CALENDAR POPULAR – BUNA VESTIRE. ZIUA CUCULUI.
Buna
Vestire sau Blagoveştenia este ziua când Biserica creştină
prăznuieşte vestea adusă Fecioarei Maria de Arhanghelul Gavril că
va naşte Fiul fără înaintaşi, Iisus Hristos. Sărbătoarea,
situată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară, când
sosesc rândunelele şi începe cucul a cânta, este numită în
Calendarul popular şi Ziua Cucului. La Blagoveştenie se efectuau
acte de purificare a spaţiului, de alungare a şerpilor de pe lângă
casă, a insectelor şi omizilor din livezi: afumarea cu tămâie şi
cârpe arse a clădirilor, curţilor şi vitelor (Transilvania,
Banat); producerea zgomotelor de care să se sperie forţele malefice
prin tragerea unui clopoţel legat de picior (Transilvania) sau
lovirea fiarelor (Banat); aprinderea focurilor în grădini şi
livezi; scoaterea din lăzi a straielor şi a ţesăturilor la
aerisit.
Fertilitatea
în noul an era invocată prin stropitul rădăcinii prunilor cu
ţuică şi ameninţarea pomilor fructiferi cu securea că vor fi
tăiaţi dacă nu rodesc; prin Banat şi Transilvania se altoiau
pomii în livezi.
Ziua
fertilităţii divine, Blagoveştenia era considerată neprielnică
pentru rodul păsărilor, animalelor şi plantelor: nu se puneau
cloştile sau se credea că din ouăle ouate în această zi nu ies
pui; vacile nu se duceau la taur; nu se semăna porumbul (Moldova,
Bucovina).
Pretutindeni
ziua era un timp favorabil pentru aflarea norocului şi rodului
pomilor fructiferi, pentru previziuni meteorologice. Femeile
strângeau apa provenită din neaua netopită pentru a fi folosită
în practicile de medicină şi cosmetică populară.
DATINI, CREDINȚE ȘI SĂRBĂTORI POPULARE, ALEXIILE
În calendarul creștin-ortodox, ziua de 17 martie este dedicată sărbătoririi
Sfântului Alexie (Moș Alexă, Alexiile, Alexa cel Cald, Alesiu, Alexe Boji sau
Bojiile), omul lui Dumnezeu. Unele legende populare spun că Alexie, un fecior
de împărat, era tare blajin. Venindu-i vremea însurătorii, se căsătorește, dar,
imediat după cununie, fuge a de la curte, alegând calea călugăriei. După mulți
ani, se reîntoarce la părinții săi, doar că aceștia îl recunosc după ce Alexie
moare. Se spune că, mai multe zile la rând, clopotele au sunat singure, iar
lumânările au stat în aer, suspendate, împrejurul său. Astfel că, de atunci,
credincioșii l-au asociat pe Alexie ca fiind „omul lui Dumnezeu".
În credința strămoșilor noștri, sărbătoarea de pe 17 martie reprezenta un
important prag calendaristic. Alexa cel Cald fiind socotit stăpânul șerpilor,
care acum se trezesc la viață, după ce stăpânul lor le descuie pământul,
pregătindu-l pentru arătură, pământ încuiat la începutul toamnei precedente, de
Adormirea Maicii Domnului, tot de către Alexe).
În credința străveche românească, șarpele era foarte prețuit. Șarpele
casei, se zice, apăra căminul românului creștin de farmece, blesteme și de
duhuri rele. Numit și „ceasornicul casei", el purta noroc locuinței și
celor din ea. Un cămin fără un astfel de șarpe era considerată necurată.
Se zice că cine vede în această zi de 17 martie un șarpe trebuie să se
abțină a-l omorî, altfel își va atrage ghinionul unei mari cumpene în anul
respectiv.
Revenind la ziua lui Alexe, se spune că, prin intermediul broaștelor, în
această zi de 17 martie, se poate prevedea cât de lungă va fi primăvara: dacă
broaștele sunt auzite a orăcăi înainte de sărbătoarea luii Alexe, primăvara va
fi lungă, iar dacă ele vor cânta pentru prima dată în această zi, vor urma zile
calde.
(informații culese din lucrarea etnografului Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată", editura Fundației Academice
AXIS, Iași, 2006)
SĂRBĂTORI POPULARE – MĂCINICII
Ziua de Măcinici păstrează numeroase
elemente rurale ale anului agrar celebrat la echinocţiul de primăvară. Peste
această zi s-au suprapus două sărbători: una precreştină, ultima zi a Babei
Dochia, când moare şi se preface în stană de piatră; şi alta creştină, prima zi
a Moşilor jertfiţi şi transformaţi în cenuşă pe rugul funerar pentru dreapta
lor credinţă.
Totalitatea obiceiurilor din ziua de
Măcinici formează un scenariu ritual specific Anului Nou: prepararea
alimentelor rituale, numite sfinţi, sfinţişori, bradoşi; beţia rituală, când
tradiţia susţine că e bine să bei în această zi 40 sau 44 de pahare de vin;
deschiderea mormintelor şi porţilor Raiului ca să vină printre noi sufletele
morţilor; aprinderea focurilor prin curţi şi grădini, în faţa caselor şi în
câmp; purificarea oamenilor şi a vitelor prin stropirea lor cu apă sfinţită;
protecţia magică a caselor şi anexelor gospodăreşti prin înconjurarea acestora
cu cenuşa provenită de la focurile aprinse; bătutul pământului cu maiurile
pentru alungarea frigului şi scoaterea căldurii; aşteptarea spiritelor morţilor
cu scaune şi mese întinse la focurile de Măcinici.
Ziua de Măcinici era un timp ritual
favorabil observaţiilor şi previziunilor meteorologice, pentru aflarea
norocului în noul an prin prepararea turtei de Măcinici. Se credea că acum, mai
mult ca în alte zile, se prindeau cu uşurinţă vrăjile şi farmecele, că mierea
scoasă din stupi vindecă diferite boli, că tăierea primelor corzi de
viţă-de-vie aduce rod bogat.
CALENDAR POPULAR – MARTIE, MĂRŢIŞOR
MARTIE, LUNA PRIMENIRII
Prima lună a calendarului roman, cu
începutul de an la 1 martie, şi a treia în calendarele iulian şi gregorian, cu
începutul de an la 1 ianuarie, este dedicată lui Mars, zeul războiului. Denumirile
zonale ale lunii păstrează, de obicei, rădăcina cuvântului originar (Mart,
Mărţişor, Marţiu) sau exprimă trezirea la viaţă a naturii înconjurătoare şi
încolţirea seminţei semănate (Germinar; Germinariu). Aromânii o numeau Marţul,
iar meglenoromânii Marta.
În luna martie începea aratul şi
semănatul, se curăţau livezile şi grădinile, se scoteau stupii de albine de la
iernat şi se retezau fagurii de miere. Sărbătorile cu dată fixă şi cu dată
mobilă, în special Măcinicii sau Sfinţii, cuprindeau obiceiuri de mare
frumuseţe.
MĂRŢIŞORUL, FUNIE A ANULUI
Mărţişorul este funia care adună şi
împleteşte cele 365 de zile într-un şnur bicolor, simbolizând iarna şi vara,
făcut cadou la 1 martie, străvechi început de an agrar.
El este un calendar simbolic confecţionat
din două fire colorate în alb şi roşu, la care s-a adăugat apoi un obiect
artizanal. La începutul secolului al XX-lea mărţişorul se făcea cadou copiilor,
fete şi băieţi, în dimineaţa zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui.
Şnurul mărţişorului, de care se agăţa o monedă metalică de argint sau de aur,
se purta legat la mână, uneori era prins în piept sau la gât până la o anumită
sărbătoare a primăverii (Măcinici, Florii, Paşte, Armindeni) sau până la
înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi (măceş, porumbar, trandafir,
păducel, cireş), când se agăţa pe ramurile înflorite. Cei care primeau
mărţişorul credeau că nu vor fi pârliţi de soare pe timpul verii, că vor fi
sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi şi drăgăstoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi
de boli şi de deochi.
După informaţii etnografice mai vechi,
mărţişorul se confecţiona din două fire răsucite de lână colorată, albă şi
neagră sau albă şi albastră, şi se făcea cadou în ziua din luna martie când
apărea pe cer Luna Nouă. Aromânii puneau mărţişorul în ajunul zilei de 1
martie, adică în seara zilei de 28 sau 29 februarie.
Atât sărbătorile cu ajun, cât şi
raportarea timpului la o anumită fază a astrului lunar sunt elemente specifice
calendarelor lunare, mai vechi ca cele solar-lunare de astăzi.
Obiceiul mărţişorului este inseparabil de
tradiţia Dochiei carpatice, sfântă creştină care a uzurpat o zeiţă lunară şi
echinocţială. Firul mărţişorului ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca
cu oile la munte. Firul sau aţa toarsă înseamnă timpul care se scurge
neîncetat: Ursitoarele torc firul vieţii omului la naştere, Dochia toarce firul
anului la început de primăvară. Obiceiul a fost atestat în toate teritoriile
locuite de românii nord şi sud-dunăreni.
Pe arii extinse din Transilvania, Banat,
Maramureş, centrul Munteniei, vestul Olteniei şi sudul Dobrogei luna
echinocţiului de primăvară şi a Anului Nou agrar se numea Mărţişor.
Sărbători, practici și credințe populare SĂRBĂTORILE PRIMEI SĂPTĂMÂNI MARI (III) – DE LA JOIA IEPELOR LA SÂMBĂTA CAILOR
Ziua următoare se numea, cel mai
adesea, Joia iepelor. Era sărbătorită mai ales
de femeile tinere, dar şi de femeile care au vite fiind rea de înţepătură. Dacă
nu se ţine, se zice că „se înţeapă caii şi oamenii şi se îmbolnăvesc”. Femeile
care lucrează în această zi riscau să poarte sarcina
un an, iar femeia însărcinată care n-a ţinut această zi nu poate să nască până
nu dă iepii să mănânce tărâţe din poală.
În fapt, Joia iepelor este o
anticipare a marii zile consacrată lui Sântoader.
În ajunul Sântoaderilor era Vinerea Sântoaderului,
Vinerea furnicilor, Vinerea ierbii sau Vinerea omanului. Acum „se desfăşoară cu
preponderenţă practici apotropaice, în vederea atenuării impactului pe care
prezenţa demonilor l-ar putea avea asupra colectivităţii. Păzitori prin excelenţă
ai torsului, sancţionând încălcarea interdicţiilor impuse de acesta în perioada
postului şi în apropierea datei la care acesta se sista, Caii Sântoaderului
ajung să pedepsească orice activitate desfăşurată în preziua marii
sărbători".
În această z: se ducea coliva
Sântoaderilor la biserică.
Despre Sâmbăta cailor,
Sâmbăta Sântoaderului, Sân-Toader, Sân-Toaderul cel Mare sau Sâmbăta ursului amintim aici doar faptul că acum
încep unele femei „a purta sâmbetele” până la Paşti, făcând în fiecare zi de sâmbătă
colivă şi ducând-o la biserică spre pomenirea morţilor din familie. Puţine
femei, orbite de ură, treceau numele unui om viu în pomelnicul morţilor şi apoi
îi făceau colivă, începând astfel să-i „poarte sâmbetele"; se zice că acea
persoană murea în scurt timp. Desigur, e vorba de o practică absurdă, dezavuată
atât de Biserică, cât şi de morala tradițională.
(Marcel
Lutic - „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)
Sărbători, practici și credințe populare SĂRBĂTORILE PRIMEI SĂPTĂMÂNI MARI (II) – MARȚEA CIORILOR ȘI MIERCUREA STRÂMBĂ
Deosebit de bogată în
reprezentări este şi ziua de marţi, a cărei concentrare de sacralitate este
concretizată în multe practici şi interdicţii. Dintre numeroasele denumiri,
amintim doar câteva: Marţea vaselor, Marţea încuiată, Marţea
Sântoaderului, Marţea ciorilor, Marţea furnicilor și Marţea
trăsnetului.
Este Marţea vaselor or încuiată
deoarece se închide orice intrare, simbolic vorbind, către zilele precedente.
Unii ziceau că „se încuie Sfântu Toader”. Pe alocuri, mai ales acolo unde se
băuse mai mult la Spolocane, de abia acum se spală vasele de dulce. Este şi
Marţea Sântoaderului, fiindcă în această zi, de la amiază, se deschide
săptămâna consacrată Sântoaderului, o divinitate arhaică „cu valenţe demonice
accentuate", de care se leagă vechi credinţe şi secvenţe rituale aparte.
Este Marţea ciorilor
pentru că această zi cuprindea şi practici ceremoniale împotriva dăunătorilor
agricoli. în acest sens, spre a nu strica semănăturile şi a le apăra de viermi
şi de gândaci se aduceau fel de fel de ofrande ciorilor, gospodarii trăgând
nădejde că astfel se lega... clonţul ciorilor.
Perioada postului este marcată în
general „de lipsa unor patroni sensibili, apărători ai oamenilor, care trebuie
în acest caz să se descurce singuri cu forţele nefaste”. Un exemplu concludent
îl reprezintă Miercurea
strâmbă
sau Lăsatul ăl strâmb (numită eufemistic şi Miercurea frumoasă). În timpul acestei zile
sunt interzise orice fel de munci, altfel totul putând fi mutilat în natură.
Miercurea strâmbă este închipuită ca o bătrână „care strârbează" pe cei ce
lucrează în ziua ei: „E rea pentru poceli. Cine lucreazi i se strâmbă gura. Ca
să-şi arate puterea către lume, a strâmbat până ş lemnele din pădure".
Unii serbau Miercurea strâmbă
pentru boli; în acest scop dimineaţa, când pleacau vacile la cireadă, ziceau:
„Hai, vacilor, la cireadă!” ca împreună cu vacile să se tot ducă şi bolile”...
Bătrânii spuneau că s-au obişnuit să cinstească miercurea aceasta „pentru
binele sufletului”. Prin unele locuri, Miercurea frumoasă o ţineau numai
fetele, care „se gătesc, se pudrează, dau cu diferite substanţe pe faţă, ca să
nu facă pete”.
(Marcel Lutic - „Timpul sacru.
Sărbătorile de altădată”)
Credințe și sărbători populare MOȘII DE IARNĂ
La sfărșitul „Săptămânii clisei”, a „Săptămânii vrâstate” sau a … „Hârței”, strămoșii noștri prăznuiau Moșii de iarnă. Acești
Moși… mobili erau cunoscuți și ca „Moșii de răcituri”, de „Piftii”, „Moșii de Cârnilegi”,
ziua lor fiind numită și „Ziua morților”, a „Părinților” sau „Sâmbătă
în Praguri”.
Sunt zone ale țării unde „cad întotdeauna
pre sâmbăta înainte de Sâmedru”. Așa se face că
mai era numiți și „Moșii de Sâmedru”, oarecum la concurență cu
varianta de toamnă a Moșilor. Prin alte locuri, Moșii erau prăznuiți în sâmbăta
ce precede Postul Crăciunului sau în sâmbăta de dinaintea Crăciunului.
În calendarul creștin-ortodox actual s-a ajuns ca acești Moși să fie
cinstiți tocmai în sâmbăta de dinaintea Lăsatului de sec de carne, „Cârnileaga”
Postului Mare.
La Moșii de iarnă se obișnuieștea să se dea de pomană prin vecini, pe la
rude și, mai ales, copiilor sărmani. În trecut, se dădea de pomană grâu fiert,
pregătit cu unt și cu brânză, dar și carne de porc, mai ales răcitură. De
asemenea, se mai ofereau vase de lut cu colaci, pilaf, sarmale, mămăligă,
alivenci, vin și rachiu. Toate, împreună cu o lumânare.
În ținutul Neamțului, erau la mare cinste laptele cu tocmagi, ulcele cu apă
dulce, lingurele de lemn, cămășuțele, pânza și pâinea. Tot aici a fost
consemnată și o credință deosebită: se
spunea că „dacă dădeai șapte ulcioare cu apă puțin îndulcită (cu miere) și o
lumânare, formai un izvor pe Lumea cealaltă”. (etnograf Marcel Lutic, „Timpul sacru.
Sărbătorile de altădată”, ediția a III-a, Editura
Vasiliana ’98, Iași, 2022)
Credințe populare TREISPREZECE, NUMĂR CU GHINION (?)
Ghinionul este o personificare a
răului care îşi anunţă sosirea prin diferite semne: iepurele care traversează
drumul, femeia ieşită în cale cu găleata fără apă, zbaterea ochiului. Cel mai
cunoscut ghinion în România şi, în general pe mapamond, este numărul 13.
O asemenea superstiţie
care înconjoară lumea are una şi aceeaşi cauză: numărul lunilor lunare dintr-un
an solar care corespunde cu numărul exact al constelaţiilor Zodiacului: Peştii,
Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara, Balanţa, Scorpionul, Ophicus care intră în componenţa eclipticii cu aproximativ
15 grade, Săgetătorul, Capricornul şi, a treisprezecea, Vărsătorul.
Anul, personificare a timpului
calendaristic, se naşte la 1 Ianuarie, este copil, tânăr şi matur de-a lungul
celor douăsprezece lunaţii şi constelaţii zodiacale, după care se degradează,
îmbătrâneşte şi moare în a treisprezecea.
Cifra 13, care anunţa, în
calendarul lunar, moartea şi renaşterea divinităţii adorate, apare şi în
structura unor calendare vechi ale lumii. Întrucât la sfârşitul anului, marcat
de a 13-a lunaţie şi de a 13-a constelaţie zodiacală, murea simbolic timpul şi
divinitatea, acest număr a căpătat o conotaţie malefică, aducătoare de necazuri.
Ţăranii marchează prin obiceiuri şi practici magice specifice partea sumbră a
sfârşitului de an, fără să asocieze semnificaţia malefică a acestuia cu un
presupus ghinion sau piază rea ce l-ar purta a 13-a lună lunară. (Ion Ghinoiu)
LUNA CAPRICIOASĂ A LUI FAUR
Denumirea populară a lunii februarie, Faur, este legată de meşterii fauri,
lucrători ai fierului, care pregăteau uneltele de muncă, ascuţeau sau
confecţionau fiarele sau cuţitele de plug înainte de deschiderea sezonului
agrar.
Personificare a celei mai scurte luni a anului, 28 de zile în anii normali,
29 în cei bisecţi, Faur este, dintre cei 12 fraţi ai săi, cel mai mic. Vremea
schimbătoare din luna februarie ar reflecta capriciile copilului Faur: când
râde şi zâmbeşte e frumos, când plânge bate viscolul, când e supărat dă ger de
crapă pietrele. El intră în conflict cu Martie pe care l-a împrumutat cu câteva
zilele friguroase şi refuză să i le înapoieze. Timpul capricios de la începutul
lunii martie s-ar datora acestor fraţi care s-ar lupta pentru zilele
împrumutate. Prin asemenea poveşti explicau bătrânii copiilor de ce februarie
are un număr mai mic de zile în comparaţie cu celelalte luni ale anului, iar
timpul de la începutul lunii martie este foarte schimbător.
În cursul lunii februarie se încheiau şezătorile şi, împreună cu acestea,
distracţiile tinerilor din serile şi nopţile lungi de iarnă. Apropierea
sezonului agrar aducea în prim-plan preocupările de ordin economic: îngrijirea
atentă a vitelor de muncă, repararea uneltelor, pregătirea seminţelor pentru
semănat.
Liniştea şi odihna în sat erau aduse de Caii lui Sântoader, feciori voinici
şi frumoşi, dar cu coadă de cal în pantaloni şi cu copite în opinci. Aceştia
intrau în şezătoare, casa unde se întâlneau fetele cu băieţii, luau fetele la
joc, zburau cu ele în înaltul Cerului de unde le lăsau să cadă pe pământ.
SĂRBĂTORI ȘI CREDINȚE POPULARE: 25 IANUARIE, SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI GRIGORE TEOLOGUL
Sărbătoarea populară a
Sfântului Grigore Teologul făcea parte din ciclul Filipilor de iarnă.
În cartea sa, „Timpul sacru.
Sărbătorile de altădată”, etnologul Marcel Lutic arată
că românii din vechime făceau o conexiune curioasă între termenul „teolog” – cuvântător de Dumnezeu – și beteșugul cunoscut în
popor drept ologeală.
Astfel, spre a nu suferi de
ologeală, oamenilor de altădată le era interzis să muncească pe 25 Ianuarie,
ziua Sfântului Grigore Teologul, sfânt socotit drept luminator al
minții omenești. În același timp, se spune, Grigore Teologul s-ar fi îngrijit
de cei aflați în suferință, pe mulți dintre ei tămăduindu-i, a ajutat mulți
năpăstuiți ai sorții și a sprijinit numeroși oameni neputincioși.
Despre acest sfânt se mai spune că ar feri lumea de la înec sau de
la arsuri, însă principala „misiune”, potrivit
poporului, era aceea de a-i apăra, numai pe cei care-i serbau ziua, de
pericolul ologirii, adică de paralizia membrelor inferioare.
Cei deja ologi aşteptau cu
mare nerăbdare ziua de 25 Ianuarie, pe care o țineau cu sfințenie, crezând
că acum se vor însănătoşi.
Femeile nu lucrau deloc,
temându-se să nu facă copii ologi, existând şi credinţa că vitele ale căror
stăpâni munceau se puteau ologi. De altfel, se zicea că cei care lucrau pe 25 Ianuarie
nu vor avea deloc spor la creşterea vitelor în anul respectiv.
Potrivit altor credinţe
mărunte, Grigore Teologul ar fi ocrotitorul văduvelor, bineînţeles acestea
străduindu-se să-l cinstească cât mai bine cu putință. Aceleași strădanii le
depuneau și meșterii lemnari, ei socotind că Sfântul Grigore ajută meșteșugului
lor.