SĂRBĂTORI, LEGENDE ȘI CREDINȚE POPULARE: SFÂNTA MUCENIȚĂ ECATERINA
Numele de Ecaterina provine, se pare, din limba greacă. Unii etimologi merg
mai departe în timp și îl asociază unui cuvânt egiptean care însemna „coroanăˮ.
Numele a devenit foarte răspândit printre creștini datorită cultului pentru
Ecaterina din Alexandria, fecioara decapitată undeva între anii 307 și 311.
La români, Ecaterina a ajuns prin intermediul limbii slavilor vechi, care
pomeneau de numele Catalina. De aici, la noi au apărut prenumele de Cătălina,
Cătălin, Catinca, Catrina
În vremurile vechi, femeile țineau cu sfințenie sărbătoarea dedicată
muceniței Ecaterina. Femeile nu lucrau în această zi, mai ales în casă, ba
chiar, unele dintre ele, țineau și post în această zi, pentru a fi ferite ele
și cei ai casei de boli.
Legenda Sfintei mucenițe Ecaterina
Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina a fost, se spune, fiică a principelui Consta
din Alexandria și a trăit în vremea împăratului păgân Maximian, la începutul
secolului al IV-lea.
Era o tânără înaltă, frumoasă, foarte înţeleaptă. Cunoştea foarte bine
limbile greacă şi latină, avea cunoştinţe temeinice de oratorie şi astronomie.
Sfânta Ecaterina a avut o viziune conform căreia i se arată Iisus Hristos,
care-i dăruieşte un inel de logodnă, spunându-i: „Iată, astăzi te primesc pe
tine, mireasă Mie nestricată şi veşnică. Deci, să păzeşti tocmeala aceasta cu
dinadinsul şi să nu mai primeşti nicidecum alt mire pământesc”.
În ziua următoare, rămâne uimită când vede inelul pe degetul său. Este ziua
în care viaţa ei se schimbă. Ecaterina începe să condamne cultul şi miturile
păgâne, îi înfruntă public pe înţelepţii vremii şi chiar îi aduce la credinţa
adevărată.
Pentru a o combate, Maximian o obligă să se înfrunte cu o adunare de
filosofi păgâni, dar, în final, prin înţelepciunea sa şi iubirea sa faţă de
Hristos, Ecaterina reuşeşte să-i determine pe aceştia să creadă în Mântuitor şi
să-L mărturisească drept Dumnezeu adevărat.
Onsecința: Sfintei Ecaterina i s-a tăiat capul, pentru că lupta împotriva
cinstirii zeilor. Se spune că în momentul morții ei nu a curs sânge, ci lapte,
iar îngerii i-au dus trupul în Muntele Sinai, aici fiind ridicată Mănăstirea
Sfânta Ecaterina.
SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI – TECLELE BERBECILOR
Astăzi este sărbătorită Sfânta Mare Muceniță Tecla. Pe de altă parte, ne
aflăm, în această perioadă, sub simbolul lupului. Și, acolo unde sunt lupi,
sunt și oi și berbeci.
Astfel că astăzi vom face referire la o sărbătoare arhaică a românilor –
cea a Teclelor.
Teclele, reprezentările mitice rele de foc şi lupi, celebrate în mediile
pastorale în ziua de 24 septembrie, au preluat numele Sfintei Mucenice Tecla
din Calendarul creştin ortodox. Local, sunt sărbătorite în zilele Berbecarilor
(26-29 septembrie).
Interdicţiile specifice acestei sărbători ne dezvăluie faptul că, la
început, Teclele erau ţinute întru amintirea strămoşilor mitici, strămoşii
aceştia luând acum înfăţişarea unor berbeci. Berbecul era simbolul
sacrificiului adus divinităţilor familiei şi sufletelor strămoşilor. Pentru
astfel de motive în ziua (zilele) Teclelor nu se mătura prin casă, nu se râşnea
sau măcina, nu se arunca cenuşa din vatră, nu se lucrau lâna şi pieile de
animale, nu se atingeau unelte sau obiecte ascuţite ş.a. Cei care îndrăzneau să
facă aşa ceva se puteau aştepta la o pedeapsă de foc de la Tecle sau la o
vizită, nu tocmai plăcută, din partea lupilor, aceştia plecând doar după ce
savurau o oaie-două şi un berbec. De asemenea, era strict interzis să se
împrumute ceva, în special foc, altfel pe respectivul om îl călcau haitele de
lupi.
În mitologia clasică, berbecul era socotit mesagerul și animalul de călărit
al zeilor. În Grecia antică a existat chiar un zeu al berbecilor, care era invocat întru
apărarea trumelor de oi împotriva fiarelor sălbatice.
În tradițiile românești, berbecul era a și belșugul aducător de noroc,
coarnele sale având virtuți antropopaice, apărând locul în care ele erau puse
și stimulând fecunditatea.
FILIPII DE TOAMNĂ (10-30 noiembrie)
Pe vremuri, începând cu a doua decadă a
lunii noiembrie şi până în primele zile ale lunii februarie, exista un adevărat
lanţ de sărbători „lupeşti”. În acest interval
de timp, lupilor, animale totemice pentru comunităţile arhaice, li se închinau
aproape 30 de sărbători; una dintre cele mai importante era Filipii,
Hilipii sau Cilipii de
Toamnă, aceasta ţinând, în funcţie de zonă, de la una până la 12
zile, în perioada 10-30 noiembrie. Filipii erau consideraţi un fel de zei ai
casei, apărători de rele şi de fiare sălbatice, în special de lupi.
De ce erau dedicate atâtea sărbători lupilor tocmai acum? Ei bine, această
perioadă de circa 80 de zile se suprapunea peste sezonul în care lupii se
înmulţeau, aceştia fiind acum mai periculoşi decât de obicei. În multe dintre
aceste zile existau o mulţime de interdicţii ritual. Astfel, femeile căsătorite
nu aveau voie decât să gătească şi să spele cămăşi, prin această spălare
sperându-se că vor fi opărite gurile lupilor.
De altfel, sărbătoarea Filipilor le privea mai ales pe femeile căsătorite.
Acestea, la nuntă, primeau drept moştenire de la mame sau de la soacre un
anumit număr de Filipi, zilele
acestora trebuind să le respecte mai ceva ca pe duminici. În aceste zile, nevestele
nu trebuiau să se pieptene, ca nu cumva să se îndesească pădurile şi să se
înmulţească lupii. Deşi măturau gunoiul, îl lăsau după uşă, fiind interzisă
scoaterea lui din casă, crezându-se că în gunoi şi-ar putea găsi lupoaicele
focul şi jarul necesar puirii.
Cu vreo câteva zile înaintea Filipilor, femeile lipeau cu lut crăpăturile
din vatră şi uşa sobei, sperând că astfel vor lipi şi ochii lupilor. Pe aceeaşi
linie a magiei imitative, femeile obişnuiau să încleşteze dinţii pieptenilor
unii în alţii pentru ca şi gurile fiarelor să fie încleştate, în vreme ce
foarfecele erau legate cu aţă, în credinţa că aşa se va lega şi gura lupului.
Sărbători și legend populare: SFANTUL ION MILOSTIVUL ȘI PILDELE SALE
Sub numele de Sfântul Ion Milostivul,
ziua de 13 noiembrie era cinstită întru aducerea aminte a Sfântului Ierarh Ioan
Gură de Aur, pentru a fi ferite vitele de muşcătură de şarpe şi de lup.
E bine de știut că „Ion”, unul dintre cele mai răspândite prenume la
români, derivă din ebraicul Johanan, însemnând „Iahve (Dumnezeu) a avut
milă”.
Prin satele noastre se povesteşte că, după ce Sfântul Ştefan a făcut multe
mănăstiri şi biserici, nu se ştia ce liturghie trebuie să ducă oamenii la
sărbători, atunci când veneau în lăcaşele Domnului. Sfinţii Vasile şi Grigore
au propus 10 lei, respectiv 5 lei. Sfântul Ion le-ar fi spus că o asemenea
liturghie e prea grea pentru sărmanii oameni; „Să fie numai 10 bani ca s-o
poată aduce şi văduvele şi oricine şi câţi mai mulţi. Şi pentru creştini fi-va
mai uşor şi pentru slujitori mai bine!” a mai adăugat Sfântul Ion. Ceilalţi doi
mari ierarhi au fost de accord. O văduvă, care era prin preajmă, îi spune Sfântului
Ion: „Sfântă şi de aur să-ţi fie gura!”. De atunci, i-a rămas sfântului numele
sub care îl ştim noi şi astăzi: Gură de Aur.
Din Biblie se știe că a păcătui cu gândul e acelaşi lucru ca şi cum
am fî păcătuit cu fapta. Altădată, oamenii nu uitaseră ceea ce le-ar fi spus cândva
Sfântul Ioan Gură de Aur. Iată, pe scurt, o variantă a unei povestiri din care
vom afla legătura dintre gând, vorbă şi faptă.
În prima se arată cum, odată, la o mare sărbătoare, cei trei ierarhi
slujeau în biserică. În timpul predicii, ei au avut următorul schimb de
replici: „Măi fraţilor, spuse Sfântul Vasile, când omul gândeşte e ca şi când
ar vorbi, iar când vorbeşte e ca şi cum ar face lucrul despre care a vorbit”.
„Aici greşeşti, a replicat Sfântul Grigore. Gândul cu vorba or fi totuna, însă
de la vorbă şi până la fapta e departe.” Sfântul Ion, gânditor, ar fi spus: „Nu
vă fie cu supărare fraţilor, dar
nu-i nici aşa destul de nimerit, a gândi e una, a vorbi e alta şi a face
alta estel”. Poporul din biserică a rămas tare mirat de vorbele spuse de
Sfântul Ion, însă nimeni nu a îndrăznit să mai adauge nimic.
După ceva timp de la această discuţie, Sfântul Ion face un mare praznic, la
care cheamă şi pe ceilalţi doi mari ierarhi (Vasile şi Grigore), dar şi multă
lume. Pe mese se aflau bucate alese, pe toţi îi cam înghesuia foamea, însă
nimeni nu îndrăznea să guste nimic până nu se înălţau rugăciunile. Gazda,
Sfântul Ion, tăcea mâlc, şi a trecut aşa timp îndelungat. Toţi se întrebau care
e rostul acestei tăceri, pană când, într-un târziu, Sfântul Ion a deschis gura,
grăind astfel: „De ce nu ospătaţi, oameni buni, din praznicul meu?” „Pentru că
nu-i sfinţit”, răspunseră oamenii. „Atunci, cuvioşi părinţi, de ce nu faceţi
rugăciunile”, întrebă sfântul pe cei doi ierarhi. „Pentru că în casa ta suntem
şi numai tu ai cuvânt de poruncă”, vorbiră Sfinţii Vasile şi Grigore. „Ba nu-i aşa,
spuse Sfântul Ion. După spusa Sfinţiilor Voastre, a gândi, a vorbi şi a face,
toate sunt una. Şi dacă v-aţi gândit, de ce n-aţi vorbit şi n-aţi început
ospătarea praznicului?” Se spune că cei doi mari ierarhi plecară ochii în
pământ şi începură rugăciunile şi apoi ospăţul!
(Marcel Lutic -
„Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)
CREDINŢE POPULARE – DESPRE ARHANGHELI. TURTA ARIEŢILOR.
Sfinţii Mihail şi Gavril, sărbătoriţi pe 8 noiembrie, sunt numiţi de popor
Arhangheli. În tradiţiile populare, arhanghelii sunt conducători ai cetei îngerilor
şi responsabili cu transportul sufletelor morţilor. Unde sunt consideraţi
patroni ai turmelor de oi, Arhanghelii se prăznuiau două zile la rând (8 şi 9
noiembrie). Unde se credea că aceştia preiau şi conduc sufletele morţilor în
Rai sau în Iad, li se rezervă o singură zi (8 noiembrie).
Spre deosebire de îngerii obişnuiţi, aceştia au aripi dar şi săbii.
Arhanghelul Mihail, mult mai prezent în folclorul românesc în comparaţie cu
Arhanghelul Gavril, poartă, uneori, cheile Raiului, este slugă la Scaraoţchi cu
care se luptă, veghează la capul bolnavului dacă acesta este ursit să moară sau
la picioarele lui dacă mai are zile de trăit. Ca naş, prezice moartea
cumătrului. De asemenea, apare ca patron al ţiganilor.
Scurta perioadă de încălzire trecătoare a timpului, de două până la patru
zile, care apare de obicei între Arhangheli şi Crăciun, este numită, local, Vara
Arhanghelilor (Transilvania).
Turta Arieţilor
Coptura din mălai sau faină preparată în ziua de Arhangheli (8 noiembrie)
când în unele zone etnografice se amestecau oile cu berbecii pentru
împerechere, este numită Turta Arieţilor sau Turta Berbecilor. Pentru a afla
dacă le va fi bine sau rău oilor peste aproximativ 21 de săptămâni, durata de
gestaţie a ovinelor, Turta Arieţilor se arunca în mijlocul turmei şi se
pronostica: semn bun dacă aceasta cădea cu faţa în sus şi semn rău dacă aceasta
cădea cu faţa în jos (Banat).
CARUL DE BĂJENIE
Tradiţiile populare înregistrate pentru Atlasul
etnografic român amintesc de carul de băjenie cu două oişti, de luntrile cu
care se transportau în baltă vitele şi alimentele, de gropile în care se
ascundeau bucatele, de râşniţa nelipsită din inventarul cu care se pornea în
băjenie, în refugiu: „Se puneau râşniţa şi putina cu brânză în car, luau vitele
şi fugeau în codru” (Oancea, jud. Galaţi); „Căruţa avea două proţape. Puneai
râşniţa şi boabele în căruţă şi fugeai în Pădurea Seacă. În căruţă râşneai
boabele pentru mămăligă” (Scorniceşti, jud. Olt); „Când veneau, turcii puneau
râşniţa în coada carului şi fugeau la Râpa Sănilii. Stăteau acolo până plecau
turcii” (Vlădeşti, jud. Galaţi); „Fiecare gospodar avea luntre. Punea în ea
râşniţa, cerealele şi mergea pe baltă la Prut, pe grinduri. Dacă se terminau
boabele, veneau noaptea la groapa de bucate şi luau altele. Duceau acolo şi
vitele”; „Se ascundeau cerealele în gropile de bucate şi fugeau în codru”
(Oancea, jud. Galaţi).
Mărturii scrise ne-au lăsat şi alţi
călători străini. Îngrozit de jefuirea Târgoviştei de către turci, Paul de Alep
şi alţi clerici sirieni au urmat şi ei pilda românilor: „Noi trimisesem încă
mai dinainte toate lucrurile noastre în munţi, prin mijlocirea şi încrederea acelui
stareţ. El dăduse tuturor cetelor de ţărani care locuiau în acei munţi câte o
boccea, două sau trei, cu lucruri ale noastre, ca să le păstreze sau să le
ascundă în peşteri şi în tainiţe, în vârful munţilor, ştiute şi cunoscute numai
de ei”. (Ghinoiu, CAlendarul țăranului
român, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010, București)
PRACTICI POPULARE: BĂTUTUL PARULUI, RIT DE ÎNTEMEIERE
Modelul exemplar de întemeiere a adăpostului (casa copilului, casa, satul,
statul) este baterea rituală numită de popor bătutul parului sau bătutul
stâlpului. Parul este un axis mundi, imagine a împerecherii Cerului
patern cu Pământul matern. Această practică magică care îşi are originea în
mişcarea de du-te-vino a reflexului sexual este legată de întemeierea
adăpostului sufletului şi de primele invenţii tehnologice ale omenirii
(semănatul cu parul, aprinderea focului prin frecarea lemnelor, zdrobitul seminţelor
cu pisălogul în piuă). Nu
exista o construcţie mai deosebită fără gestul întemeietor al bătutului
parului, ţăruşului sau pociumbului. Impulsul mişcării inconştiente de
du-te-vino a generat invenţiile primare ale omenirii: piua şi pisălogul pentru
zdrobitul seminţelor; semănatul cu parul sau cu băţul, aratul cu plugul,
meliţatul cu meliţa.
Pornind de la practica magică a bătăii rituale se poate descifra logica unor vechi expresii populare, precum compararea bărbatului care vorbeşte mult şi monoton cu un pisălog, instrument care se mişcă du-te-vino în cea mai veche instalaţie tehnică a omenirii, piua, diferită de compararea femeii care, exact pentru acelaşi motiv, i se spune că îi merge gura ca meliţa. Gestul colindătorilor de a bate şi scormoni cu beţele în foc, sorcovitul copiilor care bat cu sorcova persoana colindată, credinţa că nucul cules fără a fi bătut nu va face nuci în anul viitor etc. Sunt acte de fertilitate şi fecunditate legate direct sau indirect de bătaia rituală. (Ion Ghinoiu)
CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – RITUALUL ÎNTEMEIERII CASEI DE PIATRĂ
În concepţia oamenilor de altădată, casa copilului se întemeia, ca oricare
alt adăpost (casă, sat, stat), după un scenariu ritual care cuprindea, printre
altele, descoperirea locului favorabil întemeierii, de obicei prin vânătoarea
rituală (oraţia de nuntă descrie peripeţia mirelui plecat la vânătoare),
întemeierea adăpostului prin actul bătutului parului sau stâlpului (actul
nupţial), însufleţirea adăpostului creat printr-o jertfă.
Crearea omului de către om este un act divin care putea fi împlinit de mire
şi mireasă după consacrarea acestora prin cununia creştină şi colăcăria precreştină. După colăcărie şi cununie mirii devin,
trecător, personaje sacre care pot aduce, prin actul nupţial, pruncul din lumea
de dincolo în lumea de aici. În timpul nunţii tot ce vine în contact cu corpul
lor sacru poartă noroc, fertilitate, prosperitate: nuntaşii caută să prindă şi
să mănânce din bucăţile de colac sau turtă rupte deasupra capului miresei şi
aruncate de nănaşă nuntaşilor ca hrană sacră, obiceiul vechi de a păstra cămaşa
de mire sau mireasă, odăjdii care au învelit trupurile pasager divine la nuntă,
pentru înfăşarea copilului la naştere, îmbrăcarea lor pe patul morţii; obiceiul
contemporan de a scrie pe talpa pantofului de mireasă numele prietenelor pentru
a le grăbi căsătoria.
După consacrarea rituală prin
colăcărie şi cununie, mirii erau iniţiaţi ce au de făcut prin împerecherea, în
timpul nunţii, a unor substitute ale masculinităţii (bradul, steagul, toiagul,
băţul înflorat) cu cele ale femininităţii (colacul, mărul, talerul miresei,
cununa).
SĂRBĂTORI POPULARE – SIMION STÂLPNICUL (1 SEPTEMBRIE)
Mineiul de
pe 1 septembrie glăsuieşte astfel: „Supărându-se fericitul (Simion, la care
lumea se adunase ca să-l vadă) de o cinstire ca aceea şi de neodihnă, şi-a
aflat un străin chip de scăpare din gâlcevile omeneşti. Pentru că a gândit
să-şi zidească un stâlp şi pe dânsul să stea, ca aşa să nu poată cei ce veneau
a se atinge de dânsul. Deci
a zidit stâlpul şi pre dânsul o chiliuţă strâmtă de doi coţi, şi acolo
suindu-se, petrecea în post şi în rugăciune”.
Plecând de
aici şi, probabil, de la realităţi anterioare, Sfântului Simion Stâlpnicul i s-au
conferit unele atribute neconforme cu religia creştină. Astfel, în popor i se
spunea „stâlpnicul” datorită faptului că „toată viaţa lui a stat într-un picior
pe un stâlp înalt şi cu mâinile
ţinea pământul să nu cadă”. Alteori, i se pune în cârcă şi cerul, neuitându-se
să se precizeze că „ţine şi stâlpii pe care stă pământul, pe peştele din mare”.
Prin Bucovina se credea că a stat pe stâlp numai un an rugându-se la Dumnezeu
să nu dea ploaie m acest timp. Se spunea că la 1 septembrie au venit vrăbiile
şi l-au ciupit, astfel încheindu-se anul de stat într-un picior. De altfel, poporul susţine că în
ziua de 1 septembrie nu se vede nici o vrabie, toate fiind plecate la
împărăteasa lor, o babă căreia îi duc în ciocuri grăunţe din toate holdele,
asigurându-i astfel hrana pentru un an de zile.
Aşadar,
credinţa generală în legătura cu acest sfânt e că susţine de pe un stâlp cerul
şi pământul. Locuind undeva la înălţime, nu este de mirare că poporul l-a
socotit şi stăpân al vânturilor, dându-le drumul din când în când pentru a nu
provoca molime, necurăţenii şi boli, „căci vântul e ca o scăldătoare, curăţă
totul”. În acest sens se povesteşte ca odată, supărat pe Dumnezeu că i-a luat
un copil, Simion Stâlpnicul ar fi închis toate vânturile într-un butoi uriaş,
de unde, în ciuda rugăminţilor lui Dumnezeu, a sfinţilor, a multor dobitoace şi
păsări, nu le-a slobozit decât după şapte ani şi numai la rugămintea cocoşului,
acesta arătându-i sfântului cum îi sunt ucişi pe capete puii. Însă el, în
câteva săptămâni, cu ajutorul găinilor, are de trei ori pe atâţia. De atunci
este blagoslovit cocoşul cel voinic să poată ţine 40 de „femei” şi să umble
prin sat de câte ori pofteşte.
Ziua de 1
septembrie este favorabilă efectuării a numeroase previziuni meteorologice.
Astfel, daca dimineaţa este ploioasă, aidoma era şi primăvara următoare. O
amiază posdomorâtă ar anunţa o toamnă urâtă. O toamnă lungă era semnalată de
tunetele din ziua Stâlnicului. Alte previziuni se făceau după viermele ce se
afla pe „gogoşi” sau „merele” de pe faţa inferioară a frunzelor
de stejar, absenţa viermelui de aici prevestind un an secetos. Dacă
viermele avea aripi se anunţa un an potrivit de roade ducea pe oameni cu gândul
la un an bogat. În fine, dacă mai tuna după 1 septembrie, era semn de toamnă
lungă. Abundenţa de previziuni meteo
este explicabilă, în a lunii septembrie începând Anul Biblic, orice început
stând, firesc, sub semnul anticipaţiilor.
Cuvântul
„stâlp” din textul hagiografic citat mai sus nu are sensul obişnuit de „element
de construcţie din lemn, piatră, servind la susţinerea unei clădiri”, ci face
trimitere la o construcţie înălţată, un foişor sau turn de pază.
Ca
şi în alte cazuri, şi acum s-a făcut o falsă analogie între cuvântul „stâlp”,
ca element de construcţie, şi reprezentări mai mult sau mai puţin asemănătoare.
Numai astfel a putut sa apară Sfântul Simion Stâlpnicul ca unul dintre...
stâlpii de susţinere ai pământului, producând, dacă nu-i era serbată ziua cum
trebuie, cutremure!
Aşadar,
sfantul ţinut pe 1 septembrie era privit de popor ca o axa care reuneşte
pământul şi cerul, cei care nu-i ţineau sărbătoarea putându-se aştepta la ce-i
mai rău: dărâmarea caselor din temelii, înţepenirea picioarelor (ipostaze şi
acestea ale stâlpului!) sau chiar preschimbarea în ... stâlpi de piatră. Avem,
nu-i aşa, suficiente motive să cinstim cum se cuvie ziua Sfantului Simion
Stâlpnicul.
LA 1 AL LUI RĂPCIUNE ARE LOC ANUL NOU BIBLIC (BISERICESC)
Până în
secolul al XVIII-lea, curtea domnească şi Biserica foloseau ca an oficial pe
cel biblic, care începea la 1 septembrie. La această dată, Biserica creştină
celebrează pe Cuviosul Simeon Stâlpnicul, numit de popor Simion Stâlpnicul sau Stâlpnicul. Acestuia îi sunt dedicate mai
multe credinţe cu semnificaţie calendaristică: „Se numeşte astfel fiindcă toată
viaţa lui a şezut numai intr-un stâlp înalt” sau „din pricină că toată viaţa
lui a stat intr-un picior pe un stâlp înalt şi cu mâinile ţinea Pământul să nu
cadă” (Tudor Pamfile). În ziua aceasta se efectuau numeroase observaţii şi
previziuni meteorologice: „Sf. Simion ţine anul; cum e ziua lui, aşa e tot
anul”. „Dacă dimineaţa e ploioasă, va fi primăvara ploioasă. Dacă e la amiază
frumos, va fi anul bun. Dacă toată ziua e ploaie sau soare, va fi tot anul
ploios sau secetos. Dacă este Sf. Simion posomorât, toamna e rea şi n-au chip
oamenii să-şi strângă grânele” (Niculiţă-Voronca).
Preziceri
meteorologice eficiente se efectuau însă prin observarea stadiului de
dezvoltare a viermilor din gogoşile de stejar: „cine ştie să caute în ziua de
Simion Stâlpnicul, e ca şi cum ar căuta în zodie. Dacă viermele va fi zburat pe
această vreme, e semn că anul va fi secetos, uscăcios. Dacă viermele va fi cu
aripi, anul va fi potrivit în roade. Dacă aripile nu-i vor fi crescute încă,
anul viitor va fi bogat în roade” (Tudor Pamfile).
Se spune că
în această zi păsările, în special, vrăbiile, „merg pe măsură, să-şi facă
boierescul”, adică să transporte cu ciocul grăunţele care li se cuvin din
fiecare holdă cultivată de oameni la Împărăteasa lor, unde se găsesc cămările
lor pentru iarnă.
După urmele lăsate în obiceiurile şi tradiţiile orale,
Anul Nou biblic (bisericesc) a influenţat puţin structura Calendarului
popular.