilor (epilepsie). Spre exemplifi­care,
redăm începutul unui descântec de lingoare din Bucovina: „Amin! Amin!/Cosmă,
Dămian!/Unde purcezi,/Codrii ciuntezi,/Toate fântănele,/ Toate izvoarele,/De
mâluri,/Şi de gloduri/Să le curăţeşti,/Să le limpezeşti,/Lungoarea s-o
izgoneşti”.

by Carmen Saeculare

CREDINȚE POPULARE ROMÂNEȘTI ARHAICE – RĂPOTINUL ȚESTELOR

Marțea a treia de după ziua de Paște mai era cunoscută, în vechime, și sub numele de Răpotinul țestelor.

Sub denumirea aceasta exotică se ascunde
o sărbătoare străveche din ciclul postpascal, sărbătoare cunoscută mai ales în
sudul României şi sub alte denumiri, precum: Ropotimul, Repotinii, Cerina sau
Ziua ţestelor. Cuvântul „repotin” ar proveni din latinescul „repotia”,
care însemna „prânzul din ziua a doua de după nuntă”.

Cei mai mulţi dintre noi ştim că după Paşti nu se lucrează nouă joi,
acestea fiind considerate sfinte sau legate. Însă, pe vremuri oamenii ţineau şi
nouă marţi, joile şi marţile fiind socotite aproape la fel de importante ca
duminica.

Motivaţia principală pentru ţinerea marţilor era o credinţă potrivit căreia
astfel Dumnezeu ar fi înlăturat războaiele şi toate vărsările de sânge,
credinţă întemeiată din moment ce patronul zilei de marţi este Mars, zeul
războiului la romani.

Dintre toate cele nouă marţi de după Paşti, cea mai importantă era cea de-a
treia, tocmai aceasta numindu-se Răpotinul ţestelor. Se spune că era singura zi
din an în care (numai) femeile căsătorite aveau voie să prelucreze lutul pentru
a da „naştere ţestelor” şi capacelor de astupat gura sobelor şi a cuptoarelor.
Femeile se adunau pe coturi sau pe neamuri într-un loc dinainte ştiut; aici
aduceau pământ de şes, humă, precum şi pământ de la o fântână, de la rădăcina
unui cireş pietros şi de la cea a unui măr dulce, amestecându-le pe toate cu
câlţi tocaţi sau paie şi cu baligă de vacă sau de cal. Amestecul se călca cu
picioarele, făcându-se apoi atâtea grămăjoare câte femei erau la această
originală clacă. Dus acasă, amestecul era prelucrat în grădină, aici punându-se
pe nişte muşuroaie care aveau forma viitoarelor ţeste, sarcina uscării revenind
soarelui. Formulele de bineţe ale celui care se întâmpla să treacă pe lângă
aceste femei trebuiau să fie „Bun lucru, femei harnice!” sau „Hristos a
înviat!”, alte formule atrăgând, se zice, spargerea ţestelor.

Uneori, în timpul sau la sfârşitul lucrului, femeile mâncau bucate alese şi
beau vin, stropind şi ţestele, spre a fi belşug şi noroc în casa fiecăreia.
Probabil şi în legătură cu această petrecere, tradiţia românească socoteşte
(şi) această zi ca o sărbătoare a femeilor, considerându-se că acestea au
dreptul acum de a se purta mai aspru cu bărbaţii, spunându-se că astfel se
răzbună pentru toate neplăcerile ce le-ar fi avut din partea lor în celelalte
zile ale anului.

Mai amintim că ţestul este un cuptor de forma unui clopot, cu acesta
acoperindu-se pâinea, turtele, plăcintele puse la copt pe vatra încinsă. Pe
vremuri, ţestul era socotit sfânt, fiind folosit îndeosebi la coptul pâinii
sacre utilizată în diverse ritualuri. Dacă ţestul se spărgea nu se arunca pe
drum sau la gunoi, tocmai datorită sacralităţii sale, cei care făceau aşa
riscând să se umple de buboaie. De asemenea, se mai credea că ţestul, furat pe
timp de secetă de la o femeie grea, aruncat pe ascuns într-o fântână, va aduce
ploaia.

Unii etnologi au văzut în ţest zeul tată solar, forma de clopot fiind un
argument în acest sens, iar în vatră zeiţa mamă Pământ, ambii formând o pereche
divină ce dă naştere pâinii sfinte. Cum pâinea şi lutul ne duc cu gândul la
fertilitate şi abundenţă, oamenii de altă dată au socotit că numai femeile, ca
exponente ale aceloraşi valori, se pot apropia de acestea şi doar în anumite
zile de peste an. Răpotinul ţestelor este, mai bine zis era, o astfel de zi.

Aceasta este povestea unei sărbători uitată de tot. Răpotinul ţestelor, în
esenţa sa, ne aduce aminte de vremuri când femeile aveau drepturi pe care
bărbaţii nu trebuiau nicidecum să le încalce, vremuri de care ne amintesc şi
alte sărbători arhaice ale femeii, precum Sfântul Ion, Ciurica sau Procoavă.
(etnolog Marcel Lutic, “Timpul sacru. Sărbătorile de altădată.”, Editura
Fundației Academice “AXIS”, Iași, 2006.

by Carmen Saeculare

TRADIȚII, OBICEIURI ȘI CREDINȚE POPULARE ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ – HORA DE PAȘTI

Am selectat pentru astăzi o tradiție a românilor din timpul sărbătorilor
pascale – hora de Paști. O vom afla prin cuvintele așternute pe hârtie (în
cartea “Lumea satului – Târpeștii de altădată”, Editura “Nona”, Piatra-Neamț,
1998) de Nicolae Popa, vestitul meșter și rapsod popular din Târpești, cel care
ne transmite peste timp, în versuri, imaginea bucuriei românilor din timpul
sărbătorilor lor sacre.

Pentru noi, cei de astăzi
receptarea acestui fragment, ca și a întregii cărți, este una aparte. Informația
transmisă poate părea inedită, căci e vorba de aspecte dispărute ale vieții
românilor,  tradiții care nu mai sunt
practicate de zeci de ani. Așa cum afirma profesorul Theodor Damian, în prefața
lucrării, “volumul de faţă, pe lângă prezentarea plină de farmec a tradiţiilor
autentice româneşti, cu hazul ce-i este propriu autorului, reprezintă deci şi
un semnal de alarmă în ceea ce priveşte pierderea frumuseţii vieţii de la ţară,
a caracterului ei idilic de odinioară, prin modernizarea şi împrumutul de «apucături»
străine de spiritul identităţii noastre autohtone. Român adevărat, în inimă, în
gând şi în faptă, autorul încearcă să conştientizeze publicul, pe această cale,
despre necesitatea imperioasă de revenire la izvoare. El se face un misionar
activ al principiilor sănătoase de viaţă care au constituit filozofia de bază a
neamului nostru în vremurile de până acum.”

PRIMĂVARA, CU HORA
DE PAŞTI

Dac-am scris o mică parte,despre jocul de de la sate,
Eu cu mare bucurie,vreau să scriu şi mai departe.
După cum doar ştim cu toţii,că după geroasa iarnă,
Vine valul de căldură, cu frumoasa primăvară.
Primăvara mult dorită, de la mic şi pân’ la mare,
Care ne aduce iarăşi,o frumoasă sărbătoare.
Este-o sărbătoare scumpă, pentru sate şi oraşe,
Cu miel fript, pască şi ouă: Paştele cele frumoase.
Paștele cu haine noi, pentru toti care serbează,
Ziua sfânt-a Învierii, stând cu rudele la masă.
Că veneau finii la naşul, cu pască şi cozonac,
Cum şi vin negru de Panciu, stând la masă în ceardac.
Cine-avea feciori şi fiice, după datina din sat,
Toţi veneau ca să petreacă, la părinţii lor din sat.
Se-adunau feciori şi fiice, cum şi rude-apropiate
Şi serbau Paștele sfinte, cu tot felul de bucate.
Apoi se duceau la crâşmă ,căci erau vreo trei în sat,
Unde se dădeau în scrânciob, iar o parte la jucat.
Că aşa era pe timpuri, când mergeai de Paşti în sat:
O parte se dau în scrânciob, iar o parte la jucat.
Era jocul vechi de ţară, pentru Paşti, de sărbători,
Care ne-aducea verdeaţă, cum şi câmpul plin de flori.
La această horă mare, care se făcea în sat
Veneau alte domnişoare, bune pentru măritat.
Veneau tot cu-aceleaşi gânduri, adunate la un loc,
Aşteptând iarăşi flăcăii, să le târâie la joc,
Să le ia de subsuoară, fără veste pe la spate
Și băgându-le în horă,vrând - nevrând,erau jucate.
Căci aşa era la ţară, obiceiul pe la sate,
Cine te scotea la horă,t ot acela să te joace.
Asta se făcea la sate, cam de două ori pe an,
Având multe obligaţii, fata pentru băietan:
Pentru Paşti, să-i dea batistă, cusută cu amintiri,
C-o cămaşă înflorată, de fata lui Pintilii.
Iar de Anul Nou, în iarnă, când venea pentru urat,
Îi da un colac cât roata şi-o flanelă de-mbrăcat.
Flanea albă de ţigaie, împletită cu andrele,
Mănuşi groase, cu un deget, pentru munci în vremuri grele.
Cam acestea erau toate de la Paşti şi de Crăciun,
Când trăgeai fata să joace, amintire din străbuni.
Care nu avea norocul să fie scoase la joc,
Rămâneau nemăritate, băteau pasul tot pe loc.
Dar jucând mereu în horă, pe la clăci, nuntă şi bal,
Se găsea până la urmă, să te cear-un băietan,
Să fii gospodină-n casă şi femeie mai aleasă,
C-a jucat la horă-n sat,
Până când s-a măritat.

by Carmen Saeculare

TRADIȚII ȘI MEȘTEȘUGURI POPULARE – ÎNCONDEIATUL OUĂLOR

Încondeiatul este o tehnică de înfrumusețare a oului jertfit (spart) de
Paști cu motive zoomorfe, antropomorfe, fitomorfe. Tehnologia populară prin
care oul devine substitut divin și operă de artă, cuprinde mai multe faze de
lucru: alegerea ouălor proaspete, de găină sau de rață, prin scufundarea lor în
apă (ouăle proaspete cad la fund, în timp ce ouăle vechi se ridică la
suprafață); selecționarea ouălor mari și frumoase, cu coaja groasă și fără denivelări;
degresarea lor, prin spălarea atentă cu apă caldă, la care se adaugă puțin
oțet, pentru a prinde uniform vopseaua, fără pete; așezarea ouălor în poziție
orizontală, într-un vas cu apă, pentru a alege bula de aer pe margine, nu la
capete. Fierberea ouălor se face la foc domol, pentru a nu le plesni coaja.

Urmează, în cronologia operațiunilor de încondeiere, preparea vopselelor
din plante. Pentru fiecare culoare se folosește un vas separat. Sunt
confecționate sau pregătite (dacă ele există deja) uneltele de ornament, numite
chișiță și feșteleu. Cele mai vechi condeie au fost lumânarea –
cu al cărei capăt încins la foc se desenau pe ou anumite semne –, și pana de
gâscă, care avea rolul cornului de ornat folosit de olar. Topirea cerii
provenite de la albine se făcea adăugând, ca adjuvant, puțin cărbune pisat.

Odată realizate toate aceste etape preliminare, se trecea la încondeierea
propriu-zisă a ouălor. Se scufunda oul în vasul cu vopseaua aleasă, pentru
colorarea fondului. Era apoi șters de urmele de ceară. Asta, pentru oul
monocrom.

Pentru oul încondeiat policrom, se repeta, pentru fiecare culoare în parte,
operațiunile de mai înainte.

În prezent, local, sunt inversate unele faze de lucru, sau se folosesc
metode noi de decorare: în relief, încondeiere cu frunze de plante, împodobire
cu mărgele.

by Carmen Saeculare

SĂRBĂTOAREA BUNEI VESTIRI ȘI PRIMUL CÂNTAT AL CUCULUI ÎN CREDINȚA POPULARĂ

Potrivit creştinilor, pe 25 martie Arhanghelul Gavril i-a vestit Fecioarei Maria că a fost aleasă de Dumnezeu să dea naştere Mântuitorului Hristos. în calendarul popular sărbătoarea aceasta se mai numeşte şi Blagoviştenia.
O altă denumire din popor era Ziua Cucului. Cucul, perceput ca încarnare a strămoşului mitic, pasăre cu un pronunţat substrat erotic, anunţa sosirea efectivă a primăverii. Primul său cântec se întâmpla, de obicei, la Buna Vestire, fiind aşteptat de toţi oamenii în haine curate, veseli, cu stomacul plin şi cu bani în buzunare. Dacă nu erau îndeplinite aceste condiţii rituale, oamenii respectivi nu beneficiau de toate acele lucruri în anul care urma. Dacă primul cântec al cucului era auzit cumva pe stomacul gol, în partea stângă sau în spatele omului, erau semne de rău augur, după cum indică şi versurile: „Cucu-n spate mi-a cântat / Şi moartea m-a săgetat!”; mai mult, dacă cineva auzea cucul toată primăvara se credea că va muri în scurt timp!
Pe aceleaşi coordonate se situează şi întrebarea: „Cucule, puiucule! / Câţi ani îmi vei dărui / Până ce eu voi muri?”, după care se număra cântecul cucului (de câte ori îşi striga numele). Pe de altă parte, flăcăii şi fetele îl întrebau pe cuc lucruri care îi interesau mai mult, precum: „Cucule, voinicule! / Câţi ani îmi vei da / Pân' m-oi însura (mărita)?”.
Tăcerea cucului aducea mare bucurie celor care întrebau, deoarece aceasta echivala cu o căsătorie grabnică, în vreme ce cântatul cucului îi aducea la disperare pe tineri, fiecare glas fiind socotit un an de aşteptare. Fetele mari nu se sfiiau să-l ucidă, capul cucului fiind considerat unul dintre cele mai sigure talismane; pus de fete în sân atunci când mergeau la joc, se credea că face ca respectivele fete „să fie dorite şi aşteptate cum e cucul!”. De asemenea, craca pe care a cântat cucul de ziua sa, era tăiată şi pusă în scăldătoarea fetelor, în aceeaşi speranţă că ochii flăcăilor nu le vor ocoli. Mai mult, prin Bucovina, cei îndrăgostiţi credeau că vor putea fi trataţi de boala... iubirii ungându-se în dreptul inimii cu untură de cuc! Comportamentul cucului a făcut din el un simbol al nestatorniciei şi, mai ales, al adulterului, al dragostei tăinuite, numită în popor şi „boala cucului”, aici avându-şi originea şi cunoscuta expresie „Măi băiete cucuiete ce ţi-e capul tot la fete!”.
La Buna Vestire se fac multe praznice şi se dă de pomană. După cum se ştie, acum este şi dezlegare la peşte, peştele fiind celălalt „personaj” central al acestei sărbători. În plan simbolic, peştele se apropie de cuc, având un pronunţat substrat sexual. Există în popor un basm în care o tânără fată rămâne gravidă după ce a mâncat peşte. Consumul ritual de peşte este justificat prin credinţa că cei ce vor face aşa vor fi sănătoşi ca peştele tot anul. Totuşi, existau oameni care nu aveau voie să consume peşte; astfel, femeile gravide care mâncau peşte năşteau copii băloşi şi mucoşi, iar copiii care încă nu apucaseră să vorbească ar fi rămas muţi ca peştii dacă mâncau peşte în general, nu numai la Buna Vestire. Vremea din fiecare sfert de zi al acestei sărbători se crede că prevesteşte un anotimp întreg. De asemenea, se spune că vremea de acum se va repeta la Paşti.
Aceasta este sărbătoarea Blagovişteniei, una în care cucul şi peştele au roluri principale. Însă, în spatele lor, trebuie să vedem tot spiritele strămoşilor, spirite care veghează mereu la buna rânduială a lumii cu dor, adică a lumii celor vii.

by Carmen Saeculare

CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – NĂVALNICUL, PERSONIFICARE A DRAGOSTEI

Năvalnicul, o specie de ferigă cu frunze
mari, lanceolate, care creşte prin păduri şi terenuri stâncoase, este invocat
de vrăjitoare în farmecele de dragoste. Planta este folosită şi în medicina
populară pentru prepararea unor leacuri de vindecare a răni­lor, vătămăturilor,
tusei, tuberculozei. Culegerea Năvalnicului de dragoste cuprinde mai multe
secvenţe rituale: descoperirea locului unde creşte; prosternarea şi efectu­area
semnului crucii; depunerea ofrandelor (sare, pâine, zahăr) la rădăcina
acestuia; pronunţarea rugii, în şoaptă sau în gând „O, tu, Năvalnice, slăvit
împărat, cum ai crescut şi te-ai înmulţit mai mult decât orice iarbă, cum te-ai
înmulţit mai mult decât toate florile, aşa să alerge lumea spre Maria care te-a
cumpărat”. Urma apoi scoaterea plantei din rădăcină care se păstra la loc de
cinste, se purta în sân, se punea în scaldă.

Prin Moldova, femeile făcătoare de
dragoste conduceau în ziua de 15 august (Sântămăria Mare) o adevărată ceremonie
prenupţială: „în zorii zilei, merg câte o babă însoţită de fete şi flăcăi
chiuind prin pădure. Mai tare şi mai cu foc chiuiesc tinerii care dau cu ochii
de năzdrăvanul şi frumosul Năvalnic. Supărat nu se cade să meargă cineva la pădure
după Năvalnic; el cere veselie şi voie bună. Tinerii duc în mână za­hăr, iar
baba îmbrăcată în cămaşă curată zice: „Cum năvăleşte lumea la zahăr,/ Aşa să
năvălească şi dragostea la mine în casă!” Recoltarea ferigii în scopuri
malefice, cum ar fi despărţirea celor dragi, se făcea la miezul nopţii de o
vrăjitoare dezbrăcată şi despletită care se schimonosea în faţa plantei.

Când era invocat în scopuri benefice, se
culegea dimineaţa şi se aducea în sat pentru a fi purtată în sân de fete şi
neveste.

by Carmen Saeculare

CREDINŢE POPULARE – GURILE SUFLETULUI

Limba română face distincţie între
adăposturile sufletului situate deasupra pământului în care se intră şi se iese
pe poartă, pe uşă (locuinţă, biserică, cetate medievală) şi adăposturile din
pântecele Pământului şi al vieţuitoarelor în care se intră şi se iese pe gură
(gura beciului, gura peşterii, gura metroului), gârlici (intrarea bordeiului),
gaură (gaura şarpelui, şoarecelui). Adesea, acestea sunt zăvorâte de buze ori
buric. Spre deosebire de Raiul din înaltul Cerului, în care se intră pe o
poartă păzită de Sfântul Petre, în Raiul precreştin din unele variante ale
Mioriţei se intră pe o gură: „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de Rai,/ Iată
vin în cale,/ Se cobor la vale/ Trei turme de miei/ Cu trei ciobănei”.

Intrările şi ieşirile din pântecele uman
şi teluric au, precum recipientul din lut (oala), guri sau găuri mărginite de
buze, buric. Expresiile populare „cu sufletul pe buze”, când doreşti cu ardoare
să faci o mărturisire, sau „cu sufletul la gură”, când eşti extenuat, aproape
să-ţi dai sufletul, sunt frecvente în vorbirea curentă.

Definiţia etnologică a sărutului,
întâlnire afectivă a două suflete ieşite în întâmpinare până în gură, depăşirea
buzelor însemnând moarte, solicită redeschiderea voluminoaselor dosare
psihanalitice. (Ion Ghinoiu)

by Carmen Saeculare

PRACTICI POPULARE: LA ÎNCEPUT DE BRUMAR, LEGATUL GURII LUPILOR

Luna lui Brumar

Aşa cum îi
indică numele, noiembrie este a noua lună dintr-un vechi calendar cu început de
an la 1 martie. Denumirile populare ale lunii anunţă timpul căderii brumelor
groase şi promoroacei (Brumar; Brumarul Mare, Promorar) sau vremea fermentării şi
limpezirii vinurilor în butoaie (Vinicer;
Vinar). În sate începeau acum
şezătorile şi se intensificau pregătirile pentru iarnă.

Luna are
numeroase sărbători precreştine, multe dedicate lupului, totem al geto-dacilor
(Filipii de Toamnă, Ziua Lupului, Filipul cel Şchiop, Noaptea Strigoilor) şi
creştine Cosmadinul, Moşii de Arhangheli, Arhanghelii, Lăsatul Secului de
Crăciun, Ovidenia, Sântandrei.

Legatul gurii lupilor

Cosma este
ziua din calendarul popular (1 noiembrie, Sfinţii fără de arginţi Cosma şi
Damian) dedicată de maramureşeni lupilor. Pentru a-şi apăra vitele de
sălbăticiunile pădurii, în special de lupi, se legau magic limbile foarfecei de
tuns oile şi limbile meliţei de meliţat cânepa şi inul. Zonal, această practică
magică se efectua în alte zile ale calendarului pastoral.

Pe de altă
parte, în cealaltă sărbătoare dedicată de Biserică Sfinţilor fără de arginţi,
pe 1 iulie, românii invocau pe Cosma şi Damian în descântecele de lingoare
(febra tifoidă) şi de răul copiilor (epilepsia).

by Carmen Saeculare