Psihoterapia, fitoterapia, chinoterapia, meloterapia, balneoterapia sunt denumiri moderne ale unor tehnici străvechi de tămăduire a bolilor cu ajutorul plantelor de leac, trasului (masajului), bioenergiei, apelor minerale. Multe dintre aceste mijloace de vindecare a suferinţelor făceau parte din terapia descântatului, tehnică preistorică confundată pe nedrept cu vrăjitoriile şi escrocheriile paranormalilor de tot felul. Descântecul se bazează […]
În volumul semnat de Elen Niculiţă-Voronca – „Datinile şi credinţele poporului român” – găsim o serie de credinţe şi legende populare care se referă la Soare, culese de autoare de la oamenii de priun satele botoşenene. „Soarele, zice că numai de două ori pe zi se hodineşte: de amiază-zi curat, atunci când şi oamenii hodinesc […]
Cu excepţia descântecului de deochi, care era făcut la orice oră din zi sau din noapte, mai ales pentru copiii care nu puteau fi lăsaţi să sufere, timpul optim pentru incantaţie, şi deci pentru prinderea leacului, diferea în raport de boală şi meşteşugul descântătoarei. Acestea se făceau la Lună Nouă sau la Lună Veche, dimineaţa […]
Nu trebuie reabilitate superstiţiile, dar nici să se generalizeze că orice gest uman sau credinţă populară căreia nu îi putem găsi o explicaţie pe moment, să fie catalogată prejudecată sau superstiţie. Un exemplu este superstiţia că pruncul care plânge înainte de a se naşte devine moroi sau strigoi. În spatele acestei credinţe se ascunde un […]
Sfântul mucenic Vlasie, celebrat pe 11 februarie, este protector al păsărilor de pădure şi al femeilor gravide. În această zi, păsărilor nemigratoare, cele care iernează în spaţiul carpato-danubian, li s-ar deschide ciocul şi ar începe a cânta. Sărbătoarea este respectată de agricultori pentru a preveni stricăciunile aduse de păsările pădurii recoltelor şi de femeile gravide […]
Haralambie, sfântul mucenic prăznuit de Biserica ortodoxă în ziua de 10 februarie, este considerat un mare apărător împotriva bolilor. El le-ar ţine legate în lanţ ca sa le sloboade când oamenii îi nesocotesc puterea. Ca personaj profan, Haralambie ar fi fost păstor, motiv pentru care a fost ales patron al animalelor domestice. În aceasta calitate, […]
Iarba fiarelor sau iarba tâlharilor este oplantă imaginară invocată de răufăcători să înmoiae metalul şi să deschidă lăcătele. Ea ar creşteîn locuri greu accesibile, de obicei în locuri bântuite de incendii. Noaptea, ea străluceşte ca soarele (ca aurul, ca lumânarea aprinsă), iar peste zi este tristă şi înrourată. Pentru ca ascunde în pământ, este greu […]
Pregătirea şi desfăşurarea unei nunţi tradiţionale solicita timp şi pregătire psihică adecvată, aşa cum spune o zicală populară: „Când e vremea de însurat,/ Nu ai vreme de lucrat,/ Că mergând ca să lucrezi/ Din inimă mereu oftezi!” Ciclurile de reproducţie ale plantelor şi animalelor au generat, împreună cu regulile impuse de Biserică, două importante sezoane […]
Dracul este cel mai periculos demon al Panteonului românesc, mare zeu indo-european uzurpat de creştinism. malefică („un drac de fată” este o tânără deşteaptă, descurcăreaţă; „a face pe dracul în patru” înseamnă o realizare, o reuşită a unei persoane în viaţă etc.). El se metamorfozează în numeroase vietăţi sau obiecte de pe Pământ. Nu se […]
Moş Martin este în Panteonul carpatic o personificare a ursului, prăznuit în zilele de Macavei (1 august), Martinii de Toamnă (12-14 noiembrie), Martinii de Iarnă (1-3 februarie), Ziua Ursului (2 februarie) şi Sâmbăta Ursului (o săptămână înainte de Moşii de Florii). în aceste zile oamenii evitau să-i spună urs sau, dacă era necesar, foloseau un […]
Trisfetitele, sau Cei Trei Crai, este denumirea populară a sărbătorii celor trei ierarhi celebraţi în Calendarul ortodox în ziua de 30 ianuarie: Vasile, Grigore şi Ioan. Ei sunt recunoscuţi ca mari dascăli ai creştinătăţii, cunoscători ai ştiinţei şi filozofiei vremurilor în care au trăit. Pentru a stăvili dezbinările care începuseră să se ivească între credincioşi, […]
Fumatul a fost considerat, chiar de la pătrunderea lui în Ţările Române, un viciu împotriva căruia s-a luptat cu metodele specifice tradiţiei populare. Reprezentarea mitică populară care trebuia pomenită de tot omul care pipă (fumează) se numea prin Alba, Hunedoara şi alte judeţele din Transilvania Pâca, iar prin Vâlcea, Pafa. Ca personaj malefic, Pâca sau […]
Spre deosebire de vin, băutură creată de Dumnezeu, ţuica e licoarea inventată de drac. Se spune că: „A fost un om care a greşit mămăliga nesărată. Dracul, care mănâncă numai bucate nesărate, a găsit o bucăţică şi a mâncat-o. Seara, când au venit toţi dracii la cel mai mare, fiecare a spus ce a făcut. […]
Cerul cu imensa sa familie de aştri a ajutat întotdeauna oamenii să se orienteze în timp şi spaţiu. El le-a oferit informaţii meteorologice şi climatologice, le-a marcat începutul şi sfârşitul activităţilor zilnice, sezoniere şi anuale. Aştrii (stelele, planete, cometele) vizibili cu ochiul liber au fost numiţi de oameni în raport cu peisajul material şi spiritual […]
Dintre multele credinţe populare româneşte, un loc important îl au aştrii pe care strămoşii noştri îi găseau pe cer şi cărora le acordau, spiritual precum şi în practică, diverse calităţi curative. În acelaşi timp, stelele au stat la baza întocmirii, vreme de veacuri de-a rândul, a calendarelor populare. În cele ce urmează vom enumera câteva […]
Ordonarea vieţii sociale s-a efectuat prin observarea fenomenelor repetabile aflate în continuă mişcare pe Cer (răsăritul şi apusul Soarelui, fazele de evoluţie ale Lunii, echinocţiiie şi solstiţiile) şi pe Pamânt (succesiunea sezoanelor ploioase sau secetoase, ciclurile vegetale şi de reproducere ale animalelor). Capitolul ştiinţei populare care cuprinde observaţii şi reprezentări despre aştri, obţinute pe cale […]
Postexistenţa este viaţa după moarte a sufletului în lumea de dincolo. Expresia populară a sosi vremea pentru ceva este ceea ce trebuie să se întâmple cu necesitate într-un anumit moment, inclusiv moartea. Tacit, oamenii se împacă cu ideea de muritor şi se supun la moara de măcinat timpul. Paradoxul face ca în natură moartea să […]
Existenţa sau viaţa de aici este jalonată de două hotare biologice majore: naşterea şi moartea omului. La venirea din altă lume, din preexistenţă, nou-născutul este un străin lipsit aici de identitate. Prin eforturi proprii şi ajutat de diferite personaje şi instituţii el se integrează treptat în existenţă. După aşezarea pruncului pe pământ imediat după naştere […]
Ziua solară are două miezuri (al zilei şi al nopţii) şi două hotare (răsăritul şi apusul). În credinţa populară, miezurile timpului diurn erau momente critice în derularea şi împlinirea vieţii omului. La miezul sau puterea nopţii binele şi răul se confruntau cu putere. Treptat, spaţiul şi timpul nocturn se purificau, iar forţele binelui atingeau puterea […]
Prima unitate de măsură a timpului oferită de cosmos pământeanului a fost ziua solară, împărţită în zi-lumină şi noapte. Aprecierea scurgerii timpului diurn, fără ajutorul ceasornicului, se făcea după poziţia Soarelui pe bolta cerească: dimineaţă, faptul zilei, la ziuă, dis-de-dimineaţă pentru răsăritul soarelui sau imediat după răsăritul soarelui; prânzul mic, prânzişor pentru momentul când soarele […]
Unitatea de măsurat timpul egală cu numărul nopţilor scurse între două faze consecutive ale astrului lunar se numeşte săptămână. Vechile calendare lunare aveau timpul organizat pe luni lunare, care începeau la apariţia pe cer a Lunii Noi, şi pe săptămâni de şapte zile. Într-un an solar de trei sute şaizeci şi cinci de zile sunt […]
Vineri, personificare feminină a celei de a cincea zi a săptămânii, era dedicată de Zeiţei Venera şi planetei Venus. Exceptând duminica, ziua de vineri era considerată cea mai importantă zi a săptămânii. Dintre zilele-surori ale acesteia, vineri este cea mai bătrână. Ea ajută călătorii plecaţi la drum lung şi bolnavii cărora le spune în vis […]
După cum se ştie, Crăciun, ca zeu solar de origine indo-europeană, a fost specific teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra. Determinativul de moş indică vârsta celui care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou. Divinitatea se naşte […]
Butucul de Crăciun a fost multă vreme substitut al zeului mort reprezentat de un trunchi de stejar tăiat din pădure şi ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie. Copacul tăiat (butucul) simboliza moartea anuală a zeului Crăciun care renăştea, prin ritul funerar de incinerare practicat de daci şi de daco/romani, înainte de creştinare. […]
CRĂCIUNUL LA ROMÂNI Schimbarea datei Crăciunului de la 6 ianuarie la 25 decembrie În creștinismul primitiv Sărbătoarea lui Christos nu exista, nu era serbată. Mai târziu, odată adoptată această sărbătoare, se pare de către creştinii egipteni, ea era fixată pe 6 ianuarie. Pentru stabilirea acestei date se luase în considerare faptul că ziua a şasea […]
Divinitatea Calendarului popular legată de cultul focului şi al Soarelui care a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Ignatie Teofanul (20 decembrie) din Calendarul ortodox este numită de români Ignat sau Ignatul Porcilor. Sacrificiul sângeros al porcului – substitut preistoric al spiritului grâului –, şi ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) în ziua […]
Busuiocul, plantă ierboasă originară din India şi China, cu miros caracteristic şi foarte puternic, se semăna, în trecut, de fete şi femei în ziua de Sângiorz. Prin proprietăţile sale febrifuge, diuretice şi antispasmodice, busuiocul era folosit în medicina populară, în practicile cultice creştine, în obiceiurile familiale şi calendaristice. Conform legendei, busuiocul s-ar fi născut din […]
Multe sunt practicile populare pe care le foloseau românii din vechime. Printre ele, un loc însemnat îl ocupă descântecul. Acesta, la rândul său, era de multe feluri, cele mai cunoscute fiind de deochi, de boală, de dezlegare ori de legare. Printre bolile cu care se pricopsește omul de-a lungul vieții se găsește și cea de […]
Principalele criterii de ierarhizare a reprezentărilor mitice în Panteonul românesc sunt puterea şi atribuţiile lor: unele dezleagă ploile, altele le leagă; unele căsătoresc fetele şi ajută femeile la naştere, altele îmbolnăvesc şi iau sufletele oamenilor; unele păzesc sau transportă Soarele pe bolta Cerului, altele îl devorează în timpul eclipsele. Astfel, în unele legende şi credinţe […]
Un exemplu care demonstrează cum putea o reprezentare mitică să câştige funcţii polivalente în Calendarul popular este Varvara. Aceasta este prăznuită de mineri ca patroană a minelor şi de agricultori şi păstori ca stăpână a bubatului (variolei) şi a altor boli ale copilăriei. Varvara a preluat numele şi data de celebrare ale Sfintei Muceniţe Varvara […]
Călugăriţa, insecta carnivoră cu picioarele din faţă în formă de cange pentru prinderea prăzii, apare în unele legende populare ca o personificare, fată a Dracului: „Zice că Dracul, ducă-se pe pustii, a avut o fată foarte rea, aşa de rea, că nu mai avea pereche pe lume. Văzând de la o vreme Dracul, că el, […]
Practicile magice de prorocire a anului, în special de aflare a rodului pomilor fructiferi, se efectuau la una dintre sărbătorile care încheiau Anul Vechi şi deschideau Anul Nou: Sântandrei, Varvara, Sânnicoară, Bobotează. Crenguţele tăiate de la diferiţi pomi fructiferi se puneau, în seara acestor sărbători, într-o oală cu apă la temperatura camerei locuite. După modul […]
Sărbătorile şi obiceiurile de la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie corespund, ca dată calendaristică, cu Dionisiacele Câmpeneşti ale tracilor şi Saturnaliile romanilor. în această perioadă Părinţii Bisericii creştine au fixat data de celebrare a Apostolului Andrei care a propovăduit credinţa în Iisus la Dunăre şi Marea Neagră în primele decenii ale mileniului întâi […]
La cei vechi, moartea şi renaşterea divinităţii adorate era substituită ritual de un sacrificiu (pom, animal, pasăre, om şi chiar a unui obiect însufleţit simbolic). Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii creştine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este obiceiul atestat la românii din Transnistria: Bocetul Andreiului. Fetele, după confecţionarea unei păpuşi din cârpe, […]
Spiritele morţilor care mişunau pretutindeni în noaptea de Sântandrei favorizau efectuarea unor acte de divinaţie. Persoanele cele mai interesate să valorifice ocazia oferită de Noaptea Strigoilor erau fetele, cu nelipsita lor grijă, căsătoria. Practicile de divinaţie efectuate la fântână, la coteţul porcului, la gardul şi poarta gospodăriei, la masa încărcată cu usturoi aveau unul şi […]
În anumite contexte rituale şi ceremoniale, omul şi pomul sunt termeni obişnuiţi de comparaţie. Pomul îl poate înlocui şi adăposti simbolic pe om, îi poate deveni frate, soră, soţie. Răspunsul la ghicitoarea megleno-românilor „Pom cu picioarele în sus” este omul. Dacă se înlocuieşte cuvântul picior cu sinonimul său popular crac, atunci textul ghicitoarei ar deveni […]
Credinţa în uriaşi (căpcăuni, jidovi) este atestată frecvent în toponimia şi folclorul românesc. Ei ar fi cărat pământul cu poala pentru ridicarea movilelor din zonele extracarpatice, microforme de relief antropice atestate de arheologi ca tumuli funerari din epocile bronzului şi fierului. Tot ei ar fi construit şi locuit în davele şi cetăţile descoperite pe teritoriul […]
Spiritele pădurii sunt reprezentări mitice care ar sălăşlui în copaci şi în planta numită Muma-pădurii. Acestea ar lua înfăţişare de animal (iapă, bivoliţă, vacă) şi de om înfricoşător (Muma-Pădurii, Fata-Pădurii, Moşul-Codrului, Omul-Pădurii, Pădureana, Ciuma-Pădurii). Ele pot fi întâlnite noaptea, pe lună plină, în păduri şi tufişuri, pe câmpii şi la răscruci de drumuri unde pedepsesc […]
La Sântandrei, după toate probabilităţile Anul Nou dacic, abundau practicile magice de aflare a ursitei, a viitorului soţ. Fata de măritat prepara din faină de grâu o turtiţă subţire şi foarte sărată numită Turtucă de Andrei. În deplină curăţenie trupească şi sufletească, o cocea pe plita sobei şi o mânca înainte de culcare. Băiatul care […]
Prin Colinele Tutovei, la Ovidenie sau la Sântandrei, se prepara din mălai şi făină, uneori numai din mălai de porumb sau de mei, o băutură fermentată numită covaşă. Literatura etnografică descrie două tehnici de preparare a covaşei: din mălai şi făină sau numai din mălai. În primul caz se luau mălai şi făină, în părţi […]
Lumânarea de mărimea mortului încolăcită ca o spirală şi aprinsă în momente ale ceremonialului funerar este simbolul drumului lung care separă lumea de aici de lumea de dincolo. în raport de zona etnografică, el se numeşte privighetoare, stat, toiag, boi etc. în cântecele funerare Zorile sunt rugate să dea răgaz defunctului să-şi facă statul, numit, […]
Duhul malefic care umblă, îmbolnăveşte, îndeamnă la rău şi poceşte sau omoară pe cei care îi ies în cale este numit de popor Ceasul rău sau Ceasul slab. El poate apărea în orice moment al zilei şi în orice moment al anului. Dar, spre deosebire de zilele de duminică, luni, miercuri, joi şi vineri care […]
Gădineţii este un eufemism folosit pentru lupi. În perioada sărbătorilor dedicate lupilor (Filipii de Iarnă şi de Toamnă, Filipul cel Mare, Sântandrei, Sânpetru de Iarnă) se evita pronunţarea cuvântului lup sau dacă era. necesar, i se spunea Gădineţ. Numai la simpla pronunţare a cuvântului lup, acesta auzea şi venea „în vizită” prin grajdurile vitelor şi […]
Ziua din Calendarul popular dedicată personajului doveditor al răufăcătorilor, Mina, care a preluat din Calendarul ortodox numele şi data de celebrare ale Sfântului Mucenic Mina (11 noiembrie), este numită, prin Moldova, Ziua Tâlharilor. Dintre practicile magice efectuate pentru aflarea adevărului în perioada 11 noiembrie (sărbătoarea Sfîntului Mina) – 25 decembrie (Sărbătoarea de Crăciun) despre hoţi, […]
Sarea a fost unul dintre cele mai cunoscute produse de schimb ale omenirii prima formă de schimb, trocul, prin care puteai obţine orice marfa dorită dacă aveai sare, până la numele primit de soldat şi plata acestuia, soldă (cuvinte care vin de la indo-europeanul sare, lat. sal, salis „sare”), istoria consemnează modalităţile diferite de a […]
Pomenile date de o persoană înainte de a muri sau, după moarte, de o rudă apropiată a acesteia, sunt ofrandele (jertfele, sacrificiile) de care va beneficia în lumea de dincolo. Acestea se dau în anumite momente ale ceremonialului funerar: în zilele care preced înmormântarea, la înmormântare, la şase săptămâni, la plecarea sufletului, şi, după înmormântare, […]
Buricul este una dintre gurile trupului uman astupată de moaşe, prin legare cu aţă de cânepă, la naşterea copilului. Ca o poartă sacră, el desparte viaţa intrauterină, preexistenţa, de cea extrauterină, existenţa. Spre deosebire de gura ascendentă, prin care ies, la moarte, sufletele părinţilor, moşilor, strămoşilor, şi de gura descendentă prin care ies, la naştere, […]
Nu existau locuri de popas, simplă dejugătoare sau han bine întemeiat fără o sursă sigură de apă. În zona de câmpie izvoarele erau rare, iar pânza freatică sta ascunsă uneori la zeci de metri adâncime. Alta era situaţia în zonele de munte, deal şi podiş unde apa, găsindu-se din belşug, singura problemă era s-o bea […]
Orice sfârşit al unei perioade de timp (zi, săptămână, lună, anotimp, an) are, în Calendarul popular, un caracter mai puţin fast pentru om; el este timpul îmbătrânit care trebuie să moară pentru a renaşte. Trăsătura aceasta este mai greu de sesizat la unităţile mici de timp, ziua şi săptămâna, şi mai uşor la unităţile de […]
Practicile legate de cultul morţilor din sâmbătă de dinaintea zilei de Sâmedru sunt numite „Moşii de Toamnă” sau „Moşii de Sâmedru”. În această zi se împărţeau ofrandele (grâu fiert, colaci, lapte, unt, brânză) şi se invocau spiritele moşilor să aducă sănătate, belşug, spor în casă: „Voi, moşi, strămoşi,/Să-mi fiţi tot voioşi,/Să daţi spor în casă,/Mult […]
În această perioadă a toamnei, activitatea la stâni este pe final. Ne-am referit în materialele precedente la credinţe ale românilor legate de oi şi de lupi. Iată, în cele ce urmează şi o scurtă legend populară. Spre deosebire de urs care îi ia ciobanului una-două oi şi îşi vede de treabă, lupul sfâşie tot ce […]
Marţolea este o reprezentare mitică feminină a zilei de marţi. În unele zone se numea Marţi-Seara. În imaginarul popular apare ca o bătrână cu putere diavolească sau ca o femeie-strigoi cu locuinţa în codri pustii şi în văzduhuri. Umblă prin sate în noaptea de marţi spre miercuri, din care cauză se numeşte, local, Sfânta Miercuri […]
Sărbătoarea Sfintei Vineri, ţinută cu mare dragoste în spaţiul românesc, provine din cultul zeiţei romane Venera (latinescul venere însemna „ziua săptămânii dedicată lui Venus”), nimeni alta decât zeiţa frumuseţii şi a dragostei din mitologia romană. Până în veacul al XlX-lea, sărbătoarea era numită Vinerea Mare de Toamnă sau Vinerea celor 12 Vineri, aceste denumiri folosindu-se […]
Calendarul oierilor români era împărţit în două anotimpuri egale: vara pastorală, între Sângiorz (23 aprilie) şi Sâmedru (26 octombrie) şi iarna pastorală, între Sâmedru şi Sângiorz. Miezul verii era marcat de Sântilie (20 iulie), sfânt creştin care a preluat atribuţiile unui zeu preistoric al Soarelui şi focului, iar miezul iernii pastorale de Sânpetru Lupilor, divinitate […]
Povestirile despre Sâmedru ţin de două civilizaţii distincte: pastorală şi agrară, în unele legende, Sâmedru este cioban nedezlipit de turma pe care o supraveghează „într-un mijloc de codru, necălcat de picior omenesc”. Acolo, lângă stâna oilor, ar fi şi murit. Într-o poveste culeasă din zona Muscelului, Sâmedru se metamorfozează în porc, străveche reprezentare mitică a […]
Prima zi a lui Brumărel era consacrată altădată unui sfânt care nu se regăseşte decât în imaginarul colecti. E vorba de „Sfântul” Procoavă. Creştinii-ortodocsi mai serbează în aceasta zi Acoperământul Maicii Domnului. Dacă nu am şti că acoperământul, sau capacul sicriului, se numea pocriş sau procovăţ, am crede că nu a existat nici o legătură […]
Potrivit calendarului popular, de pe 29 septembrie ar începe aşa-numita Vară a lui Mioi. Aceasta ţinea nu mai puţin de 15 zile, până la Vinerea Mare, poporul aşteptând acum ca vremea să se încălzească. De altfel, există şi o povestire în care Dumnezeu se îndură de rugămintea unui cărăuş sărac, lăsând pe pământ puţină vară […]
Calendarul popular păstrează în zona echinocţiului de toamnă amintirea celebrării unui străvechi început de an. Părinţii Bisericii creştine au suprapus aici, peste moartea şi renaşterea Zeiţei Mumă de origine neolitică, sărbătorile Adormirii (morţii) şi Naşterii Fecioarei Maria. Fixând mai întâi moartea (15 august) şi, după o lună lunară, naşterea (8 septembrie), Biserica creştină a păstrat […]
O datină foarte răspândită pe vremuri presupunea începerea unui post mai special, aproape negru, post ce dura aproximativ două săptămâni, adică de la Sântion de toamnă (29 august) până la Ziua Crucii (14 septembrie); de aceea, prin popor se spunea despre acest post că ţine „de la cruce până la cruce”. De ce era mai […]
Momentul favorabil la naşterea copilului, când se crede că ar apărea pe cer o stea care îi va călăuzi viaţa până la moarte, este numit de popor ceas bun. La venirea şi plecarea omului prin naştere şi moarte participă, prin schimbări spectaculoase (apariţia şi căderea stelelor), întregul Univers. Măreţia astrală a existenţei româneşti este exprimată […]
