CREDINŢE POPULARE – SÂNPETRUL LUPILOR
În noaptea de 15/16 ianuarie, la
Circovii de Iarnă, se spune că lupii s-ar strânge în haite la urlători unde
încep să cânte urlând, ca să vină marea lor divinitate, Sânpetrul de Iarnă, să
le împartă tainul, adică prada ce li se cuvine pentru un an de zile. Acesta soseşte pe un cal alb la miezul nopţii şi împarte
fiecărui lup prada: un miel, o oaie, o căprioară. Nimic din ceea ce le-a promis
stăpânul nu scapă de colţul lupului, dar nici de altă pradă nu se va atinge
vreunul dintre supuşii săi.
Legat de Sânpetrul Lupilor, se zice că un cioban curios, dorind să vadă cum
se desfăşoară întâlnirea lupilor cu Dumnezeul venit pe lumina zilei la
urlătoare, a urcat şi s-a ascuns în cetina unui brad inalt. După adunarea animalelor
şi rugăciunea urlată (cântată), soseşte călare pe un cal alb Sânpetrul Lupilor.
În linişte, acesta împarte prada tuturor supuşilor. Înainte de încheierea
întâlnirii soseşte, şontâc-şontâc, un lup şchiop. Văzându-1, Sânpetrul Lupilor
îi spune răstit: „Iar tu, pentru că ai întârziat, să mănânci omul acela cocoţat
în brad!” Haita lupilor s-a ămprăştiat aşa cum a venit. Povestea spune că nu a
trecut anul şi curiosul cioban a fost mâncat de lupul cel şchiop.
CREDINŢE POPULARE – CIRCOVII DE IARNĂ. MIEZUL IERNII
Miezul sau puterea iernii pastorale, anotimp de şase luni deschis de
Sâmedru la 26 octombrie şi închis de Sângiorz la 23 aprilie, este marcat de o
sărbătoare de trei zile (15-17 ianuarie) dedicată unor năprasnice divinităţi
meteorologice, Circovii de Iarnă. Aceştia ar fi răspunzători de manifestările
violente ale naturii (viscole, vârtejuri, grindină, trăsnete) şi de pagubele
aduse de lupi şi urşi turmelor de vite.
Împreună cu fraţii lor calendaristici, Circovii de Vară, sărbătoriţi peste
şase luni, la miezul verii pastorale (15-17 iulie), Circovii de Iarnă împart
simetric anul crescătorilor de animale în două anotimpuri, iarnă şi vară, şi
provoacă boala neuropsihică Luatul sau Lovitul din Circovi. Pentru a le câştiga
bunăvoinţa aceste forţe diavoleşti erau cinstite de oameni prin severe
interdicţii de muncă. (Ion
Ghinoiu)
PRACTICI POPULARE – IORDĂNITUL FEMEILOR (TONTOROIUL FEMEILOR), PETRECERE DIONISIACĂ
Iordănitul Femeilor este o petrecere de
pomină a nevestelor organizată în ziua şi în noaptea Sfântului Ion (7 şi 7/8
ianuarie), reminiscenţă a manifestărilor antice dionisiace. Femeile se adunau în cete la câte o gazdă, unde aduceau
alimente (ouă, faină, carne) şi băutură pentru ospăţ. Toată noaptea mâncau şi
beau din belşug, spunând că se iordănesc, Cântau, jucau, chiuiau.
Dimineaţa ieşeau pe drum, unde ridicau pe sus bărbaţii ieşiţi întâmplător
în calea lor şi îi duceau cu forţa la râu, lac sau fântână, ameninţându-i că-i
aruncă în apă dacă nu se răscumpără cu un dar, de obicei cu o vadră de vin. Se
suiau pe grapa de lemn şi se trăgeau ca pe sanie, mergeau prin case şi îi stropeau
cu apă pe cei întâlniţi.
În această zi, numită şi Tontoroiul Femeilor, normele de bună-cuviinţă ale
satului tradiţional erau abolite, iar excesele de băutură şi petrecerile peste
măsură tolerate. Femeile se considerau acum mai tari şi cu mai multe drepturi
ca bărbaţii: lipseau de acasă, lăsând copiii în grija soţilor şi a soacrelor,
chefuiau, se distrau iară să dea cuiva socoteală. În unele sate, tinerele
neveste erau integrate în comunitatea femeilor căsătorite printr-un ritual
special care cuprindea, printre altele, udatul lor cu apă la râu, lac, fântână.
Ca origine, ciudatul obicei este o supravieţuire a cultului dedicat zeului
Dionysos atestat, în Antichitate, inclusiv în cetăţile antice de la Marea
Neagră (Callatis, Histria, Tomis) prin dansuri frenetice şi extaz mistic. În
calendarul cetăţii Callatis, pe ruinele căreia s-a ridicat Mangalia de astăzi,
o lună a anului era dedicată lui Dionysos, zeu al ve-getaţiei, viţei-de-vie şi
beţiilor rituale. Unii specialişti i-au găsit originea zeului în lumea tracică
(Epoca Bronzului; Epoca Fierului), alţii sunt de părere că divinitatea vine din
adâncurile religiilor micro-asiatice şi egeene, din Epoca Neolitică. Indiferent
de disputele legate de originea teritorială a zeului, un lucru este cert,
cultul său, atât de cunoscut în Antichitate încât a tins să devină o religie
universală cu care a avut serios de luptat creştinismul, supravieţuieşte astăzi
la români sub forma obiceiului Iordănitul Femeilor. Obiceiul a fost consemnat
până în secolul al XX-lea, în sud-estul României, în judeţele: Buzău, Brăila,
Ialomiţa, Tulcea, Constanţa (Ion Ghinoiu).
Explicaţie foto: ţărănci nemţene fotografiate de Adolphe
Chevallier.
CREDINȚE ȘI PRACTICI ARHAICE – REVELIONUL, PRIVEGHI LA ÎNMORMÂNTAREA ANULUI VECHI
Revelionul este sărbătoarea nocturnă dedicată celui mai vechi zeu al
omenirii, Anul, personificare a Soarelui. El este numit An Vechi înainte de a
muri la miezul nopţii de Revelion, şi An Nou imediat după renaştere. Anul, tată
al marilor zei ai omenirii (Zeus, Saturn, Crăciun, Shiva, Mithra), se naşte,
creşte, îmbătrâneşte, moare şi renaşte după 365 de zile. În raport de data
naşterii şi a morţii sale, sfinţii Calendarului popular sunt şi ei mai tineri
sau mai bătrâni: Sânvăsâi (1 ianuarie) este, conform legendelor populare, un
tânăr care stă călare pe butoi, iubeşte şi petrece; Dragobete (24 februarie),
fiul Dochiei, reprezintă zeul dragostei pe plaiurile carpatice; Sângiorzul (23
aprilie) şi Sântoaderii sunt tineri, călări pe cai; Sântilie (20 iulie) şi
Sâmedru (26 octombrie) sunt maturi, după care urmează generaţia sfinţilor-moşi,
Moş Andrei (30 noiembrie), Moş Nicolae (6 decembrie), Moş Ajun (24 decembrie)
şi Moş Crăciun (25 decembrie). Vârsta înaintată a divinităţilor din luna
decembrie prevesteşte moartea Anului, identificat în cultura populară cu
Crăciun.
Mai mult de un mileniu şi jumătate, până în secolul al XlX-lea, românii au
celebrat Anului Nou în ziua de Crăciun. Sărbătoarea Anului Nou, după ce a fost
despărţită de sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului şi mutarea ei pe data de
1 ianuarie, pe locul unde romanii celebrau în Antichitate Calendele lui
Ianuarie, s-a numit Crăciunul Mic, îngroparea Crăciunului, îngroparea Anului
şi, în final, Revelion. Ciclul sărbătorilor de Anul Nou este împărţit de
noaptea de Revelion în două perioade simetrice. Prima parte, cuprinsă între
sacrificiul ritual al porcului la Ignat şi miezul nopţii de Revelion, se
suprapune peste zilele premergătoare solstiţiului de iarnă, când se măreşte
noaptea, sporeşte frigul şi întunericul. Aceste fenomene ale naturii alimentau
spaima oamenilor că lumea merge spre pierzanie, că va veni momentul când
Sfântul Soare va dispărea definitiv de pe cer. Soseşte însă fenomenul
spectaculos al solstiţiului când Soarele începe să urce pe bolta Cerului, iar
ziua începe să crească puţin câte puţin. A doua parte a ciclului, care se
desfăşoară sub semnul speranţei generate de renaşterea Anului, este cuprinsă
între miezul nopţii de Revelion şi Bobotează. Obiceiurile, actele rituale şi
practicile magice redau, în prima parte a ciclului, teama, dezordinea şi haosul
generate de îmbătrânirea şi moartea Anului Vechi, iar în a doua parte, după
miezul nopţii de Revelion, optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul.
Prin numeroase sărbători şi obiceiuri românii îmblânzesc curgerea
necruţătoare a timpului umanizând fenomenelor naturale desfăşurate independent
de dorinţa şi voinţa lor: sacrificiul ritual al porcului; prepararea
alimentelor rituale din grâu (colaci, turte) şi din carne de porc (piftie,
cârnaţi); credinţa că se deschid mormintele şi se întorc spiritele morţilor
printre cei vii; abundenţa ospeţelor şi a petrecerilor cu excese de mâncare,
băutură, distracţie, gesturi, cuvinte şi expresii licenţioase, Periniţa,
supravieţuiri ale unor practici orgiastice; activitatea cetelor de feciori care
redau, prin colinde şi numeroase acte rituale, drama naşterii şi morţii anuale
a divinităţii şi, în sfârşit, stingerea luminilor la miezul nopţii pentru a
reda întunericul şi haosul desăvârşit provocat de moartea divinităţii. Urmează,
după câteva clipe, aprinderea luminilor care simbolizează naşterea divinităţii
An şi, odată cu aceasta, a timpului şi lumii înconjurătoare. Se credea că în
acest timp benefic se deschide Cerul, ard comorile şi vorbesc animalele. Se
alungă spiritelor malefice prin zgomote de tot felul (bice, clopote,
strigături), se invocă rodul bogat prin diferite obiceiuri (Pluguşorul,
Semănatul, Sorcova) şi acte rituale, se încearcă norocul, se află ursita, se
întocmesc calendarele meteorologice (din foi de ceapă, din coji de nucă etc.);
se împacă pricinile, se săvârşesc acte de toleranţă şi îngăduinţă; se începe
simbolic lucrul.
Datorită vechimii sărbătorii Anului Nou şi mutării datei Naşterii Domnului
de pe 6 ianuarie pe 25 decembrie, peste ziua celebrării zeului Crăciun, ordinea
desfăşurării obiceiurilor din aceste scenarii rituale nu se mai respectă în
totalitate.
OBICEIURI PRACTICATE DE CRĂCIUN ȘI DE ANUL NOU – TURCA
În cadrul obiceiului denumit TURCĂ, rolul zeiţei preistorice în ipostază
zoomorfă este interpretat, la Crăciun şi Anul Nou, de feciorul cetei de
colindători care îmbracă o mască bovină numită, în raport de zona etnografică,
Turcă, Boură, Cerb, Capră, Brezaie. Turca se naşte simbolic la confecţionarea
măştii cu acelaşi nume, petrece şi se desfată împreună cu ceata de feciori, anturajul
său divin, şi apoi moare simbolic, lovită cu ciomagul, împuşcată sau înecată,
pentru a renaşte împreună cu timpul cu care se confundă, anul calendaristic.
Masca Turcii se compune din cap, corp şi un băţ (picior) care o sprijină în
pământ. Capul are două coarne de bovină împodobite cu panglici, bete, clopoţei,
flori artificiale, un bot nedefinit de animal (lup, cal, iepure, capră) din
lemn pe care cel care îmbracă masca îl deschide şi îl închide, clămpănind ca o
barză. Corpul Turcii este confecţionat dintr-o faţă de masă, cusută ca un sac,
pe care sunt prinse panglici şi basmale colorate, smocuri din piele de iepure
sau fulgi de pasăre şi o coadă în spate. Trasă peste cap, Turca lasă să se vadă
în partea de jos capătul băţului care o sprijină cioplit ca un falus şi
gleznele celui care o îmbracă. Este o mască compozită care seamănă, mai ales
atunci când turcaşul stă aplecat, cu un ciudat patruped.
Ca personaj divin, Turca îşi respectă statutul: acţiona independent de
membrii cetei de feciori, nu se supune ordinelor vătafului, se amuză speriind
femeile şi copiii, muşcă cu ciocul asistenţii curioşi care se apropie de
colindători, solicită plata (darul) atât cât consideră că i se cuvine.
Turcaşul, feciorul care îmbracă masca, nu are voie să vorbească, mărind
misterul care pluteşte în jurul său. Incompatibilă cu creştinismul, Turca nu-i
însoţeşte pe membrii cetei când merg la biserică înainte de colindat să fie
binecuvântaţi sau la casa preotului, cu colindatul propriu-zis.
Înainte de a muri, Turca joacă solitară, în centrul satului, un dans fără
egal, numit Jocul cel Mare.
OBICEIURI POPULARE PRACTICATE ÎN AJUN DE AN NOU - DESPRE BUHAI
Buhaiul
este un obicei agrar structurat după modelul colindelor, practicat
la Anul Nou, sinonim cu Pluguşorul (în Moldova).
Buhaiul,
denumire populară a taurului, a fost, înainte de apariţia
creştinismului, unul dintre substitutele zoomorfe ale zeului trac
Dionysos şi ale zeului iranian Mithra, jertfit în ziua de 25
decembrie.
Acelaşi
nume, buhai, îl poartă şi piesa din recuzita cetei de pluguşor
sau de buhai. Cu acest instrument se imita, în timpul colindatului,
răgetul taurului, străveche divinitate agrară.
Buhaiul
se confecţionează dintr-un vas de lemn (putină, doniţă, cofa),
împodobit pe dinafară, căreia i se scot cele două funduri. Una
dintre gurile vasului, care funcţionează drept cameră de
rezonanţă, este astupată cu o piele de animal (de oaie, capră sau
viţel) bine întinsă şi cu un orificiu prin care trece o şuviţă
din păr de cal.
Buhaiul
este purtat de un membru al cetei sau, când acesta are dimensiuni
mai mari, în sanie sau căruţă trasă de boi sau cai. Prin
trecerea părului de cal printre degetele umezite se obţine un sunet
grav, ciudat şi nemuzical, care aminteşte de mugetul sau răgetul
taurului înfuriat.
Instrumentul
şi glasul acestuia păstrează amintirea scenei sângeroase când
era jertfit taurul, substitut al zeului Dionysos şi al zeului
Mithra, peste care creştinismul a suprapus Naşterea Domnului Iisus.
Buhaiul
a fost atestat la românii şi aromânii din sud-estul Europei de la
care a fost preluat şi de alte popoare vecine.
Practici populare arhaice: ÎNGROPAREA CRĂCIUNULUI
Parodia înmormântării Anului Vechi şi a renaşterii Anului Nou, care se organiza de cetele de feciori pe data de 28 decembrie, se numea îngroparea Crăciunului.
Feciorii, adunaţi la casa jocului, alegeau pe cel care va interpreta rolul Crăciunului mort. Acesta era aşezat pe o scară de lemn (targă funerară) şi acoperit pentru a nu fi recunoscut. În timp ce mortul este condus la râu, pe ultimul drum, cortegiul funerar cântă morţeşte (jeleşte), popa slujeşte, cantorul dă răspunsuri la ectenii, iar lăutarii cântă ca la înmormântările tinerilor necăsătoriţi. Textul ritual, cântat pe melodia prohodului, descifrează semnificaţia obiceiului:
„Măi, Crăciune, măi, Bătrâne,
Astăzi te-ngropăm pe tine.
Haideţi toţi, cu mic cu mare,
Să ducem Crăciunu-n vale,
Şi să-l băgăm în produc,
Pe el să punem butuc.
O, Crăciune, o, Bătrâne,
Du-te de la noi cu bine;
Mergi pe apa Sâmbetei,
Şi-napoi nu mai veni,
C-a veni altu Crăciun
Şi-a fi ca tine mai bun”.
La produc (copcă în gheaţa râului), după ce i se luau iertările şi i se dezlegau păcatele, mortul era aruncat de pe scară pe gheaţă. În acel moment, Crăciunul mort renăştea şi se ridica în picioare pentru a fi văzut de întreaga asistenţă. Noul Crăciun însoţit de feciori şi melodii vesele de joc se întorcea în sat unde se desfăşura pomana (comândarea) Crăciunului, o petrecere de pomină. (Ion Ghinoiu)
Sărbători și practici populare SFÂNTA VARVARA ȘI SFÂNTUL SAVA ÎN VREMEA BUBATULUI
La începutul lunii Undrea, românii arhaici aveau o perioada de trei zile, cuprinsă între 3 și 5 Decembrie, în care celebrau Sărbătoarea bubatului, numită, prin diferite regiuni românești ori Sărbătoarea bubelor, Sărbătoarea vărsatului, Savele sau Savele bubatului.
Pe 4 și pe 5 Decembrie, Sărbătoarea
bubatului oamgia Sfânta Varvara, respectiv Sfântul Sava
Prima, numită și Barbara sau Barbura,
aducea practica îmbărburării, adică a ungerii pe față și (sau) pe mâini a
copiilor sănătoși cu miere, apă îndulcită sau cu suc de fructe roșii. Operațiunea o făcea exclusiv mama copiilor, iar în lipsa
celor de mai sus se folosea bostanul copt.
Prin unele părți ale țării erau utilizate călinele, fructe roșii
necomestibile. Călinele se amestecau cu miere, iar amestecul era pus pe fruntea
copilului și pe obraji, rostindu-se, în credința protecției împotriva bubatului:
„Să fie vărsatul / Dulce / Ca mierea / Și roșu / Cum îi călinele.”
În aceste zile, ale Varvarei și ale lui Sava, copiii nu aveau voie sub nici
un chip să mănânce porumb copt, fasole, pere, mere, nuci. În caz contrar,
bubatul creștea și se întărea precum cele enumerate.
De sfânta Varvara, femeile țineau post,
dădeau liturghie la biserică și făceau praznice, fiind convinse că astfel
sfânta le era de ajutor în caz de năpastă.
Referitor la Sfântul Sava, este de amintit că, datorită ambivalenței
numelui, acesta lua când chip de femeie, când chip de bărbat.
Elementul central al acestei sărbători era pomana rituală. Uneori, aceasta
consta în fasole fiartă și nuci, „ca să îmblânzească bubele”, alteori din turte calde cu lână sau mătase deasupra,
„ca bubele să fie moi, cum îi mătasea”.
Sfântul (sfânta) Sava era
închipuit(ă) ca unul (una) care era trimis(ă) de Dumnezeu să aducă
între oameni boala bubatului. Astfel, se credea că el (ea) umbla cu traista de
bube, iar cine nu îl (o) serba, se îmbolnăvea de bube felurite.
În ziua Sfântului Sava se luau trei lumânări de ceară curată și se punea la
icoana sfântului.Când cineva „aiurează, înnebunește ori strigă a lingoare” se aprindeau pe rând
lumânările și se lăsa se pice din fiecare câte o picătură de ceară. Acestea
eraul luate cu grijă și puse sub perna bolnavului.
De Sfântul Sava nu se mătura, căci altfel se „zgâriau bubele”. Nici nu se dădea gunoiul afară.
(Marcel Lutic - „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)
NOAPTEA STRIGOILOR
Apariţia celor doi sfinţi-moşi, Moş
Andrei şi Moş Nicolae, începutul iernii şi punerea în mişcare a haitelor de
lupi sunt semne evidente de îmbătrânire şi degradare a timpului calendaristic.
Ordinea se deteriorează neîncetat, astfel că pe 29/30 noiembrie, în Noaptea
Strigoilor, se ajunge la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creaţiei;
noapte de spaimă, întrucât spiritele morţilor ies din morminte şi, împreună cu
strigoii vii, „care îşi părăsesc culcuşurile lor fără să aibă vreo ştiinţă
despre aceasta” (Tudor Pamfile), se iau la bătaie pe la hotare, răspântii de
drumuri şi prin alte locuri necurate. Duelurile sângeroase cu limbile de la
meliţe şi coasele furate din gospodăriile oamenilor se prelungesc până la
cântatul cocoşilor, când spaţiul se purifică, duhurile morţilor se întorc în
morminte, iar sufletele strigoilor vii revin în trupurile şi paturile părăsite
fără ştiinţa lor.
În anumite situaţii, strigoii se
manifestau violent faţă de oamenii care nu-şi luau anumite măsuri de protecţie,
în primul rând ungerea cu usturoi a corpului, uşilor şi ferestrelor. Atmosfera devenea şi mai apăsătoare într-o importantă zi
a lupului fixată de tradiţie pe data de 30 noiembrie, la Sântandrei. Atunci
lupul îşi poate îndoi gâtul ţeapăn şi devine mai sprinten, astfel că prada nu
mai are scăpare.
Ca urmare, oamenii trebuiau să ia măsuri suplimentare de pază a vitelor şi
să efectueze diverse practici magice de apărare împotriva lupilor. Nici un alt
moment al anului nu era atât de prielnic pentru transformarea oamenilor în
pricolici, oameni cu înfăţişare de lupi sau câini, ca în ajunul şi în ziua de
Sântandrei. (Ion
Ghinoiu)
CREDINŢE POPULARE – 1 DECEMBRIE: NOAPTEA, TIMPUL MARILOR PREFACERI
Despre luna decembrie
Decembrie este luna a zecea în calendarul roman, cu începutul de an la 1
martie, şi a douăsprezecea în calendarele iulian şi gregorian, cu începutul de
an la 1 ianuarie. Denumirea populară Neios indică abundenţa zăpezilor, în timp
ce alte nume, Andrea, Indrea şi Undrea, păstrează amintirea Sfântului Andrei,
prăznuit în ultima zi a lunii noiembrie. în cursul acestei luni au fost
atestate mai multe începuturi de iarnă: 1 decembrie (Calendarul oficial), 6
decembrie, Moş Nicolae (Calendarul popular), solstiţiul de iarnă (Calendarul
astronomic).
La sate viaţa economică intră într-un proces firesc de relaxare, paralel cu
intensificarea manifestărilor spirituale legate de Crăciun şi Anul Nou.
Sărbătorile şi obiceiurile populare sunt specifice sfârşitului şi începutului
de an calendaristic celebrat, până la mutarea acestuia în ziua de 1 ianuarie,
la Crăciun. Cele mai importante sărbători sunt Bubatul, Sava, Moş Nicolae, Ana
Zacetenia, Modest, Ignatul Porcilor, Moş Ajun, Moş Crăciun, îngropatul
Crăciunului.
Noaptea, timpul marilor prefaceri
Noaptea este timpul propice naşterii, morţii şi renaşterii divinităţilor
adorate. Cele nai importante sărbători din Calendarul popular şi din cel
bisericesc sunt nocturne: Revelionul (naşterea Anului), Crăciunul (Naşterea
Domnului Iisus), Pastele (învierea dănţuitorului), Sântandrei (Noaptea
Strigoilor), Focul lui Sâmedru, Mânecătoarea.
După modelul divinităţilor care mor şi renasc noaptea, au fost alese şi
sărbătorile din ciclul familial: ursitul copiilor se face în a treia noapte
după naştere (Masa Ursitoarelor), actul nupţial şi începutul unui nou ciclu
vital în noaptea nunţii, priveghiul de înmormântare cu jocuri şi mascaţi în nopţile
dinaintea înmormântării.
Sărbătorile şi obiceiurile nocturne se leagă de un străvechi cult lunar şi
agrar, de vremurile când timpul se măsura pe nopţi, nu pe zile. Noaptea este
timpul ritual propice marilor evenimente din viaţa omului şi a divinităţilor
sale. În liniştea întunericului din viaţa intrauterină omul îşi trăieşte Raiul
preexistenţei.