MAICA DOMNULUI ÎN CALENDARUL POPULAR
La trecerea de la vară la toamnă,
Calendarul popular păstrează amintirea morţii şi renaşterii Zeiţei-Mumă peste
care Părinţii Bisericii creştine au suprapus moartea (Adormirea) şi naşterea
Fecioarei Maria. Prin inversarea evenimentele care deschid şi închid viaţa Sfintei
creştine, mai întâi moare (15 august) şi apoi se naşte (8 septembrie), Biserica
creştină a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare mai întâi reprezentarea
mitică ajunsă la vârsta senectuţii, în cazul de faţă Sântămăria Mare, şi apoi
se naşte Sântămăria Mică.
Deşi textele religioase îndeamnă să ne
bucurăm la naşterea Fecioarei Maria (8 septembrie): „Să trâmbiţăm duhovniceşte…”,
„Ioachim se veseleşte şi Ana prăznuieşte. (…) Să dănţuiască toată făptura, să
se veselească şi David...”, românii întâmpină cu mai multă bucurie celebrarea
morţii Născătoarei de Dumnezeu (15 august): Sântămăria Mare.
Fecioara Maria este identificată în Panteonul românesc sub mai multe
denumiri: Sântămăria Mare, Sântămăria Mică şi cu sinonimele lor, Maica
Precista, Precista Mare şi Precista Mică. Importanţa calendaristică a
Sântămăriei Mari este subliniată de postul de două săptămâni care o prefaţează
(1-14 august), de pelerinajele organizate la mănăstirile cu hramul său, de
deschiderea unui important sezon de nunţi (16 august - 14 noiembrie), de
începerea târgurilor şi iarmaroacelor de toamnă, de praznicele de pomenire a
morţilor şi pomenile date pentru cei în viaţă.
Acum se încheia văratul oilor la munte, cum spune zicala „La Sântămăria
Mare/ Tulesc oile la vale!”, bărbaţii îşi schimbă pălăria cu căciula, se
interzice scăldatul în apa râurilor spurcată de cerb şi dormitul pe prispa sau
în târnaţul casei, se angajau paznicii la vii şi se luau măsuri de protecţie
magică a podgoriilor împotriva păsărilor, începea „bătutul” (culesul) nucilor. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)
CREDINŢE POPULARE – ATRIBUŢII ALE ZEIŢEI-MAMĂ PRELUATE DE SÂNTĂMARIA MARE
Fecioara Maria apare în Panteonul românesc sub nume diferite: Sântămăria
Mare (15 august), Sântămăria Mică (8 septembrie), Maica Precista, Precista Mare
şi Precista Mică.
Sântămăria Mare este cea mai îndrăgită divinitate feminină de către români.
Este invocată de fete pentru grăbirea căsătoriei, de femei pentru uşurarea
naşterii, de păgubiţi pentru prinderea hoţilor, de descântătoare pentru
vindecarea bolilor. Tot ea binecuvântează boii, vacile, oile şi porcii pentru
că au încălzit-o şi hrănit-o în timpul naşterii domnului Iisus în grajdul lui
Crăciun, rândunelele pentru că au vestit învierea lui Iisus.
În schimb, a blestemat calul pentru că a ronţăit şi tropăit în timpul naşterii
sau că a mâncat fânul în care a fost ascuns Pruncul, păianjenul pentru că a
întrecut-o la tors, lemnarul pentru că i-a făcut
Mântuitorului crucea grea. Pe feciorul zburdalnic, Năvalnicul, care a speriat-o
când mergea cu Iisus în braţe la moliftă, la 40 de zile de la naştere, îl
transformă în buruiană folosită în farmecele de dragoste.
Sfânta Maria are trăsăturile Născătoarei,
a Marii Zeiţe neolitice, invocată în momentele de grea cumpănă ale omului. În
basme ajută eroinele să iasă din impas, dar le pedepseşte cu asprime când îi
încalcă ordinele, vindecă boli grele, redă vederea fiicei orbite de mama
vitregă, înzestrează fecioara vrednică şi ascultătoare şi o căsătoreşte cu fiul
de împărat.
În unele tradiţii, Maica Domnului, identificată cu astrul
nopţii, Luna, sau cu Pământul, se roagă de Dumnezeu să nu prăpădească lumea, să
nu izgonească vânturile cu avantajele care le aduc acestea oamenilor. (Ion
Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)
CREDINŢE POPULARE LEGATE DE SCĂLDATUL ŞI SPĂLATUL RUFELOR LA RÂU
Oamenii se puteau scălda
în apa râurilor şi lacurilor într-o perioadă de timp bine precizată în
Calendarul popular: era deschisă de Sângiorz (23 aprilie) şi închisă de
Schimbarea la Faţă sau Probejenie (6 august). În acest interval de o sută şi
cinci zile spălau şi femeile rufele şi lâna oilor la râu. Tradiţia spune că la
Probejenie, apele sunt „spurcate de cerb care se p... în râu” şi încep să se
răcească, iar ursul, asemănător omului, încetează să se mai scalde, cum îi e
obiceiul, în scăldătoare (Moldova, Muntenia, Oltenia, Banat).
Spre deosebire de apa
neîncepută folosită la scaldele rituale din ciclul familial (scalda după
naştere şi după botez a copilului, scalda lăuzei, scalda mortului) şi din
ciclul calendaristic (scalda fetelor şi nevestelor cu homan la Sântoader, în
pajiştile înflorite la Sânziene ş.a.), românii credeau şi în valoarea apei
începute, sfinţite (de obicei agheasma), zăcute (din fântânile părăsite), de
leac, numită, local, clocită sau puturoasă, vii ş.a. În ceea ce priveşte
ultimul tip, apa vie, aceasta s-ar găsi la marginea Pământului, în locuri
neumblate de om. Se spune că cine ajunge acolo şi o bea rămâne tânăr si
nemuritor. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)
Sursă
foto: Adolph Chevallier – „Fete la râu”.
PRACTICI POPULARE – BRAZDA SATULUI
Tragerea brazdei de plug în jurul
vetrei satului a fost o practică magică obişnuită pentru apărarea simbolică a
aşezărilor, cetăţilor şi statelor. O legendă a Antichităţii romane spune că
„Gloria întemeierii Romei revenindu-i lui Romulus, acesta a trecut imediat la
fapte, trăgând o brazdă în jurul Palatinului. Pământul aruncat afară simboliza
zidul cetăţii, brazda şanţul şi, în locul rezervat porţii, plugul ridicat în
sus lăsa o trecere spre exterior”. Fratele său geamăn, Remus, încercând să
ridiculizeze zidul şi şanţul de pământ, le-a trecut dintr-o săritură, motiv
pentru care Romulus îl omoară blestemând: „Aşa să piară oricine va trece în
viitor zidul meu!”
Tradiţia tragerii brazdei de plug
ca hotar între state, care nu putea fi călcată fără consecinţe grave, s-a
păstrat până spre zilele noastre. Simbolul de hotar al brazdei de plug a
persistat în spaţiul carpato-dunărean şi datorită celor două valuri de pământ
construite în Antichitate de romani şi numite de români Brazda lui Novac sau Brazda lui Troian.
Conform tradiţiei populare,
brazda de plug delimita până la Unirea din 1859 satele, dar şi provinciile
româneşti Moldova şi Ţara Românească. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului
român”).
PRACTICI ARHAICE ROMÂNEȘTI: ÎMPUIATUL URŞILOR ŞI PAŞTELE VIŢEILOR
Ziua de 1 August este închinată Sfântului Mucenic
Macabei care ar fi fost prins şi ars de păgâni într-un cuptor încins de
flăcări. În această zi oamenii stropeau cu agheasmă grădinile şi livezile,
sfinţeau la biserică spice de grâu, le scuturau în podul palmelor şi amestecau
boabele cu sămânţa pe care urma s-o semene toamna, scoteau mierea de la stupii
de albine (ştiubeie, coşniţe) pentru a fi folosită în practicile de medicină
populară şi culegeau diferite plante de leac.
Poporul numea această zi Macavei sau împuiatul
(împerecherea) Urşilor. La
latitudinea geografică a României urşii se împerechează la sfârşitul verii şi
începutul toamnei, perioadă când aduc pagube însemnate turmelor de oi,
livezilor şi prisăcilor. Acest timp este marcat în Calendarul popular de ziua
de 1 August. Prin Ţara Haţegului ursului i se punea acum o ofrandă în cale, de
obicei o pulpă de viţel, şi i se spunea cu voce tare: „Na, Ursule!”
Moş Martin, important zeu al Panteonului carpatic, mai
este sărbătorit la Martinii de Iarnă (1-3 Februarie), când fată, la Ziua
Ursului (2 Februarie) şi în Sâmbăta Ursului (o săptămână înainte de Moşii de
Florii).
În tradiţiile populare, ursul este mai degrabă
folositor decât dăunător: influenţează în bine Ursitoarele la naşterea
copilului; pruncii unşi cu untura lui cresc voinici şi sănătoşi; copilul bolnav
de sperietoare se vindeca dacă se afuma cu păr
de urs; pe bărbaţii călcaţi de urs primăvara
nu-i mai durea spatele peste vară. La înmormântarea oamenilor, în nopţile de
priveghi, şi la moartea şi renaşterea anului (Anul Nou) apăreau fantastice
spirite ascunse sub măştile de urs. Adesea, dinţii lui se purtau ca talisman. În
vremurile imemoriale, ursul ar fi fost un om obişnuit, morar sau păstor în
satul său. În unele poveşti, ursul are sentimente şi preocupări umane: iubeşte
o femeie pe care o fură şi o duce la casa lui din pădure, este inteligent, îşi
construieşte adăpost pentru iarnă (bârlogul), prevesteşte vremea friguroasă sau
călduroasă. ((Ion Ghinoiu – „Calendarul țăranului român. Zile și mituri”,
Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2019)
SĂRBĂTORI, CREDINŢE POPULARE – POSTUL SÂNTEIMĂRII
Sântămăria Mare este prefaţată de unul dintre marile posturi de peste
an,care începea la 1 august (împuiatul Urşilor) şi se încheia la 15 august
(Sântămăria Mare). La Probejenie (6 august), cea mai însemnată sărbătoare din
timpul acestui post, este dezlegare de peşte. Abundenţa fructelor, legumelor şi
zarzavaturilor de la sfârşitul verii şi începutul toamnei uşurează ţinerea
postului Sântămăriei. Se spune, de altfel, că acesta ar fi fost rupt din Postul
Paştelui.
În afara celor patru posturi de peste an (Crăciun, Paşti, Sânpetru şi
Sântămărie), se ţineau, pentru căsătoria fetelor, vindecarea unor boli grele
posturi şi mai severe, aşa-numitele posturi negre.
Un post negru, cu suprimarea totală a alimentaţiei timp de şapte zile, câte
o zi în şapte săptămâni la rând, se ţinea pentru dovedirea şi pedepsirea
răufăcătorilor: hoţi, tâlhari.
Persoana care ţinea postul negru, de obicei o femeie iertată, se autoizola
şi petrecea timpul în deplină curăţenie trupească şi sufletească (Moldova de
Nord, Bucovina).
Post negru se ţinea, uneori, şi în zilele de vineri şi miercuri pentru
sănătatea şi prosperitatea familiei (Muntenia, Oltenia).
TRADIȚII, OBICEIURI POPULARE – APRINDEREA FOCULUI VIU
Focul aprins prin frecarea unor lemne uscate la urcarea oilor la stână care
se menţinea nestins până la Sântilie, uneori până la coborârea oilor de la
păşunile alpine, se numea foc viu. Arzând, se credea că acesta distrugea
agenţii malefici, mistuia relele din preajma stânei şi ţinea în frâu
vrăjitoarele răspunzătoare de toate necazurile şi calamităţile care se abăteau
asupra oamenilor, vitelor şi recoltelor: boli, grindină, stricăciuni provocate
turmelor de animalele sălbatice şi recoltelor de insectele şi păsările de
pădure, necăsătorirea fetelor şi flăcăilor.
Menit să purifice spaţiul prin lumina, căldura şi fumul său, focul viu
aprins la începutul sezonului pastoral se deosebea de celelalte focuri rituale
aprinse la sărbătorile de peste an (Anul Nou, Lăsatul Secului de Paşti, Măcinici,
Joimari, Sânziene) prin tehnologia preistorică a obţinerii şi arderea lui,
mocnită, o perioadă îndelungată de timp. Sunt mai multe argumente care
demonstrează că este un foc ritual, nu unul obişnuit: se aprindea numai de
bărbaţi, de obicei de tineri necăsătoriţi şi neprihăniţi, la date fixe, la
începutul sezonului pastoral sau la data urcării oilor la stâne; se păstra
nestins până la Sfântul Ilie, uneori până la coborârea turmei; ciobanii îl săreau ritual şi,
uneori, treceau animalele prin fumul produs de foc; se pronunţau anumite
formule magice.
OBICEIURI POPULARE – ÎMPERECHEREA RUDARILOR (27-28 IULIE)
Pantelimon sau Pintilie Călătorul, frate cu Sântilie, este o reprezentare
mitică a cărei zi de celebrare (27 iulie) este un important hotar în scurgerea
timpului calendaristic. Acum se spunea că se întoarce crugul Cerului spre
toamnă şi iarnă, că păsările, în special berzele (cocostârcii), se strâng
stoluri pregătindu-se pentru plecare în ţările calde, iar cerbul iese din râu
vestind răcirea apei (Moldova).
Ultima zi a Bâlciului de Sântilie de la Câmpulung, numită Pantelimon sau
împerecherea Rudarilor, era dedicată cunoaşterii şi căsătoriei rudarilor din
satele şi cătunele locuite de aceştia de pe laturile de nord şi de sud ale
Carpaţilor Meridionali: Argeş, Dâmboviţa, Vâlcea, Braşov şi Sibiu. Ceremonialul
cuprindea următoarele secvenţe: sosirea rudarilor în seara sau în dimineaţa
zilei de 27 iulie; gătitul fetelor candidate la căsătorie prin îmbrăcarea lor
în costume populare româneşti; cunoaşterea şi distracţia tinerilor în cursul
zilei de 27 iulie; împerecherea (căsătoria) tinerilor care se făceau nevăzuţi
în noaptea de 27/28 iulie prin pădurea de pe dealul Gruiului; consfinţirea
căsătoriilor de obştea lărgită a rudarilor pe platoul pieţei din centrul vechi
al oraşului Câmpulung, unde se juca brâul după fluier în dimineaţa zilei de 28
iulie şi se vedea cine cu cine s-a legat. Cu acest prilej se rezolvau şi
divorţurile. Soţii certaţi din diferite motive de-a lungul anului plecau în
noaptea de Pantelimon în compania altor parteneri.
În anii 1970, căsătoriile oficiale la Primărie şi religioase la biserică
aveau mai puţină importanţă ca împerecherea rudarilor în ziua de Pantelimon.
Fetele şi mamele lor şi-ar fi dorit, fireşte, căsătorii oficiale, care le-ar fi
reglementat prin lege soarta viitorilor copii. Tacit, ele se supuneau unei
aspre legi nescrise şi se consolau cu zicala „Aşa e obiceiul!”
TRADIȚII POPULARE ROMÂNEȘTI – HORA SÂNTILEI
Hora Sântiliei era un obicei prenupţial
la miezul verii pastorale, când ciobanii coborâţi de la stâne îşi „băgau
drăguţele în joc“. Intrarea unei fete în joc, în prezenţa obştii săteşti, era
un prag obligatoriu pentru ca aceasta să poată fi peţită în vederea căsătoriei.
Fetele neintroduse în joc la Sântilie aveau să privească hora de pe margine,
fără să intre în horă şi să poată juca încă un an. Cu o zi înainte de Hora
Sântiliei ciobanii le făceau cadou drăguţelor câte o furcă de tors crestată de
ei cu dorul aprins în singurătatea şi liniştea munţilor (Zăbala, jud. Covasna) sau câte o cocuţă de caş modelată în tipar de
caş (Voineşti, jud. Covasna) şi alte simboluri ale afecţiunii şi intenţiilor de
căsătorie.
În satele cu specific agrar, intrarea fetelor în horă se efectua, de
obicei, primăvara, în a doua zi de Paşte. În vremurile vechi, dansul avea
semnificaţii rituale care vizau fecunditatea şi fertilitatea ogoarelor,
câştigarea mijloacelor de trai prin practicarea diferitelor ocupaţii,
rezolvarea unor raporturi între vii şi morţi etc. Dintre acestea, cel mai bine
s-au păstrat obiceiurile legate de ritul funerar, în special jocul dat de
pomană în ţinuturile extracarpatice la 40 de zile de la înmormântare.
Credit foto: Adolph Chevallier.
SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEȘTI – OPÂRLIA ȘI FOCA
Opârlia este reprezentarea mitică a Panteonului românesc care
provoacă incendii şi arsuri pe corp dacă nu i se prăznuieşte ziua la 23 iulie. În Moldova şi Dobrogea, Opârlia
se numea Foca şi pedepsea cu incendii, arşiţă solară şi grindină
oamenii care nu-i respectă ziua. Ea a preluat numele sfinţilor Foca pomeniţi de
preoţi în biserici în luna iulie: Sfântul Mucenic Foca, Foca Grădinarul şi un
Foca care ar fi trăit în vremea împăratului Traian. În timpul împăratului
Diocletian, cunoscut în istorie ca mare persecutor al creştinilor, Sfântul Foca
era respectat şi ca patron al corăbierilor. Prin simpla schimbare de sens a
numelui, Sfântul Foca a devenit o divinitate aducătoare de primejdii, în primul
rând de incendii (Moldova, Dobrogea).